Unirea Basarabiei cu România

Astfel, la 4 iunie 1917, soldaţii moldoveni din garnizoana Chişinăului organizează în Piaţa ,,Slobozeniei” (Libertăţii) un mare miting, la care s-a cântat ,,Pe-al nostru steag e scris unire” (,,Cuvânt Moldovenesc”, nr. 45, din 6 iunie 1917). Apoi, la 6 iunie, organizaţiile moldoveneşti, militare şi civile, fac în gara Chişinău o primire entuziastă celor 1200 de ardeleni, care mergeau spre Iaşi, oferindu-le un steag, pe care la întoarcerea de pe front să fie scris: ,,Unirea tuturor românilor”, şi o icoană care să fie aşezată în biserica din Alba Iulia (,,Cuv. Mold.”, nr. 47, din 14 iunie 1917). În acest context, într-un articol, intitulat ,,Moldoveni şi Români”, se arată originea neamului românesc şi legătura ce uneşte pe moldoveni cu românii din celelalte provincii: ,,Suntem români, strănepoţi de-ai lui Traian! O spunem cu mândrie, cu încredere! De o sută de ani, ne-au fost astupate gurile noastre ca să nu putem grăi cu fraţii noştri. De-acum, lacătele de pe guri ne-au căzut şi noi strigăm din răsputeri că ne recunoaştem ca fraţi cu toţi românii din toate părţile…Nu vă ruşinaţi şi nu vă temeţi să spuneţi deschis oriunde şi oricui, că sunteţi români, fraţi buni cu românii de peste Prut şi de peste Carpaţi” (,,Cuvânt Moldovenesc”, nr. 45, din 6 iunie 1917).

Procesul istoric al trezirii şi unităţii naţionale îşi urma cursul, el nu mai putea fi oprit, dar obstacolele nu au lipsit. Ucrainenii din Rusia cereau şi ei autonomia naţională şi teritorială a regiunilor locuite de ei, iar la Kiev s-a întrunit Rada naţională, care revendica toată puterea legislativă şi executivă în Ucraina. La 3 iulie 1917, guvernul provizoriu a recunoscut Rada centrală ca autoritate superioară în Ucraina, dar, la 13 iulie, aceasta trimitea o telegramă de convocare şi comisarului gubernial al Basarabiei, pentru a lua parte la o consfătuire la Kiev. În aceeaşi zi, la Chişinău, la redacţia ziarului ,,Cuvânt Moldovenesc”, a fost organizată o ,,adunare a moldovenilor cu împuterniciţi de la mai multe organizaţii”, unde s-a discutat telegrama Radei, din lectura căreia rezulta că ,,ucrainenii ar dori ca Basarabia să facă parte din viitoarea Ucraină autonomă”. Adunarea de la Chşinău răspundea Radei de la Kiev că ,,Basarabia va rămânea autonomă, legată cu Ucraina autonomă (numai) prin legături de amiciţie…” (,,Cuvânt Moldovenesc”, nr.59, din 20 iulie).

Aspiraţiile naţionale ucrainene erau legitime, dar Rada de la Kiev a formulat pretenţii teritoriale asupra Basarabiei, care nu era şi nu fusese vreodată parte a Ucrainei. Moldovenii (românii) protestară energic împotriva acestor pretenţii, iar primul protest provenea din partea adunării delegaţilor organizaţiilor politice, naţionale, profesionale şi administrative din Basarabia, care se întrunise la Chişinău în prezenţa unui comisar al guvernului provizoriu. Adunarea delegaţilor protesta cu hotărâre, la 16 iulie,   împotriva pretenţiilor neîntemeiate ale Radei din Kiev şi decidea să nu recunoască, ,,sub nicio condiţie” (Nistor), anexarea Basarabiei la statul ucrainean împotriva voinţei sale şi să ceară protecţia guvernului provizoriu. Adunarea alegea o comisie, pentru elaborarea unui statut organic de organizare politică şi administrativă a Basarabiei .

Protestul adunării delegaţilor din Chişinău împotriva pretenţiilor ucrainene asupra Basarabiei a aflat un răsunet puternic la Odesa. Acolo se instituise un Comitet revoluţionar, RUMCEROD, care reprezenta armata rusă de pe frontul român, marina de război din Marea Neagră şi toate organizaţiile de muncitori şi ţărani din Basarabia şi din gubernia Chersonului. Majoritatea soldaţilor şi a membrilor acestor organizaţii era alcătuită din români (moldoveni), care îşi puteau impune punctul de vedere. La cererea lor, la 20 iulie 1917, Rumcerod-ul a adresat primului ministru Kerenski un protest foarte energic, prin care respingea categoric toate pretenţiile ucrainenilor asupra     Basarabiei şi cerea guvernului provizoriu să recunoască oficial românilor din Basarabia ,,dreptul de a se guverna prin ei înşişi în hotarele lor istorice şi etnice”: În telegrama de protest se arăta: ,,Sfatul deputaţilor soldaţi şi ofiţeri moldoveni de la Odesa…protestează împotriva faptului…că Rada ar dori ca Basarabia să intre în viitoarea Ucraină…Soldaţii şi ofiţerii moldoveni.., unificaţi în soviet, resping în mod categoric orice posibilitate de anexare a Basarabiei la Ucraina…, orice pretenţie a ucrainenilor o consideră ca o uzurpare…, ca imperialistă, împotriva dreptului de autodeterminare al poporului moldovenesc”.  

În încheierea protestului, Comitetul declara că va lupta prin toate mijloacele ,,pentru autonomia Basarabiei, pe baza principiilor anunţate de revoluţie…”. Într-adevăr, s-au organizat o serie de întruniri ale românilor din Basarabia, care au protestat împotriva pretenţiilor Ucrainei, mai multe organizaţii naţionale cerând cu insistenţă autonomia ţării lor. În faţa protestelor energice şi unanime ale românilor,  pretenţiile neîntemeiate ale Ucrainei asupra Basarabiei s-au năruit, guvernul provizoriu,  prin ministrul de interne Ţereteli, trimitea o telegramă la Chişinău, în care, pentru prima dată, recunoştea autonomia Basarabiei. În noile condiţii, Rada ucraineană expedia o telegramă Partidului Naţional Moldovenesc, în care afirma că ,,niciodată nu a râvnit să cuprindă teritoriile moldovenilor sau să răpească ceva din ele” (,,Cuvânt Moldovenesc”, nr. 66, din 6 august 1917).

În aceeaşi vreme, soldaţii de pe frontul român făceau un demers semnificativ, spre concretizarea aspiraţiilor politice şi naţionale ale românilor din Basarabia. Astfel, la îndemnul Comitetului militar central, condus de sublocotenentul Gherman Pântea şi camarazii săi, P. Varzar şi P. Harea, la 16 iulie 1917, soldaţii moldoveni adoptau hotărârea de a convoca la Chişinău, o adunare provincială, un Sfat al Ţării, care să elaboreze un proiect de autonomie naţională şi teritorială pentru Basarabia .

În evoluţia ideii de autonomie, un rol important l-a jucat Congresul popoarelor din Rusia, desfăşurat la Kiev, între 8/21-14/27 septembrie 1917, la care au participat şi şase delegaţi moldoveni, doi dintre ei fiind aleşi în consiliu (,,Cuvânt Moldovenesc”, nr. 89, din 1 octombrie 1917). În rezoluţia Congresului era consemnat ,,dreptul la autodeterminare naţională personală, adică la constituirea naţiei într-o alianţă de drept public, care să cuprindă pe membrii săi de pe toată întinderea statului”. În numele românilor din Basarabia, Teofil Ioncu, membru al delegaţiei din partea Partidului Naţional Moldovenesc, a precizat următoarele: ,,Mulţi aţi auzit de moldoveni, dar puţini cred că ştiţi că naţiunea moldovenească nu există. Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu naţional, iar dacă noi numim moldoveneşti cuvintele şi organizaţiile noastre, facem asta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru la urechile duşmanilor noştri, de care avem foarte mulţi, ca şi dumneavoastră, şi el serveşte de a ne acuza pe noi de separatişti”. El s-a opus încercărilor de a reduce Basarabia la un simplu guvernământ al Ucrainei şi arăta: ,,Dacă în aspiraţiile noastre politice ne vom lovi mereu de deziluzii, atunci noi, urmând drumul necesităţii care nu cunoaşte hotare, din prieteni ai democraţiei ruseşti ne vom face separatişti”. Evenimentele au urmat acest curs nefast, Ucraina nu a renunţat la pretenţiile sale teritoriale, iar democraţia rusă a cedat în faţa asalturilor ofensivei bolşevice, care a preluat puterea la 25 octombrie 1917   (,,Cuvânt Moldovenesc”, nr. 89, din 1 octombrie 1917).

  Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (61)” →