Anna-Nora ROTARU: Tăceri albe (poeme)

MĂ-NTORC PE-ACELAȘI DRUM…

 

E liniște în casă, arde focul în cămin
Și în cenușă, lemnu-aprins trosnește…
Deodată, flacăra se-nalță, din senin
Și pentr-o clipă, întunericul gonește…

Înghemuită stau în colțișorul meu,
Cu ochi pierduți, mintea prin gânduri…
Valuri de-amintiri mă-mpânzesc mereu,
Mă trag spre-acei ani pierduți în neguri…

M-opresc din cale uitându-mă-napoi,
Trecutul să-l mai văd, măcar o data…
Pe-ai mei înscriși în lumea de-apoi,
Neșterși pe veci din inimă, vreodată….

Și tot pe-același drum, mă văd copilă,
Prin colb, la sat, printre grâne și livezi
Și lacrimi curg din ochi și-mi este milă,
De noi, copiii, bătrâni pe uliță sa-i vezi…

Ridic privirea căutându-mă-n oglindă,
Să văd timpul hain ce urme mi-a brăzdat…
În flacăra lumânării, ce joacă pâlpâindă,
Același chip de fată văd, cu ochii de-altădat…

 

 

TRECUT-AU ANII…

 

Îmi spui că mă iubești mereu,
Că-ți sunt în viața ta fanar,
Că fără mine-ți este greu
Și n-ai dorință de-a trăi măcar…

Că ochii tăi nu pot să vadă
Și nici s-auzi cuvânt nu vrei…
Că noaptea-aștepți încet să cadă
Și ziua de la început s-o iei…

Pe-aceleași note fredonezi
Refrenul vechii melodii
Și focu-n vatră îl veghezi,
Cărbunii scormonind să-i reînvii…

Dar nu vezi timpul c-a trecut,
Că sub povară, sufletul tău geme
Și ce-am lăsat pe veci e mut,
Acoperit de pulberea de vreme ?

Nu vezi că lumânarea se topește,
A vieții noastre prăfuite ?
Apa-n pârâul vieții nu se-oprește,
Spălând și ultime speranțe jefuite !

Îți spun mereu că-i prea târziu,
Nicicum nu poți să mă-ntâlnești…
Pe drumul de-altădat’ n-o să mai fiu,
Trecut-au ani și nu cred în povești…

Lasă iubite lumânarea să se stingă !
În vatră, lasă cenușa să se-adune…
Cu zâmbetul pe buze numele mi-l strigă,
Că… poate ne-om vedea în altă lume…

 

 

EXTAZ…

 

Plouă-n șuvoaie, norii cenușii se scurg din cer,
Cu stropi grei, ca plumbul, pe frunze și pământ…
Mustesc păduri pe dealuri și-al câmpurilor lăicer,
Că nimeni nu-i de pază colo sus, vreun grănicer,
Puhoaiele s-oprească dar, eu nu mă înspăimânt,
Afară ies și-n zbor m-avânt,

Cu-ntinse brațele-mi, dornice de-mbrățișare,
În vânt arunc umbrela, că mi-i sete și mi-i dor…
Cu nesaț picurii-i sorb, pan’ la ultima suflare,
Socoteală n-am de dat, nimănui de-nfățișare,
Fiecare ce vrea crede, eu cu pas de dansator,
Piruiete fac, amețitor…

Nu-mi pasă dacă ploaia mă pătrunde pan’ la os…
Colbul minții mele-mi spală și de humă drumul…
Sar peste băltoace, calc pe pământul argilos,
Că văd în întuneric un punct mic și luminos,
E fereastra casei tale, din hornu-i iese fumul
Și parcă-n nări îți simți parcă parfumul…

Hai, că vin, așteaptă-mă și tu cu mâna-ntinsă,
Mă prinde-n brațe și ia-mi suflul cu săruturi…
E grea talpa timpului și-s de-așteptări învinsă,
Aprinde flacăra, ce-mi pâlpâie aproape stinsă,
Cu gând că împreună vom împărți-nceputuri,
Las ploii crâmpeie de trecuturi…

 

 

LĂCAŞUL TĂCERILOR MELE

 

În tăcerile albe, înmărmurite, de cleştar,
Spun vraja sacrelor cuvinte, nespuse…
Sub lumina pală a lumânărilor pe-altar,
Las gândurile îngenunchiate şi supuse !

Mă plec cu ele, deschizând noi firide,
Ascunse-n adâncul sufletului, sub cheie…
Numărând firele nisipului-n clepsidre,
Le azvârl în flăcări şi prinzând scânteie,

Aprind cărbunele vieţii, ce-aproape-i stins,
Cu trăirile arse, ca vechi ruine de cetate…
Suflând în spuza sufletului, de dor încins,
Or reînvia poate speranţele-undeva uitate….

Să-mi pot deschide geamul ermetic închis,
În lăcaşul cu pereţi umezi, mucegai şi frig…
Înlăuntru m-aştepte, mult visatul Paradis,
Să mă pierd în el, să mă regăsesc de strig !

Bucăţi de suflet răvăşit, să le-adun în pripă,
Să uit de anii fără tine, atât de goi, sihaştri…
Nisipul în clepsidră, sa-l adun de pe-aripă
Până m-oi reîntoarce, la locu-mi între aştri !

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

Iulie 2019

Lasă un răspuns