Gheorghe Constantin NISTOROIU: ISTORIA – ETERNA REVENIRE A TRĂIRII TRECUTULUI – PREZENT întru întruparea VIITORULUI

  „La început Este Cuvântul şi Cuvântul Este Dumnezeu

  şi Dumnezeu Este Cuvântul!” (Evangelia Apostolului Ioan 1,1)

 

„România nu are ocrotitor decât

   pe Dumnezeu şi sabia sa.”

(Mihail Kogălniceanu)

   Apostolul şi Evanghelistul Ioan, ucenicul Mântuitorului Hristos mărturiseşte ca martor al chemării, alegerii şi trăirii istorice alături de Dumnezeu-Fiul–Întrupat, din Fecioara MARIA cu voirea Duhului Sfânt, grăind prin inspiraţie mistico-teologică a harului Duhului, în Evanghelia sa, că Fiul lui Dumnezeu ESTE CREATORUL A TOATĂ CREAŢIA divino-umană în COMUNIUNE ABSOLUTĂ cu DUMNEZEU TATĂL Ceresc-ATOTCREATORUL şi cu  DUHUL SFÂNT–SFINŢITORUL a TOATE.

   „La început Este CUVÂNTUL şi CUVÂNTUL Este DUMNEZEU şi DUMNEZEU Este CUVÂNTUL!… Toate prin EL s-au făcut; şi fără EL nimic nu s-a făcut din tot ce s-a făcut. Întru EL este Viaţă şi viaţa este lumina oamenilor.”  (Evanghelia Sfântului Ioan, 1,3-4)  

   Tâlcuirea celor 3 versete evanghelice afirmă universal şi confirmă cosmic că DUMNEZEU – SFÂNTA TREIME ESTE SUPRA ISTORIA ABSOLUTĂ a VEŞNICIEI!

   Există, o SUPRA ISTORIE DIVINĂ ABSOLUTĂ şi o ISTORIE imanentă, relativă ce trebuie permanent asumată transcendenţei divinităţii ADEVĂRULUI!

   IISUS HRISTOS ESTE SUPRA ISTORIA ADEVĂRULUI DIVIN ETERN!

   „EU sunt CALEA, ADEVĂRUL şi VIAŢA!”  (Ioan 14,6)

   Mântuitorul aşează SUPRA ISTORIA în graniţele veşnice ale ZIDIRII SALE, lucrând sinergic cu Omul creştin ortodox, cel renăscut întru redevenirea sa, istorico- religioasă, cea ontologică, imanentă, asumată, jertfelnică, firească şi suprafirească prin transcendenţa martiriului său întru Dumnezeu şi Neam prin Cruce şi Înviere.

   Firească prin viaţa existenţială de atitudine a conştiinţei morale şi suprafirească prin înălţarea mistico-religioasă de creator, educator, duhovnic, erou, martir şi sfânt.

   Viaţa Dumnezeirii este GÂNDIREA – LOGOSUL – FĂPTUIREA întru ABSOLUT!

   Toate cele trei Ipostaze dumnezeeşti sunt AUTORITATEA DIVINĂ ETERNĂ, aflată în COMUNIUNE permanentă cu CREAŢIA SA, prin FĂPTURA SA, înfiiată Dragostei Sale, OMUL, şi reînfiiat IUBIRII jertfelnice – răscumpărătoare a lui Iisus Hristos – Mântuitorul Omenirii, Fiului după har, care ÎL recunoaşte, cinsteşte, slujeşte, slăveşte şi mărturiseşte prin Suferinţă, Jertfă şi Dragoste, neuzurpând nici o clipă CHIPUL drag, divin, dăruit, consfiinţindu-şi astfel atributele imperative ale VIEŢII ziditoare întru mântuire, prin Gândul – Cuvânt – devenit  Faptă bineplăcută Ziditorului.

   Toate aceste însuşiri dumnezeeşti transmise şi moştenite de Făptura creată: Gândul curat – Cuvântul plin de mireasma luminii şi Fapta înnobilată de rodul divin al adevărului sunt temelia vieţii Omului creştin ortodox, întru care trebuie să se reflecte continuu AURA DEMNITĂŢII caracterului său mistico-religios.

   Fiecare creştin ortodox este chemat să împlinească TRINITATEA DEMNITĂŢII sale hristice, dar mai presus de toţi, sunt aleşii: teologul, preotul, filosoful şi istoricul.

   Fiecare Seminţie, Naţie îşi are Destinul ISTORIEI sale pecetluit în raport cu Soarta prin care conlucrează trinitar cu: Dumnezeu, Neamul în poporul prezent şi lumea.

   Cuvântul este slava care mărturiseşte despre LOGOSUL LUMINII DIVINE, răsfrânt însă şi întru strălucirile gândirii alese şi măreţele înfăptuiri ale oamenilor chemaţi să facă ISTORIE, precum EROII, MARTIRII, SFINŢII sau să scrie ISTORIA trecutului-prezent prin imperativul naţionalist al OBIECTIVITĂŢII – subiective.

   Obiectivitatea-subiectivă înseamnă trăirea autorului cu toată fiinţa, cugetul şi sufletul său, viaţa cât mai fidelă a Eroului său în plenitudinea faptelor lui supra fireşti.

„ISTORIA – CARTEA CEA DINTÂI A UNEI NAŢIUNI!” este şi LETOPISEŢUL Creaţiei religioase al acelei Naţiuni!

 

   Dacă RELIGIA, respectiv Ortodoxia este PROFETUL-ÎNAINTEMERGĂTOR al Naţiunii creştine respective întru cunoaşterea lui Dumnezeu, ISTORIA trebuie să fie APOSTOLUL cunoaşterii Neamului, a Naţiunii sale şi a poporului ei contemporan.

   Făptuitorii ISTORIEI, Oamenii aleşi, asumaţi cu responsabilitatea dreptei credinţe, creaţiei întru frumos, jertfirii martirice şi măreţiei eroice a poporului lor, definesc CALEA POPORULUI DACOROMÂN, înălţându-l de la Enigma şi Miracolul lui istoric, cum inspirat a scris istoricul martir George I. Brătianu, la cea de Minune şi Taină, Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ISTORIA – ETERNA REVENIRE A TRĂIRII TRECUTULUI – PREZENT întru întruparea VIITORULUI”

Victor RAVINI: Unii au înțeles Miorița pe dos

De unde vine disprețul unora dintre noi față de ciobanul din Miorița? De ce este ponegrit? De ce negăm valoarea poemului nostru național? Filologul austriac Leo Spitzer, profesor universitar în Germania și în USA, teoretician al literaturii și fondatorul stilisticii moderne, a afirmat că Miorița este „una dintre marile opere clasice ale literaturii universale.”[1] Ce au unii împotriva celei mai frumoase poezii create de strămoșii noștri? Miorița nu poate să le placă celor ce o înțeleg pe dos, celor ce nu văd abstracțiunile exprimate prin cuvinte concrete cu sens metaforic și confundă conținutul poetic sublim din versuri, cu relatarea unui fapt divers de la ziar. Cum de au înțeles greșit? Beneficiază de scuza că au citit-o în grabă și au crezut că textul prezintă vreo acțiune din realitatea concretă. Nu au observat că aparenta narațiune descrie o simțire din suflet și ceva ce se petrece numai în imaginația personajului principal. Au clasificat Miorița ca un text epic, narativ, iar nu ca un text liric. Au simplificat definiția pe care o dădeau rapsozii populari – cântec bătrânesc – un gen literar extrem de complex, specific literaturii române și au crezut că ar fi o baladă despre un fapt întâmplat. Tot din grabă și cu o superficialitate la fel de scuzabilă, mulți nu au remarcat bogăția de idei frumoase și luminoase din Miorița. Nu au remarcat sensul simbolic, metaforic al cuvintelor și nici măcar nu au observat sensul unei simple conjuncții sau altor cuvinte cheie. Să o luăm pe îndelete, bătrânește.

Adelaïde-Marie-Émilie Filleul, marchiză de Souza-Botelho, contesă de Flahault de la Billarderie, fiica nelegitimă a lui Ludovic XV, a fugit din Franța ca să nu-i taie gâtul ghilotina, ca soțului ei. A ajuns la Londra fără niciun ban și s-a apucat să scrie cărți, ca să aibă din ce trăi. Cărțile ei au avut un succes uriaș, a devenit atât de cunoscută, sub numele Madame de Souza, încât a tras sforile la cel mai înalt nivel diplomatic și a exercitat o putere neoficială asupra mai multor țări, de la Lisabona până la Moscova. Talleyrand, vulpoiul suprem al acelor vremi turburi, a întrebat-o care era optimismul absolut. Această femeie, cu așa inteligență în diplomație și cu o asemenea capacitate intelectuală, încât cărțile ei se reeditează mereu și se vând bine chiar și azi, a dat vulpoiului un răspuns pe măsura lui: „A își începe testamentul astfel: Dac-o fi să mor…” (Commencer ainsi son testament: Si par hasard je meurs…).[2] La fel își începe testamentul ciobanul nostru din Miorița: Şi de-a fi să mor (versul 49 din varianta lui Alecsandri). Dacă o fi să mor, zic toate variantele Mioriței. Cum de nu au observat savanții această conjuncție cheie: dacă? Mai sunt și alte cuvinte cheie, care de la înălțimea celor mai înalte vârfuri intelectuale, au rămas nebăgate în seamă. Probabil că Jules Michelet și mulți alții nu cunoșteau aceste vorbe ale celebrei scriitoare, când au spus că ciobanul este pesimist. Bonjouriștii noștri nu au pus la îndoială discernământul francezului. Prima datorie în cercetarea științifică este de a pune la îndoială și a verifica tot ce au stabilit autoritățile științifice precedente. Iar Jules Michelet nici măcar nu era om de știință, ci un romantic pesimist, cu o înțelegere strict personală a istoriei țării sale, dezavuat de toți istoricii francezi. Ce să înțeleagă el despre ceva din afara Franței? Cercetarea anterioară a Mioriței a neglijat conjuncția condițională dacă, cât și faptul că ciobanul pune verbele la condițional și la conjunctiv, moduri prezumtive în Gramatica Academiei noastre.

Antropologul scoțian Victor Turner[3] arată că aspectul modal al verbului este hotărâtor în comunicare. El analizează deosebirea dintre realitatea cotidiană și viața oglindită în teatru sau în ritualuri. Omul în realitatea cotidiană face ceva (works), iar în teatru și ritualuri joacă (plays). Acțiunea reală este dirijată de necesitate economică și raționalitate, pe când cea teatrală sau rituală e fantezie. Acțiunea adevărată este la modul indicativ. Cea neadevărată e la modul conjunctiv sau optativ și exprimă sentimente, dorințe sau temeri, spre deosebire de atitudinile cognitive, care implică o acțiune rațională. Modul conjunctiv, optativ și condițional sunt moduri prezumtive, care exprimă o acțiune virtuală și neîndeplinită. Pornind de la V. Turner, eu clasific 973 de variante ale Mioriţei, după modul verbului referitor la omorul ciobanului:

– rapsodul, mioara, ucigașii sau ciobanul vorbesc de un omor viitor, iar verbul este la modul prezumtiv – uciderea e părelnică și nu a avut loc

– ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează niciodată

– rapsodul vorbește de omor la indicativ trecut – faptul e împlinit.

Primele două categorii concordă cu ceea ce spune Dumitru Caracostea[4], care respinge istoricitatea acțiunii din poezie; cu Victor Kernbach[5], care se îndoiește că Mioriţa ar fi o poveste despre un omor îngrozitor; cu Al. Amzulescu[6], care spune că moartea ciobanului poate fi o moarte rituală simbolică, un rit de inițiere pentru ciobani și cu Ion Filipciuc, care afirmă că „Ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.”[7]

În unele variante mai vechi, bine păstrate, ciobanul cere el însuși să fie ucis de trei ori: la răsăritul soarelui, la amiază și la apus.[8] Numai la teatru sau într-un ritual simbolic poate cineva să fie ucis de trei ori. El mai cere să fie îngropat de trei ori la rând, în diferite locuri și să nu pună pământ peste el, iar el va cânta din fluier pentru oile sale. Cine a mai pomenit să fie careva îngropat de trei ori la rând în aceeași zi? Și fără să fie acoperit cu pământ? Niciun etnolog n-a mai întâlnit un asemenea obicei. În altă variantă, doi ciobani îl vor omorî cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. Trei substantive la plural, cel puțin șase obiecte, pentru doi ucigași. În alta, îl vor ucide cu nouă topoare. De ce așa multe arme pentru doi ucigași? În Baltagul lui Sadoveanu era suficient un singur baltag, dar acolo era o ucidere adevărată. În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere reală, ci de o punere în scenă. Moartea și îngroparea ciobanului sunt scene de teatru popular, un ritual tradițional, cu sensuri simbolice sacre, unde el este regizorul și actorul principal.

Numărul de 9 topare din Miorița (varianta CXCIII rândul 7, pagina 651 din antologia lui Adrian Fochi[9], culeasă în Munții Apuseni) coincide cu numărul de 9 topoare din bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015. Topoarele „acestea erau așezate în cerc, ca niște raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificație ritualică, masculină” afirmă Senica Țurcanu, arheolog și șefă a Muzeului de istorie a Moldovei.[10]

Continue reading „Victor RAVINI: Unii au înțeles Miorița pe dos”

Renata ALEXE: Vibrații lirice

Anul 2019 înscrie un dublu eveniment în existența Liei Ruse, cunoscută autoare a unui număr considerabil de volume în versuri. În primul rând este vorba de  un moment emoționant, sărbătorirea celor șaptezeci de ani de conviețuire pe care soții Lia Filoteia și Ion Ruse i-au înregistrat în memoria afectivă. Ceremonia s-a desfășurat pe 21 iulie într-o biserică a Facultății de TEOLOGIE din orașul Pitești ROMÂNIA.

Într-o asistență intimă, sub ocrotirea sfântă a icoanelor, în murmur de rugăciuni rostite sub tremur de lumânări s-au dat binecuvântările și inelele care au marcat întărirea unei iubiri bazate, decenii întregi, pe respect și afectivitate. A fost un moment înălțător pentru toți care își găsesc corespondența în versurile din: „Cât de drag”, „Mirajele verii” și „Vara de basm”, poezii ale cărții „Povestea Continuă”, talisman brodat de Lia Ruse.

În al doilea rând lansarea acestui volum, poveste a versurilor, reprezintă o întâmplare fericită în viața literară a comunității românești și a țării.

Vibrație de gânduri și sentimente, în anul 2019, transmise generos sub semnătura Liei Ruse  este o carte în care, sub cupola largă a naturii sunt adunate reminiscențele copilăriei și ale tinereții, solitudinea, nostalgia și reveria trezite de scurgerea ireversibilă a timpului. Poeta a decorului, admiră toate anotimpurile deși, predominantă pare toamna.

Liniștită, senină sau mohorâtă, tăcută sau sonoră sau deposedată de aurul galben al frunzelor, toamna, metaforă a vieții, este privită cu încântare:  „Și lumesc și suav ai venit toamna mea, (…) cu pictură la geam…/Cu iubirea în dor ca o floare pe ram”. O găsește „uluitor de lină”, mișcarea se transformă în „vârtejuri tandre” iar entuziasmul se revarsă „ Mirare e în mine” / „Lumină ca de salbe” (Armonii de toamnă).  Ideea continuă în „Autumnală”, cu „Nostalgia de foc”, „foșnet suav de culori”, simțit „printre clipe subțiri”.

O cântare domoală în amintirea unor timpuri ale tinereții pare a fi anotimpul autumnal, îmbrăcându-i sufletul în „culori șatirate” și derulând timpul cu fior  „ca de pe un fus”. Autoarea  trăiește o senzație dulce-amară, exprimată prin sinestezii. „Și-n aer să fie atâta miere/ Când suflul vântului plimbă din când in când/ Frunzele schimbate în haine lejere/Și-o doină-n caval să se audă cântând.  („Aștept o toamnă”)

Nimic nu rămâne constant sub vânturi și sub stropi de ploaie: „O cât de iute se transformă cernita doină înveșmântată în -smalț de sărbătoare” („Brumar”). Iarna descrisă des în poeziile anterioare o face „nerăbdătoare”, „Ridică-te vreme pe-un foșnet de vânt_/- Și adu pe lunecoasele secunde/ Luminile albe, dulci și rotunde” („Iarna”) Caută albul/,” soarbe cu nesaț”, „aerul rece și sur”-  simte somnul,” de iarnă lungă” („Ascuns sub alb”) (Semnul zăpezii), „Iarna copilăriei” imagini grațioase și nostalgice pudrate cu nea, pline de optimism, aduse de pe ecranul timpului de memoria afectivă:” bujor în obraz”, „urme de pași pe imensitatea fermecătoare”, „fulgi desprinși din cer care -baletau”, „clipe dulci picau din ornic”.

Joc al imaginației modelată, imagini poetice culese cu vârful peniței din oceanul amintirilor completează tabloul format din elemente cosmice și terestre.

Continue reading „Renata ALEXE: Vibrații lirice”

Ionuț ȚENE: Clujul

Clujul

 

Clujul acest oraș de universități, interogații și cafenele cu miros de librărie
În fiecare toamnă își deschide brațele ca femeia nostalgică
Are atâta generozitate cu fiecare
iar lumina de culoarea mierii o soarbe zilnic din Grădina Botanică
Doar seara freamătă Galeria Șepcilor Roșii la un derby cu CFR

 

Trecutul orașului e înscris în undele cronicilor dure ale Someșului
unde pe vremuri Ion și Istvan beau cel mai nobil vin de Cetățuie
unde urcă umbra lui Donath să alunge otomanii și neliniștea îndrăgostiților de pe Tăietura Turcului
iar calul lui Matia aleargă să prindă turnirul bolizilor pe Bulevardul Eroilor

 

Aici turnurile bisericilor se plimbă singure cum trunchiurile copacilor noaptea în pădurea Baciu

Parcurile au ieșit pe stradă în privirile trecătorilor grăbiți să joace premiera la teatru
Scena pe care o trăim zi de zi în dansul roților de tramvai de pe Splaiul Independenței
când plouă mărunt cu frunze peste gândurile studenților seduși de tăcerea aspră a mâinii de bronz din Piata Avram Iancu

 

Clujul se ridică și umblă ca Lazăr din poveste
iar sângele lui este atât de tânăr și de proaspăt încât statuile se îndrăgostesc și sărută cu foc
pe podul Elisabeta ce unește maluri abrupte și amețitoare festivaluri
și ideea unei aventuri digitale despre exploratori

————————-

Ionuț ȚENE

Cluj-Napoca

Dr. Viorel ROMAN: Feudalismul actual moldo-valah – cursul de schimb / opinii

*Orice guvern are dreptul să-și facă propria politică financiară, chiar dacă băncile și finanța mondială și slugile ei, de la Schauble și până la nepricopsiții citați plesnesc de furie și neputință. Nu mi s-a întâmplat sa aflu că vreo banca ar fi vreodată de acord ca lumea să trăiască ceva mai bine. Povestea cu „productivitatea” … Dacia Pitești are aceeași dotare tehnică, aceeași tehnologie și deci aceeași productivitate cu Renault din Occident. Totuși salariile în România sunt de 4 ori mai mici. Asta cum se leagă de „productivitate“ … de „profit”! Dintre toate sursele, FMI e cel mai puțin credibil: nu visează decât austeritate și privatizare. Economiile din Asia de Sud Est și Coreea de Sud s-au dus în sus după ce au gonit FMI. Toate prognozele FMI legate de economia românească s-au dovedit greșite (cu intenție sau nu, eu zic că intenționat, ca să poată fi chemați mereu să ne dirijeze ei), ar fi bine să facă în așa fel încât să uităm că există. „Analiștii” Ionuț, Cezar și cine mai e sunt niște mercenari ai lor. Nu degeaba Lenin îi întreba pe socialiștii bavarezi care se văitau de necazuri diverse: Ați naționalizat băncile? Băncile trebuie să facă politica țării nu invers!

*Productivitatea, din punct de vedere economic, reprezintă expresia sintetică a eficientei utilizării factorilor de productie in activitătile din care rezultă bunuri economice. Prin productivitate se intelege de fapt rodnicia sau randamentul factorilor de productie utilizati. Productivitatea se exprimă ca raport intre rezultatul economic obtinut (efectul) si factorii de productie utilizati, care sunt evaluati, fizic sau in expresie monetara (efortul). Productivitatea pot fi masurata atat la nivel general (în întreaga economie) cat si la nivelul unei industrii sau ramuri economice pentru a examina tendințele în creșterea forței de muncă, nivelul salariilor și îmbunătățirea tehnologică, ambele forme putand fi calulate ca productivitate medie sau marginala. Factorii de care depinde productivitatea sunt, in general, factori naturali (disponibilitatea resurselor, conditiile de clima, etc), factori tehnico-economici (gradul de inzestrare tehnica), factori sociali (nivelul de pregatire profesionala a angajatilor) si factori internationali.

https://www.academia.edu/40404145/Feudalismul_actual_moldo-valah_108_cursul_de_schimb

https://www.academia.edu/37507652/…_secretul_occidentului_…_viorel_roman.pdf

http://www.clipa.com/a3551-Ghinionul-de-a-fi-moldo-valah-premize-si-7-teze.aspx

Al. Florin ŢENE: Luați propoziția ca pe un instrument, iar sensul acesteia ca pe utilizarea lui. Decalogul 7 pentru ziariști

1. Am folosit ca titlu un citat al lui Ludwig Wittgenstein scris în anul 1953, pentru a deschide calea spre înțelegerea  “caleii ideilor”, precum Descartes sau Locke, conform căreia toate contactele noastre cu lumea sunt mediate de reprezentări interne sau de “idei”, semnificația întregului limbaj trebuie să fie, în cele din urmă, dependentă de un proces intern pein care fiecare cuvânt este legat de un obiect mintal.Conform unei teorii ştiinţifice, toate limbile vorbite provin dintr-una singură, vorbită de oamenii primitivi în urmă cu aproximativ 100.000 de ani. O lucrare care detaliază această teorie a fost publicată vineri în revista Science, informează Daily Mail.Dr Quentin Atkinson, de la Universitatea Auckland din Noua Zeelandă, a studiat mai mult de 500 de limbi şi a obţinut dovezi care arată că toate limbile Pământului au la origine o limbă primitivă vorbită în Epoca de Piatră, în Africa. Această limbă s-a închegat odată cu evoluţia vorbirii omului primitiv, când acesta a reuşit, în timp, să articuleze o multitudine de sunete distincte. Descoperirile făcute în cadrul studiului au stabilit nu numai originea africană a acestei limbi-mamă, dar şi perioada în care a fost vorbită aceasta. Atkinson a dedus astfel că limba a apărut acum aproximativ 100.000 de ani, mult mai devreme decât se credea înainte.

2. Scopul argumentului limbajului privat este acela de a nega că în această manieră și-ar dobândi sensul cuvintele.

3. Miracolul limbajului stă în capacitatea acestuia de a facilita utilizarea cuvintelor și a expresiilor într-o varietate de contexte, de la unele extrem de tehnice și de profesionale la cele sociale, mai largi decât  oricare altele.

4. Dacă leul ar putea vorbi, nu l-am înțelege.

5. Elbert Hubbard scria:” Cel care nu-ți înțelege tăcerea probabil nu-ți va înțelege nici cuvintele.

6. După talentul de scriitor, ziaristul trebuie să se încadreze în moralitatea societății în care trăiește. Orice abatere de la aceasta anulează talentul.

7. Aproape niciun om nu admite referitor la sine teoria lui Galilei: că Dumnezeu este centrul Universului și nu el însuși.

8. Mihai Eminescu a fost ziaristul total.El a oglindit esența psihologiei și comportamentul poporului nostru, valabile și atunci și acum. Vai de ziaristul și scriitorul care scrie numai pentru perioada în care trăiește, fiindcă ceea ce scrie nu va fi valabil nici pentru epoca în care viețuiește.

9. V-ați întrebat ce se ascunde în spatele jocului de limbaj? Acesta în capacitatea acestuia de a facilita utilizarea cuvintelor și a expresiilor într-o varietate de contexte, de la unele extrem de tehnice și de profesionale la cele sociale, mai largi decât oricare altele. Aceste reguli nu sunt corecte sau greșite, dar pot fi mai mult sau mai puțin potrivite pentru o funcție sau pentru un scop anume în viață.

10. La început era cuvântul și cuvântul era cu Dumnezeu și cuvântul era Dumnezeu, Ioan 1:1. Vă rog spuneți-mi era Dumnezeu unul şi acelaşi, atunci Iisus este Dumnezeu sau Fiul lui Dumnezeu?

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Luați propoziția ca pe un instrument, iar sensul acesteia ca pe utilizarea lui. Decalogul 7 pentru ziariști”

Ierodiacon IUSTIN T.: „Corpul meu – alegerea mea”. Despre o asfixiere a raţiunii

Să spunem o poveste care începe cu lumea. Şi se termină cu omul. O poveste tragică sau fericită. Ţine de noi de care parte a ei vrem să fim.
            Lumea se compune din lucruri şi raţiunile lucrurilor, sau ideile lor. Iar ideile şi raţiunile vin dintr-o Minte. Astfel că lumea toată, cu minerale, plante, animale şi oameni este un univers de idei întrupate ale acestei Minţi supreme. Ale Minţii lui Dumnezeu.

            Omul este o idee dumnezeiască. Viaţa omului şi înrudirea lui, la nivel de ADN, cu toate plantele şi animalele de pe pământ, ca un microcosmos concentrat, este o idee organică şi dumnezeiască. Dualitatea omului în fire, bărbat şi femeie, este, iarăşi, o idee dumnezeiască.
Din ideea omului şi din dualitatea lui, bărbat-femeie, decurge o altă idee dumnezeiască: puterea de a procrea şi a perpetua viaţa. Întâi Dumnezeu a avut ideea: „Să facem om…” (Fac. 1, 26), şi i-a suflat sufletul în el. Apoi i-a dat puterea de a procrea, în unirea bărbatului şi a femeii: „Creşteţi şi vă înmulţiţi…” (Fac. 1, 28). În acest „creşteţi”, stă energia creatoare de viaţă din sămânţa bărbatului şi a femeii. Cum am zice, Dumnezeu ne-a creat pe noi, un singur trup şi suflet, dar în noi a pus în potenţialuri de trupuri şi suflete încă nezămislite, în preambulul întâlnirii cu cel iubit / cu cea iubită. Asta e poezie. Şi fiindcă poeţii rostesc, uneori, idei dumnezeieşti, poate de-aceea a scos artistul Brian Adams versul care a rămas nemuritor: „Să iubeşti o femeie înseamnă să-ţi vezi copii nenăscuţi în ochii ei”.
Ideile dumnezeieşti sunt vii. Ele respiră. Ele dau oxigen raţiunii şi puls inimii. Când le gândeşte, mintea noastră se simte în largul ei, simte că deţine tot spaţiul de care are nevoie. Că respiră dintr-o rezervă infinită de oxigen.
Dar cum pe lume sunt idei dumnezeieşti, sunt şi idei demonice. Cele care reduc, trunchiază, dezarticulează şi decupează ideile dumnezeieşti în frânturi, în rămăşiţe nefuncţionale ale lor. Fiindcă Dumnezeu a lăsat în lume prilej de manifestare şi diavolului, care, etimologic, s-ar traduce prin „separat” sau „a separa”. Ceva care separă de întreg. Care separă ideile de Întregul şi de Adevărul lor. Care dintr-un scaun cu trei picioare, rupe unul. Şi scaunul rămâne să se ţină numai în două. Ca raţiunea noastră, obligată să se ţină în două picioare oblice… Cu consecinţe teribile pentru ea.
Iată o antiteză între o idee dumnezeiască şi o idee opusă ei, separantă, demonică.
Bărbatul şi femeia se întâlnesc, procrează şi pun în comun sămânţa bărbătească şi femeiască, iar Dumnezeu imprimă sufletul, şi astfel se zămisleşte copilul. Vedem două iniţiative, şi a a treia, de sus, care suflă suflarea de viaţă peste materialul genetic al lor. Bărbatul, femeia şi energia creatoare a lui Dumnezeu. Cum s-ar spune, corpul şi sufletul copilului este lucrarea ei, şi-a lui, şi-a lui Dumnezeu peste ele. Asta e ideea dumnezeiască, complexă, articulată, în conlucrare cu omul. Scaunul are trei picioare. Şi Raţiunea se ţine. Raţiunea poate să respire.
Dar să rupem un picior la scaun. Să zicem că trupul copilului este numai rezultatul întâlnirii bărbatului şi femeii. Scoatem energia şi suflarea de viaţă de la Dumnezeu. Viaţa se perpetuează de la sine, mecanicist, prin autonomia corpului uman. Scaunul stă acum în două picioare. De fapt se clatină în căutarea echilibrului. Iar raţiunea simte că nu mai are aer, că ceva o sugrumă încet. Respiră încă, dar fără un plămân…
Dar să mai rupem un picior la scaun. Să zicem că trupul copilului este rezultatul pur al alegerilor femeii. Al bărbaţilor cu care doreşte să să însoţească, şi cu care, voluntar sau accidental, se întâmplă să procreeze. Dumnezeu nu mai are relevanţă. Bărbatul este un fel de anexă necesară a alegerilor femeii, ceva numit în termenii ideologiei de azi „libertate reproductivă”. De fapt, n-are legătură nici cu libertatea, nici cu reproducerea. Este doar libertinaj. Este libertinaj anti-reproductiv. Este ideea care a fost tradusă perfect în sloganul „corpul meu – alegerea mea”.
Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: „Corpul meu – alegerea mea”. Despre o asfixiere a raţiunii”

Nâzim HIKMET: Azi e duminică

Fotografie Germain Droogenbroodt

*
Azi e duminică

E prima zi în care îmi e permis să ies la soare.
Și tot pentru întâia oară în viața mea mă minunez
de depărtarea
și de albastrul
înaltului zenit.
Mă așez smerit
cu spatele la zid.
Gust clipa fără de avântări prin valuri,
o clipă fără lupte, chiar și fără soție.
Numai pământul, soarele și eu…
Sunt fericit…

1938

Nâzim Hikmet, Turcia (1902 – 1963)

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Din: Das schönste Meer ist das noch nicht befahrene
(Cea mai frumoasă mare e cea neexplorată),
Editura Dagyeli, Frankfurt

Gheorghe APETROAE: Irina Lucia Mihalca – Fata din vis

CUVÂNT ÎNAINTE,

volumul,  ”Fata din Vis” de Irina Lucia Mihalca

 

        Cunoscută pentru prezența sa constantă în lirica contemporană, pentru frecvența apariției poemelor sale în mediile literare, succesul în concursuri literare naționale și pentru abordarea facilă a  postmodernismului literar,  Irina Lucia Mihalca, după apariția creației sale poetice, atât în volumele de versuri colective, cât și în cele trei volume de versuri personale, intitulate „Aliterația timpului”, Editura Însemne culturale, 2012, „Dincolo de luntrea visului”, Editura Mușatinia, Roman, 2016 și „Cerul din inima mea”, apărut la Editura Euroastampa din Timișoara, 2017, se remarcă acum cu cele cincisprezece elegii ce constituie un poem faustian de lung metraj în care se îmbină genul liric cu cel epic, înserate în volumul „Fata din vis”. Abordarea textuală este una gnomic-reflexivă și ontologică, și nu sugerează neapărat sentimente elegiace, înscrise într-un registru elegiac.

       Volumul a fost realizat în cadrul proiectului  Concursul Național de Literatură „Eminescu la Oravița”, fondat în 1989, manuscris premiat la ediția 2018 și apărut cu sprijinul CLUBUL MITTELEUROPA VIENA / ORAVIȚA, fotografia coperților fiind realizată de autoare.

       Vorbind de Irina Lucia Mihalca, palmaresul ei literar este impresionant, de aceea se cuvine a releva câteva date care reușesc să o repereze pe aceasta în axisul social și literar.

S-a născut la data de 05. 05. 1967, în municipiul Piatra Neamț. După studiile generale și liceale a urmat cursurile Facultății de Chimie – specializarea Tehnologia Chimiei Anorganice din cadrul Institutului Politehnic din Iași și, ulterior, cursurile Academiei de Studii Economice București, specializarea Gestiune Economica-Finanțe-Bănci, precum și cursuri post-universitare în domeniul managementului și afacerilor.

         Activitatea literară a Irinei Lucia Mihalca este marcată de o experiență redacțională îndelungată, de publicarea volumelor de poezii colective și personale și de apariția scrierilor sale în numeroase antologii literare, în multitudinea de reviste literare din țară și străinătate, impresionantă fiind și participarea poetei la numeroase concursuri literare de poezie și proză organizate de diferite instituții culturale și de reviste literare din țară și din străinătate.

        Experiența sa redacțională începe din anii 2002 – 2005, periodă în care o găsim redactor – editor la revista IT „Era Comunicațiilor”, unde manageriază rubrica „Software de la A la Z” și este, probabil, locul din care și perioada în care Irina Lucia Mihalca își descoperă calitatea de arhitect al cuvântului, unde începe să cocheteze serios cu literatura și să-și certifice valențele literare, să participe la concursuri literare și să-și expună din creațiile sale în presa literară din țară și din străinătate. Așa se face că în anul 2009, I.L.M. participă la concursul literar organizat de revista literară „Esențe”, finalizat cu publicarea textelor valide într-un volum colectiv. În anul 2010, o aflăm participantă la concursul literar „Poezie și suflet”, organizat de publicația „Algoritm literar”, unde i se atribuie „Mențiune”.  Tot în anul 2010, participă la Concursul național de poezie, proză și scenarii, intitulat „Incubatorul de condeie” – IDC 2010, ediția I, secțiunea poezie romantică și suflet, este declarată finalistă unde i se decernează Premiul I. În anul 2011 participă la concursul „Pașii profetului”, ediția a II-a, organizat de Cenaclul literar „Lucian Blaga” din Sebeș-Alba, organizat de publicația „Algoritm literar”,și i se atribuie Premiul II. În aceeași perioadă, a anilor 2010–2011, o găsim pe Irina Lucia Mihalca, secretar de redacție la  „Cititorul de proză” și redactor colaborator la revista virtual-literară „Faleze de piatră”. În anul 2013, participantă la Festivalul de poezie și muzică aromânească „Lumina Maicii Domnului” și „Constantin Belimace” și în concursul literar organizat de Ministerul Afacerilor Externe la Scopie din Macedonia, pentru românii de pretudindeni, aceasta având origine aromână, este declarată finalistă și i se decernează Premiul I. În anul următor, 2014, Irina Lucia Mihalca o aflăm participantă la trei concursuri literare, respectiv la: Concursul Național de Poezie organizat de Asociația Culturală „Vatra Dudeșteană” și revista „Sintagme literare”, unde prestația sa literară este apreciată cu Mențiune, apoi, participantă la a XXXIII-a ediție a Concursului Național de Poezie și Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul”, în același an, primește Premiul I, la secțiunea manuscrise, acordat de  Editura Vinea, și, tot în același an, participă la Concursul Internațional–The Internațional Contest „Art &Life”, Japan, din Tokio, o manifestare literară internațională în care i se decernează Marele premiu la secțiunea poezie. În anul 2016 participă  la Concursul Internațional de Poezie „Călător prin stele”, ediția I, Onești-Bacău unde i se decernează Premiul „Nomen Artis”. În perioada 2012 – 2016, poeta activează ca redactor la  departamentul cultură la revista „Actualitatea Irl” – Dublin – Irlanda.  În anul 2017 i se decernează  de către „Centrul Cultural și Complexul Muzeal Teatru Vechi „Mihai Eminescu” și de Clubul Mitteleuropa Viena / Oravița, „Premiul de excelență” pentru un volum de poezie în manuscris și i se atribuie titlul de „Laureat în Litere și Arte”. Și, tot în anul 2017 i se decernează Premiul special – The International Poetry Prize – English (Franga Bardhi – 2017). În sfârșit, în anul 2018, participantă la Concursul Internațional de Publicații ”Expresia ideii”, i se decernează poetei Irina Lucia Mihalca „Premiul Special al Juriului” pentru volumul de poezii ”Cerul din inima mea”, apărut  la Editura Eurostampa din Timișoara, 2017.

       Începând cu anul 2010, creația sa poetică apare în numeroase antologii literare, dintre care amintim: „Antologia de poezie tipărită a finaliștilor concursului național literar ”Incubatorul de condeie”, 2010; Antologia de poezii ”Însemne”, Editura Docucenter, Bacău, 2010; Antologia de versuri ”Lanțul Prieteniei”, Editura Contrafort, Craiova, 2011; Antologia de poezie ”Arta sfâșiată” – 73 poeți contemporani”, coordonată de Valentina Becart, Editura ARHIP ART din Sibiu; Antologia de poezie și proză ”Confluențe lirice”- Editura Pim, Iași, 2012; Antologia de poezii ”Amprente temporare”, volum 2, Editura Doducocenter Bacău, 2012, coordonator Cronopedia; Antologia ”O zi ca un poem”– dedicată zilei internaționale a poeziei, Editura Armonii Culturale, 2013; Antologia poeziei românești contemporane „Însemne culturale”, Editura Armonii culturale, Adjud, 2013; Antologia Poeziei Românești Contemporane „Meridiane lirice (Aripi de vis)”, Editura Armonii Culturale, Adjud, 2013; Antologia de poezie „Roșu mocnit” sub egida „Casa gândului – Cleopatra”, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2014; Antologia de poezie feminină „Vina zilnică a frumuseții” îngrijită de Daniela Toma, Editura ArtCreativ, București, 2018 ș. a. De asemenea, îi găsim creația sa poetică deseminată într-o multitudine de reviste de cultură și literare din țară și din străinătate, dintre care amintim revistele: „Agora”, Cluj-Napoca; „13 Plus”, Iași; „Absolut”, București; „Actualitatea literară, Lugoj; „Apostrof”, Cluj; „Ateneu”, Bacău; „Bucovina literară”, Suceava; „Caiete silvane, Zalău; „Citadela”, Satu Mare; „Cronica”, Iași; „Destine literare”, Montreal – Canada; „Familia”, Oradea; „Feed Back”, Iași; „Familia noastră”, Tel Aviv- Israel; „Hyperion”, Botoșani, „Luceafărul”, Botoșani; „LitArt”, Târgu Mureș; „Levure litteraire”, Paris-Franța; „Oglinda literară”, Focșani; „Onyx”, Dublin – Irlanda; „Ardealul”, Deva; „Arumunet” Albania; „Actualitatea irl”, Dublin – Irlanda; „Algoritm literar”, Hunedoara;  „The Alternative”, Toronto – Canada; „Alternanțe”, Munchen – Germania; „Sintagme Literare”, Dudeștii Noi–Timiș ș.a, precum și în almanahul „Sintagme Literare”, editia din 2016/ 2017/ 2018, Editura Eurostampa, Timișoara.

Din anul 2016, Irina Lucia Mihalca devine membră a Uniunii Scriitorilor Europeni din Moldova.

      Volumul, intitulat ”Fata din Vis”, despre care vom vorbi în continuare, abordează teme meditative cu seriile de principii categorial-filosofice, expuse într-un mixaj de scenarii, în proză și în versuri, scrise cu simțire, cu fascinantă imaginație și erudiție, toate în registrul onirismului generalizat și accentuat reflexiv, al cunoașterii în timp – în fond, al cuvântării ideatice a efebului în transă, fascinat de toate trăirile sale, în reamintirea, de nesfârșitele interogații ale intensei perioade existențiale, declanșată de visul comun prin care pășește, însoțit de iubita sa în Templul de Aur, în imperiul dialogului ideatic-platonician, „El”, confundat cu sufletul liniștit – Chanchala Sarvaga, „Ea”, confundată cu sufletul neliniștit – Shanti Ramya, și, uneori, cu ”Fata din vis”– Catrinel. Pentru reușita călătoriei în vis are loc dedublarea apolinică și chiar tanathică a sufletului liniștit și transfigurat – Chanchala,care poate al înțeletului sau chiar al poetei Irina Lucia Mihalca – autoarea acestei cavalcade de teme – scenarii meditative interesante.

Continue reading „Gheorghe APETROAE: Irina Lucia Mihalca – Fata din vis”

Irina Lucia MIHALCA: În miezul lor (poeme)

Conturul unei șoapte

 

Îmbrățișați, în tăcerea eterică îți ating surâsul pâlpâit.

De undeva din adâncuri îți răsare

azurul intens din priviri.

Cu inflexiuni colorate, vii, inefabile,

de nepovestit prin slove,

ne sunt toate clipele,

brodate spontan,

în complexitatea lor,

într-o nebănuită călătorie,

asemeni misterului ceasului din perete

și-a orelor desprinse,

ca frunzele

de toamnă blândă

peste țărmul mării noastre,

ce trec, în dansul lor, fără a le simți.

 

Tic-tac, tic-tac… Tic-tac, tic-tac…

Căldura șoaptei tale îmi poartă pașii spre mine.

Aici sunt eu, trestie înălțată spre soare,

lângă tine plutesc amintirile.

Fără să mai aștepte,

coridoare greu de atins

îți dau târcoale.

Pe drum, o cărare

ne-așteaptă

albul înghețat al gândurilor.

 

29 septembrie 2018

 

 

Din fâlfâirea aripilor

 

La prima sclipire a zorilor, un cântec alunecă pe apă.

Prin ploaie şi lumină, privirii se devoalează

semne ascunse,

avertismente, simboluri,

în agitaţia celor mai fragile frunze,

în şoapta copacilor,

în inima pietrelor,

în forma şi culorile norilor.

 

Treptat descoperi o limbă pierdută,

improvizată, ţesută

cu răbdare şi transparenţă.

Fidelă fântânii tale în timp ce-şi visează cuvintele,

melancolia îngerilor o duce departe.

Un joc colorat în care dansează

lumina veşniciei.

 

O armonie răsună la porţile raiului de neatins,

ce vrei să-l cucereşti.

O lume fără timp,

fără durere, fără tristeţe,

o buclă în care totul este prezent.

Un râs zglobiu irumpe,

un râs de copil hărăzit iubirii.

Suflet nemărginit ca iubirea visată,

ca iubirea dorită.

 

Nu ştii unde,

nu ştii cum, nu ştii când

ai ajuns sa fii surprins de fericire.

Lumina te întâmpină

în pragul eternităţii – două sunete originale

pentru apa pură şi proaspătă.

 

25 aprilie 2018

 

 

Flux și reflux

 

 Un spațiu al liniștii e intact, soarele se ascunde în noapte,

o clipă magică e suspendată, încă, în așteptare,

cu picioarele goale m-am plimbat prin timp

și în palma grădinii

mi- a răsărit trandafirul dimineții.

 

În inima furtunii devastatoare ieși din tipare,

fericirea te surprinde, vorbim unii cu alții,

te joci cu roluri diferite, le inversezi,

te așezi și privești în perspectivă,

în timp ce visele

zboară în haos,

împrăștiate peste tot

răspunsul se naște din adânc,

o șoaptă, o chemare

abia se-aude: “ Lliniștește-te,

toate au o intenție,

chiar dacă nu o vei cunoaște vreodată.”

 

Un vis de rouă te surprinde, din ochii tăi se întoarce,

lași lumea în urmă, gândurile s-au emis deja,

corpurile s-au mișcat deja,

cuvintele s-au vorbit deja,

sunetele s-au auzit deja,

acest flux s-a produs deja,

dar te însoțește,

se răsucește până

se desprinde și ultima legătură.

 

18 august 2018

 

 

Frunze, frunze pe cer se rotesc

 

Frunze, frunze de toamnă

zboară în amintirea primăverii trecute.

Sub soarele molcom,

copacii renăscuţi la viaţă,

iarba verde şi câmpul de flori.

 

Uneori, liniştea cuvintelor rănite

e unica salvare

a primăverii florii de cireş,

uneori…

 

Picături de vis din vis,

oglindă concavă,

un văl de lumină, un zâmbet-păpădie,

rătăcesc prin univers,

căutând iubirea.

 

Dar unde sunt  toate acum?

Se întunecă cerul, vântul melancolic

pătrunde în ceaţă.

Frunza galbenă îşi cere un timp în poveste,

risipită pe cerul unde

trec nori şi stoluri de păsări.

 

Dincolo de marginile vieţii,

prin carnea cuvintelor,

poemele scrijelite pe trupul ei,

împrăştiate de furtună spre luna pictată,

fixează eternitatea clipelor

la chemarea umbrelor adormite.

 

O pasăre îşi cântă ultimul cântec.

Cerul şi ploaia, râul şi vântul

mângâie arcuşul, naşte cuvântul,

smulge durerea din floarea tăcerii,

plânge vioara în liniştea serii,

un vis inspirat din repetare

un vis în care te pierzi, renăscându-te.

Sufletul strigă: – Vreau să iubesc!

Ce păcat – vara, o frântură

şi-apoi fermentează în sânge!

Un strigăt între două tăceri.

 

Cad frunzele, zac adormite,

primăvara mi le aduce înapoi,

pline de tristeţe.

 

Un ciclu scurt de viaţă, ars,

încearcă să-mi amintească de inimă,

cu lumina strălucind peste flăcări de lacrimi,

din pietre şi taină,

ca o punte între cer şi pământ

în orele clepsidrei.

De dincolo de cuvintele întinse

pe fire de nisip, stăpânii timpului.

 

În întunericul cel mai deplin

este adevărata Lumină.

Ascunsă, condensată cât o mie de sori,

este în noi. Dormitează.

Doar cel care-şi doreşte cu ardoare

o poate trezi. Lumina vine,

în inima curată coboară.

 

Pe firul gândului meu tresare inima ta,

fiecare atingere

propagă un nou sunet.

Cu mine stai

când rămâi doar cu tine,

mulţumind pentru revărsarea de pace.

 

2 octombrie 2016

 

 

Furaţi de-un nou anotimp

 

Ploaia redă seminţei creşterea de viaţă însăşi.

Auzi cum bate ritmic miezul în lemn?

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: În miezul lor (poeme)”