Astăzi Cititorule, vom păși împreună în templul sufletului unui femei, creionat cu grijă de autoare, pus în situații de viață surprinzătoare, spre a o însoți  pe un drum nesigur, dar și fabulos. Acțiunea începe în 1986, când Chiara devine mamă, urmând s-o nască acasă pe Vanda, personajul nostru principal! Ne obișnuim treptat cu acțiunea care se desfășoară interferând pe diferite planuri (viața ei, a părinților ei, a sorei sale, amintirile lui Andrei cu fratele lui Victor despre bunici, etc.) cu comentariile personajelor, intra sau inter relaționale. Nu o să insist de astă dată asupra firului acțiunii, ci mai mult asupra zbuciumului psihologic, lăuntric, al concepțiilor și modului de a gândi al personajelor, cât și asupra stilului personal de scriere al autoarei.

Încă de la început aceasta ne prezintă cu entuziasm copilăria Vandei, alături de sora ei, cu nume din trei sunete muzicale Mirela, cu glumele lor amuzante, cu insecte și broscuțe în dormitor, apoi la Colegiu sau când punea doar scrisorile ei la poștă. Mirela ajunge avocat, se căsătorește cu Valeriu, profesor de pian, iar  Vanda, medic psihiatru. Au fost crescute de tatăl lor singur, pentru că mama dispăruse așa deodată, pentru a se regăsi spre finalul romanului, într-un rotund al destinului, care trebuia să se închidă. Se intră repede în acțiunea care te acaparează și te face să participi și tu, prin comentariile tale lăuntrice.

De asemenea, cartea este presărată cu descrieri despre locuri interesante, cum ar fi Palatul Parlamentului din București, „un colos al suferinţei. După Pentagon, e cel mai mare din lume. Românii au crezut în ce fac. Şi aşa, o ţară mică, cu oameni mari, inteligenţi şi muncitori, ctitori, artişti, constructori sub un regim comunist au ieşit din dogma roşie şi au înălţat Casa Poporului, a lor, a noastră care, deşi nu participam direct, eram împreună, acasă,  fără soţi şi taţi care sunt eroi ai construirii unui edificiu de mare importanţă, cu suflete chinuite, cu suferinţă prin întuneric şi foame, frig şi umilinţă, dar siguri că va veni o zi în care vom fi stăpâni bunurilor noastre. Aveam lacrimi în ochi” (Cap. II). Și eu am avut lacrimi în ochi, rememorând momentul când, după revoluție, am vizitat cu fiica mea acest monument.

De asemenea ne încântă cu superba poveste de dragoste dintre Beatrice și Dante Alighieri, prezentată de acesta celest, în capodopera Divina Comedie, cât și cu descrierea muzicii sufletului portughez, „FADO” (Cap. VII) sau  vorbele lui Andre Gide: „Cele mai frumoase lucruri sunt cele pe care ți le suflă nebunia și le scrie rațiunea” (Cap. IX). Deși în divorț cu Radu, (aflat într-o relație cu Flavia), cu care avusese multe deziluzii și timp pierdut, îl cunoaște pe Andrei Pruteanu, în barul de vizavi, un loc în care parcă destinul își deschide drumul, acesta fiind conferențiar psiholog, recunoscut pe plan naţional şi internaţional prin lucrările lui de psihologie şi care urma să ţină o conferinţă, nu întâmplător parcă despre „Discernământ” şi  „Capacitatea de exerciţiu”.

Ea recunoaște că ajunge dependentă de Andrei, conștientizează că nu e bine, că acesta a însemnat mai mult un colac de salvare pentru ea după un naufragiu, în care obișnuința o vede ca pe un semn al oricărei povești de dragoste pasională. După scene pline de dragoste, acesta în cele din urmă o părăsește pentru Catarina, o portugheză care îl voia pe Andrei, tată al copilului ei.

Despre dragoste, personajul principal spune: „Voiam să dezlănţui femeia din mine, pe care o înăbuşisem cu toate regulile” … sau „am rămas conectaţi în dorinţă şi dor, dăruire şi căutare”. … „Da, dragostea e o povară a vieții,  făcută din iluzii, vise, speranțe și cereri care nu sunt auzite, pentru că le avem în noi,în mințile noastre, undeva unde chiar noi abia ajungem”sau „Conştientizez şi fac totul precis, hotărăsc pentru mine. Sunt eu stăpână a sentimentelor şi a voinţelor mele” (Cap II). Se vede extaziată, într-un joc combinat între imaginaţie, dorinţă neîmplinită şi compensare.

Pentru majoritatea personajelor, viața se dovedește a fi o junglă, în care aceștia rătăcesc în căutarea unui liman, concluzionând cât de complicată este viața.  Trecutul este şi rămâne pentru totdeauna în ei, ei fiind cei care, odată cu trecerea timpului, îl împing în urma evenimentelor  curente.  În viaţă, toți pierd şi câştigă. Unii se întreabă precum mama Vandei: „Oare, pentru a iubi, avem nevoie de un motiv?” (Cap. VIII) sau personajul principal: „Cred că dacă am avea curaj să facem ce gândim, ne-am putea elibera gândurile, care se duc înaintea noastră într-o direcție pe care noi ar trebui să o urmăm, dar nu avem curaj sau nu ne permit anumite situații” (Cap. XI).

Andrei a înţeles că se joacă cu focul şi că are în mâinile lui cea mai periculoasă jucărie, „femeia”, ea fiind independentă şi dornică să evolueze pe toate planurile vieţii. Ea se consideră cu Andrei precum două sfere, în care el era una din materie, iar ea,  una din univers, duh transparent. O comparație superbă!

În capitolul VI, deja intervin întrebările, dacă a făcut bine sau nu, intervine rațiunea, în căutările lor de bine, de dragoste și dăruire sau „nu e târziu să mai sperăm şi să vrem să construim pe trecutul vieţilor noastre, care până la urmă nu sunt chiar aşa de dezastruoase. Şi apoi să ştii că timpul nu iartă, doar dragostea dă sens la orice”. Vanda recunoaște că s-a luptat cu propria conștiință, lăsându-se pradă emoțiilor. Nedumerită se întrebă: „Oare unde am greșit?”… „nu cred că sunt perfectă în afecțiune. Mă doare tot corpul, dar mai ales sufletul” (Cap. IX).

Vanda știe exact ce vrea. Ea căuta un bărbat pe care să-l poată iubi cu toată ființa ei, pentru totdeauna. Apariția lui Bogdan Badea, pictor, vecin cu ea, un artist care „nu-şi vinde visele,  doar le arată şi altora, ca să vadă că omul are potenţe incomensurabile să se exprime, ca o destăinuire a sufletului, el, care le dăruieşte viaţă, le iubeşte pentru că le-a zămislit aşa cum a vrut, una, într-o zi cu soare, alta, când plouă sau erau nori negri în sufletul şi mintea lui de tânăr”, i se pare un dar divin, uneori neînțeles (Cap VII). O face să se simtă într-o situație complicată „plină sus de Andrei şi jos de Bogdan”, motiv pentru care aceasta se întreabă: „De ce nu reușesc să fac o distincție clară între „dorință”, unde corpul e cel care ne cheamă  și „rațiune”, unde mintea ar trebui să hotărască? ” (Cap. VIII). „Nu găsesc forța cu care ar trebui să am mai multă „rațiune” să mă lupt cu „dorința” (Cap, IX).

Revederea cu Chiara mama ei, o „prizonieră a trecutului și victima prezentului”, în  Capitolul VIII, este emoționantă, în brațele ei simțindu-se precum „în braţele ei ca Maica Domnului pe Isus”, revăzându-și împreună viața, în cele din urma aceasta decedând în casa Vandei. Comunicarea cu Dumnezeu este una directă: „te rog, Bunule și Dragule Tată al universului,  fă-ți timp și milă pentru mine, te rog în genunchi!” (Cap XI). Ea recunoaște: „Nu am niciun resentiment. Sunt învingătoare. Dumnezeu m-a întărit, luminat și ajutat. Ce simplu e să cauți într-o rugăciune calea rezolvării multor probleme. Totul e să cauți, să crezi și să vezi că niște cuvinte simple, pe care de multe ori le spunem mecanic, sunt atât de profunde și dătătoare de viață și speranțe” (Cap. IX). În același capitol, ea conchide: „Noi nu putem să schimbăm lumea, doar să ne căutăm”… sau  că „dragostea nu piere niciodată, stă la baza unei relaţii, alături de credinţă şi nădejdea în Dumnezeu”… „Deci trebuie să fiu atentă să văd ce pot să fac cu cele trei daruri de la Dumnezeu. Iar sau din nou. O iau de la capăt. Deci, darurile lui sunt „rațiune, Inimă și voință liberă” (Cap. IX).

Apoi apariția lui Ramiro, inginer de drumuri și poduri, a căror destine se întâlnesc spre finalul cărții, ne oferă clipe de romantism la Lisabona, pentru ca apoi, aceasta să fie  accidentat și cu care  în cărucior, cei trei, (împreună cu mama lui) se întorc în România.

Iată cum destinul îi oferă Vandei probe de rezistență, în viața în nimic nu este gratis și ușor. Radu, apoi Andrei, care a plecat cum a venit, după Catarina, Bogdan, care ca orice artist se căsătorește cu muza lui, o fostă colegă de facultate, i-au dat o probă de rezistență despre cum trebuie să fie partea interioară valorizată, cererea în căsătorie a lui Marco în Italia, apoi Ramiro în Lisabona.

Lecții de viață, din care trebuie să înveți de unul singur, dar care trebuie jucate cinstit. Experiențe de viață într-o luptă uneori ascunsă, alteori deschisă, în care bătălia se dă între dorință și rațiune, neînțelegând hățișurile pe care destinul ți le aruncă în față, fără puterea de a discerne calea care să-ți aducă liniștea și fericirea căutată. Echilibrul cel mai greu de realizat, e cel dintre minte și inimă. Doar dacă mintea tace, poți auzi inima. Prin ea, divinul care te locuiește, vorbește și te face să găsești calea și lumina. Trăind sub binecuvântarea iubirii, a luptei pentru armonie și echilibrul relaţional, gândul tandru şi recunoscător al autoarei ne însoțește pe tot parcursul cărții.  Dar toate se desfășoară în raport cu divinitatea, cu jocul și înțelepciunea lui Dumnezeu. O luptă pe care o trăim fiecare din noi, până învățăm că mai întâi trebuie să ne iubim pe noi, apoi pe ceilalți, că trăinicia unei relații e atunci când doi oameni întregi își alătură destinul în numele lui Dumnezeu. O construcție epică impunătoare, în care psihologicul se împletește cu realitatea în care înoți, în care descoperi că lecțiile pe care le învățăm doar trăindu-le.

Autoarea construiește personaje puternice, cu moduri de gândire diferite și fapte argumentate, care se întâlnesc în situații scenice atent pregătite, care surprind și care te țin prins în acțiune, până la finalul romanului. O scriere confesivă, una a așteptării populate cu doruri, cu nostalgii și vise, cu ceea ce ar fi trebuit să se întâmple.

Întregul roman este o lungă confesiune, cu elemente referențiale, despre o viață obișnuită și doar lăuntric bogată. Dar pentru a o înțelege, îți trebuie și ție o capacitate de asimilare și dorință de receptare, în care lumina, iubirea, armonia, înțelegerea și îngăduința, sunt toate daruri ale Creatorului.

Vă propun să ieşim în întâmpinarea romanului în acelaşi mod în care el ni se oferă, cu o vitalitate mereu nouă, incitantă și captivantă, într-un spaţiu în care întrebările se desfăşoară în voie și până la urmă, chiar noi ne întrebăm de ce ar fi necesar să ne aflăm cu toţii în lumina raţiunii, în loc să rămânem în limitele de neatins ale misterului din noi.

Mulțumim autoarei MARA POPESCU-VASILCA pentru acest dar de suflet, asigurând-o că îi așteptăm cu interes următoarele apariții editoriale.

–––––––––

Prof. Aurelia RÎNJEA

Membru al World Poets Association Romania 

Ploiești, 30 noiembrie 2021

„Artur Silvestri era un artist al slovei româneşti. El scria pentru o veşnicie fiecare text.”

(Pr. Al. Stănciulescu-Bârda)

Ochii, inima, sufletul, gura, mâinile Omului valah frumos caută, privesc, surâd, cântăresc, întâmpină, grăiesc, cuprind, îmbrăţişează şi împărtăşesc celor iubitori de frumos, binele, libertatea, adevărul, demnitatea, omenia, ca suiş sublim şi serafic.    Cugetarea Omului frumos valah, creştin-ortodox este o simfonie a armoniei naţionalist-universale ce înnobilează continuu atât generaţia sa cât şi posteritatea.    Chemarea Românului Artur Gabriel Silvestri pentru alegerea devenirii – Măsura Valahului Mare, l-a desprins din tumultul cascadei imanente, al anarhiei social-materialiste pentru a-l pregăti mistic întru vocaţia de sacerdot spiritual, pogorând astfel pe tărâmul meditaţiei sofianice a viitorului, dar călătorind între trecut şi prezent.    Românul frumos, devine faimos, de legendă printr-o conştiinţă creştină, un caracter integru, un suflet strălucitor din demnitatea căruia se aprind toate manifestările lui dinlăuntru şi din afară, imprimându-i-se astfel pecetea originalităţii sale primordiale.

După modelul Marelui Profet-Strămoş Zamolxe, Artur Gabriel Silvestri s-a retras în subterana ascezei spirituale pentru a se întrupa lăuntric, devenind sacerdot al cunoaşterii, al înţelepciunii, al scrisului de mare fineţe. Şi-a chemat şi ales ucenici, „i-a învăţat, i-a îndrumat, i-a trimis la lucrare vizibilă, i-a verificat şi i-a pus pe picioarele lor, totul după un stil creştin real (adică ortodox, G.C.N), venind dinspre Biserica slujitoare, în sensul de Ekklesia – adunarea celor de afară, smulşi din lume – pentru a face o lucrare în viaţa spirituală a CETĂŢII.” (Constantin Stancu, PSEUDO-IMOBILIARIA „Afacerile” lui Dumnezeu cu omul. Şapte eseuri despre Artur Silvestri prefaţate de Constantin Dumitru şi A.I. Brumaru, Intermundus, 2005) Este adevărat că dintre toţi cei chemaţi, dar puţini aleşi, unul a urmat precum Iuda vânzarea „pe treizeci de arginţi”, iar alţii, uitarea sau lepădarea asemeni lui Petru.

Valahul frumos – Artur Gabriel Silvestri chemat şi ales de Dumnezeu pentru Neamul său capătă harisma serafică a vederii cu inima, alegând astfel Modelele mari – Arhetipuri divine din Pantheonul sacru al STRĂMOŞILOR NEMURITORI. Purtându-şi cu har şi demnitate de Erou-Martir-Mărturisitor CRUCEA sinelui întru CRUCEA lui HRISTOS şi cea a Naţiei s-a asumat IDENTITĂŢII spirituale de Neam.

Cel ce îşi poartă cu nobleţe Crucea vocaţiei nu rămâne la răscrucile vremii!

Misiunea lui creştină capătă sensul ortodox, fundamental, esenţial, eliberator.

Asumarea identităţii însumează o dublă esenţă, istorică şi transcedentală.

Sensul vieţii istorice a creştinului ortodox mărturisitor, dacoromân, îl întrupează spiritual în esenţa identităţii, devenirii şi dăinuirii întru transcendent. Misiunea profetică a Filosofului culturii Artur Gabriel Silvestri, îl ţine într-o permanentă stare de veghe şi de trâmbiţă la hotarele PATRIEI, a ROMÂNIEI Tainice.

În lucrarea „Apologia hazardului”, Artur Gabriel Silvestri supune societatea unei analize certe, severe printr-o metodă ce surprinde fenomenul de tensiune prin două direcţii – „una fiind prezenţa celor de la putere care intervin în economie după modelul popoarelor migratoare – model al rupturii şi al căderii în ruină, fără continuitate iar fenomenul imobiliar scapă controlului specialiştilor şi asta naşte hazardul… Altă tensiune este lipsa de respect a societăţii, în general, faţă de valorile proprii individuale. Furtul şi parazitismul intelectual, care naşte <<specialişti>>”.

Neamul nostru ancestral – GRÂUL GRĂITOR semănat de LOGOS este o PÂINE binecuvântată de Dumnezeu spre cuminecarea tuturor Fiilor lui, dar şi ai altor naţii.

GRÂUL GRĂITOR  dă VIZIUNEA UNUI NEAM, A UNEI NAŢII, A UNUI POPOR!

„Fără viziune, un popor piere din istorie.”

(Artur Gabriel Silvestri)

Preoţii, monahii şi sacerdoţii mireni – filosofii, scriitorii, poeţii dacoromâni – Corifeii Culturii ortodoxe – Mlădiţele CUVÂNTULUI dumnezeesc, trebuie să urzească pururea cuvintele lor cu mireasma florilor de câmp, să le brodeze ca pe o Liturghie a scrisului sacru, întrupând astfel sfinţenia scrisului, pentru a se pârgui astfel Grâul grăitor, căci altfel nu înfrăţeşte şi seacă, nemaiajungând Pâine – Cuminecare. „Grâul – abia pârguit – se instalase negânditor peste urmele rămase doar în memorie.” (Artur Silvestri, România în anul 2010, Ed. „Carphatia Press”, 2003)

Filosoful culturii Artur Gabriel Silvestri, alături de toţi marii Profeţi ai spiritului ortodox român s-a întrupat într-o metafizică a DORULUI, a identităţii TRADIŢIEI, a DEMNITĂŢII, a ADEVĂRULUI, a FRUMOSULUI mistic în arta creativă căutând, scormonind, moşind socratic, ucenici spre a-i călăuzi după marile modele spirituale pentru a deveni Pietre de temelie şi Stâlpi de dăinuire întru ROMÂNIA TAINICĂ.

Mântuitorul nostru IISUS HRISTOS alege din Pantheonul spiritual al DACIEI Mari – GRĂDINA Preacuratei Crăiese MARIA – VLAHERNA – CARPATINA, NUME, cărora le hărăzeşte dincolo de soarta istorică un DESTIN pretranscedental, al înfăptuirii, al împlinirii, al desăvârşirii sinelui lor întru sinele Neamului, ca dăinuire pururea.

Persoanele acestor NUME, alese din Calendarul ursitoarelor, devin una cu Opera lor, sălăşluind întru FRUMOS pentru a se răsfrânge sublim ca MESAJ, ca EMOŢIE, ca VIBRAŢIE, ca VIZIUNE, ca HAR, ca RUGĂ, ca DOR, ca DAR, ca IUBIRE!

ROMÂNIA TAINICĂ ESTE O MARE FAMILIE ARISTOCRATĂ A SPIRITULUI ORTODOX!

Paralel cu această grandioasă misiunea de a descoperi, iniţia şi forma o GENERAŢIE de scriitori creştini, a smuls din arhive, manuscrise îngălbenite de vreme sau din braţele uitării, memorii peste care s-a aşezat pulberea nepăsării, precum scriitorul proto-român Martin de Bracara (sec. VI d. Hr.) ori Paul de Lahovary.

Pe cel din urmă l-a numit în documentarul său din 2005, „Ultimul Bizantin.”

Paul Lahovary (30.07.1909 – 11.05.2001) s-a născut într-o veche familie aristocrată, armână, cu rădăcinile pe insula grecească Naxos, înrudit printre alţii şi cu prinţesa scriitoare Marta Bibescu.  Alesele sale studii universitare în Drept, Istoria Artei şi Litere, precum şi cultul naţional l-au format un remarcabil scriitor privind genurile de roman, nuvelă, poezie, istorie, eseu, Note de călătorii, traducător în franceză, în mod expres al lui Eminescu.

   Pe lângă vocaţia literară, a înnobilat şi misiunea didactică la catedra de franceză,   ajungând un diplomat de carieră, ataşat de presă în Suedia, unde s-a stabilit după anul 1948, fiind şi un pasionat al călătoriilor pe diferite meleaguri străine Egipt, Franţa, Grecia, Italia, Ţările Scandinave.

   A fost căsătorit cu distinsa suedeză Ulla Mariana Engberg cu care a avut patru copii: Olenka, Andre, Catrine şi Dominique.

   Operele care l-au făcut nemuritor au fost „Mesure d’une ombre”, „Vântoasele”, „Casa Terekov”, „Piano Nobile”, „Crai Nou”, „Doamna Colet. Amanta bărbaţilor de geniu”, „În Umbra Marelui Flaubert” , „Caleidoscop suedez” ş.a.

   A primit Ordinul Coroanei României în anul 1937 şi premiul „Romulus Cioflec” pentru cel mai bun roman al anului 1947, „Crai Nou”.

   „Piano Nobile” a fost prima întâlnire a lui Artur Gabriel Silvestri cu Paul Lahovary, într-un Anticariat din Bucureşti, într-o călduroasă zi de vară. „Tot ceea ce îmi amintesc, mărturiseşte filosoful socratic, este secvenţă întretăiată, de fapt un şir întrerupt de fulguraţii ale văzului interior care întoarce numai aparent timpul înapoi, într-un azi care trece şi el, clipă de clipă, dintr-un ieri de neatins.” (Artur Silvestri, Paul Lahovary –  „Ultimul Bizantin.” Carpathia Press-2005)

   „Vântoasele” – ielele – făpturile aerului în romanul bizantinului împletesc drama desrădăcinării cu tabloul vieţii rurale zugrăvit într-o cromatică a tradiţiei, a miturilor, a superstiţiilor, chiar a eresurilor, reliefând prospeţimea unei rusticităţi primitive.

   „Măsura unei umbre”, eu aş fi numit titlul lucrăii Măsura unei lumini, fiindcă nici Meşterul Manole şi mai cu seamă marele Domnitor Vlad Ţepeş, protagoniştii  romanului său n-au fost niciodată umbre.

   Paul Lahovary l-a făcut contemporan pe meşterul argeşean cu marele Voievod din stirpea boierilor olteni, a cărui faimă legendară s-a întins cu strălucire până astăzi, dincolo de eforturile tenebroase ale industriei detractoare, profanatoare „draculiene”.

   Abraham/ Bram Stoker (1847-1912), vrăjmaşul lui Hristos şi al Bisericii sale, scriitor irlandez iniţiat în vampirism şi în pseudo-ştiinţele oculte, specifice rasei sale, semite, ajutat de legatul papal Nicolae de Modrussa, de Povestirile germane despre Vlad Ţepeş Dracula, apărute în formă orală şi tipărite pe cheltuiala patriciatului săsesc, când tiparul abia inventat se afla în mâinile sale, de cronicarul Thomas Ebendorfer, de poemul lui Mihail Beheim, de jurnalul imaginar al lui Jonathan Harker, de Joseph von Hammer-Pourgstall, Leopold Ranke, Cesar Cantu, ori I. Bogdan, conturându-şi o imagine vampirică, în ficţiunea sa, substituind personajul Dracula, conte secui cu marele Domn al Ţării româneşti Vlad Ţepeş, „prin prisma răuvoitorilor autori saşi, asupra Voievodului valah.” (Radu Ştefan Ciobanu, Pe urmele lui Vlad Ţepeş, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1979, p. 245-247, 269, 273)

   Abraham/ Bram Stoker a amestecat cele două elemente reale Dracula şi Transilvania în cazanul fanteziei sale maladive, cu mătrăgună şi cucută prelinse din născocirile saşilor şi maghiarilor pentru a-şi scoate personajul vampiric, stigmatizând astfel pe Voievodul valah şi defăimând o Naţiune binecuvântată de Dumnezeu, care prin jerta Conducătorilor ei a salvat Occidentul de la transformarea lui în paşalâc.

 Faptul că istoricii, ierarhii B.O.R., filosofii, academicienii, scriitorii, cu mici excepţii au tăcut ori s-au amuzat de halucinaţia lui Stoker, i-a permis acestuia să-şi infecteze cu virusul ucigaş de conştiinţe, cititorii dependeţi de drogul senzaţiilor tari.

Este revoltător acest fapt murdar!

Este înfiorător acest stigmat!

Este abominabilă această fără-de-lege!

Vlad Ţepeş era fiul Voievodului Vlad Basarab, fiul natural al Marelui Domn Mircea cel Bătrân, gratulat de unele nu dintre cele mai corecte cronici ale vremii Vlad Dracul, aşa cum fiul său Vlad, care trebuia să fie cunoscut ca Vlad al II-lea Basarab, a căpătat porecla de Ţepeş, de la măsura cu care şi-a înălţat turcii şi răufăcătorii.

Se cuvine aşadar, să clarificăm lucrurile. Să le punem în în jilţul lor voievodal, regal.

Vlad Basarab – Vlad Dracula (1437-1442/ 1444-1447) făcea parte din gruparea boierilor Drăguleşti, urmaşii lui Drag, rivala ramurei Dăneştilor, urmaşii lui Dan. Lupta pentru ocuparea tronului voievodal dintre cele două ramuri boiereşti, deşi adevărata lor nobleţe era cea românească ori dacoromână, blazonul heraldic, era pe viaţă şi pe moarte, aşa cum arăta şirul domnilor aleşi sau mormintele pretendenţilor răpuşi.

Această încleştare dramatică le-a stârpit chipurile de Icoană întru Hristos, aşa cum au fost creaţi genetic, ontologic, în schimonoseli diabolice, drăceşti. Astfel că geniul poporului valah peste care des se pogoară harul lui Dumnezeu a numit ramura Drăguleştilor, ca pe o grupare a Drăculeştilor.  

Prinţul Vlad Basarab a fost investit în rangul de cavaler al Ordinului Dragonului, la 8 Februarie 1431, în catedrala din Nurnberg, ordin înfiinţat de împăratul Sigismund de Luxemburg în anul 1408, în vederea instituirii unei cruciade împotriva otomanilor. Din Ordinul Dragonului mai făceau parte la vremea aceea, regele Poloniei, Vladislav Jagello, marele duce al Lituaniei, Vitovd, regele Aragonului şi Neapolului, Alfons al V-lea şi despotul sârb Ştefan Lazarevici.

Ordinul era reprezentat printr-un medalion de aur pe care era gravat un dragon verde încolăcit în cerc, iar deasupra se înălţa o cruce cu inscripţia pe latura verticală: <<O, quam misericors est Deus!>> – „O, cît de milostiv este Dumnezeu!”, iar pe latura orizontală: <<Pius et Justus!>> – „Fii Credincios şi Drept!”

Faptul că Dragonul era precedat de CRUCE, arată biruinţa Ei asupra balaurului.

Dragonul este fiinţă ancestrală Păzitorul Pomului Vieţii – Cunoaşterii Binelui şi răului în Paradis, devenit sub ispita lui Lucifer, Ispititorul care a cauzat căderea primului Om prin liberul său arbitru. Simbolul Dragonului a fost preluat apoi de mitologiile orientale, răsăritene sau occidentale. În Occident păzeşte Lâna de Aur şi Grădina Hesperidelor (fructe ce conţin uleiuri eterice), în Orient păzeşte comorile de aur, argint sau perle, iar în răsărit în Dacia este Şarpele casei, păzitorul ei. Dragonul a ajuns şi simbol monarhic, îndeplinind funcţia regală şi ritmurile vieţii.

IISUS HRISTOS îl asociază ca iudă a lui Lucifer, simbol al răului, învins de EL pe Crucea de pe Golgota, de Arhanghelul Mihail, de Sfântul trac Mare Mucenic Gheorghe şi de toţi Îngerii, Sfinţii, Martirii, Mărturisitorii Lui cereşti şi pământeşti.

Din nou geniul popular valah a asociat prin înţelepciunea sa dragonul cu dracul. Aşadar, Vlad Basarab, Cavaler al Ordinului Dragonului, purtătorul acelui insemn a devenit Vlad Dracul, iar Vlad al II-lea Basarab, ajungând Voievod a folosit ca măsură de pedeapsă pentru păgânii turci ce ne răpeau şi profanau copiii, ţeapa, ca pe o ispită pentru poftele lor spurcate, supranumit de cronicile pro/ contra Ţepeş.

Voievodul Vlad Ţepeş a strălucit prin dreptate, curaj, strategie şi o vitejie ieşită din comun, egalat mai târziu de Mihai Viteazul, fiind una dintre cele mai proeminente figuri istorice, asemuit în epocă ca şi Domnul Unirii, cu marele Alexandru Macedon. Mult mai demn decât amploiaţii cronicilor veninoase saşi şi maghiari a fost cronicarul Mehmet Mustafa Ali, care a consemnat victoria de răsunet a Voievodului Vlad asupra cuceritorului Constantinopolului Mahomed al II-lea, stârnind admiraţia marelui sultan şi subliniind imperios „aportul lui Ţepeş la apărarea popoarelor din centrul Europei, care au fost salvate de cotropirea imediată a otomanilor.” (Istoria turcilor, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1975)

Legat de admiraţia sultanului faţă de Vlad Ţepeş, istoricul Xenopol remarca: „Turcul admiră în Vlad însuşirea de a se face temut şi ascultat de supuşii săi, idealul ocîrmuirii otomane.” (A.D. Xenopol, Istoria românilor, vol.II, Iaşi, 1889, p. 293) Despre acest Voievod pe care Nicolae Iorga îl numea „cumplit de viteaz”, au scris corect Grigore Nandriş, Raymond T. McNally, Radu Florescu, Gianfranco Giraudo, clericul Antonio Verancsics, Mihail Bocignoli, Mihail Dukas, Laonic Chalcocondil, N. Stoicescu, Ştefan Andreescu, Corneliu Leu, Ion Stăvăruş, Filippo Buonaccorsi Callimachus, Jean Louis Carra, Ion Budai-Deleanu, Gheorghe Şincai, Aaron Florian, August Treboniu Laurian, Nicolae Bălcescu, I.H. Rădulescu, B.P. Haşdeu, Gr. Tocilescu, N. Ionescu, A.D. Xenopol, Gh. Ghibănescu, Ştefan Ştefănescu, Ilie Minea, C.C. Giurescu, Marin Sorescu, Doru Năstase, Dan Lucinescu ş.a.

Pe acestă linie în concordanţă cu Adevărul şi realitatea faptelor istorice şi-a conturat lucrarea ca o Icoană, despre Vlad Ţepeş, „Ultimul Bizantin” – Paul Lahovary. „Mesure d’une ombre” a fost privită de Paul del Perugia ca, „ o capodoperă de istorie sacră”, de Jean-Francois Charpal, „o carte care nu v-a îmbătrâni”, de Virgil Cândea, „Un roman cu o sobrietete de cronică”, iar de Artur Silvestri, „o restituţie excepţională, documentată istoriceşte şi fără nici măcar o singură intenţie de a scoate senzaţii tari din figura unui personaj istoric cu merite ce nu se discută.” În orice act creativ, formativ, didactic ori pedagogic, sacerdotul spiritual Artur Gabriel Silvestri s-a impus magistral lăsând posterităţii o adevărată desfătare!

Din păcate a mai trecut un an fără maestru Artur Gabriel Silvestri! Acolo, în lumea drepților, s-a reunit în acest an și cu buna noastră prietenă Mariana Gurza, cu care purtam mereu la sfârșit de noiembrie o lungă discuție despre cel care ne lipsea atât de mult!

Un gând pios și mult dor ne-a rămas aici, în suflet, pentru cei care cu siguranță trăiesc încă în  ROMÂNIA TAINICĂ !

–––––––––––––––-

Gheorghe Constantin NISTOROIU

Brusturi, Neamț

29 Noiembrie 2021

+ Ajunul Sf. Apostol Andrei şi Sf. Ierarh Andrei Şaguna

FII DAR ROMÂN, ADEVĂRAT

Doar dacă simți că-n vene-ți curge

Bătrâna DUNĂRE ce plânge,

Și-un MUREȘ lin, însângerat,

De dealul OARBEI blestemat,

Și CRIȘURI, ce împreunat

Cu TÂRNAVELE lenevite

Cuprind CÂMPII ce-s înflorite,

Și-o TISĂ lină și un NISTRU

Ce la vecini se varsă-n ISTRU,

Și-n brațe-ți dă tării, CARPAȚII,

Și-n suflet CODRII ce ți-s frații,

Și CÂMPURI large, roditoare,

Și DEALURI care râd în soare,

Și-o GLIE ce-i de pus pe pâine

Ce ieri și azi și răspoimâine

Ne-o tot hrăni flămânda gură

Și ne-o-aminti de cei ce vrură

De-atâtea ori să ne-nnrobească

Pe VATRA NOSTRĂ STRĂMOȘEASCĂ,

Vei fi ROMÂN  ADEVĂRAT,

Și-n fața sorții, NE-NFRICAT

Vei fi scoborâtor  la RÂND,

Din cei ce-n SUFLETE și GÂND,

Au fost uniți în fața sorții,

aici să stăm în VECI,  CU TOȚII.

De încă ții LIMBA  STRĂBUNĂ

Să-ți fie vorbă, caldă, bună,

Și DATINI vechi și SĂRBĂTORI,

Și OBICEIURI care vor

Ne aibă strâși, îngemănați

De toți ai noștri ce-s plecați

Spre cer cu ZEI și DUMNEZEI,

În veci de veci vom fi cu ei

COLUMNE cu nemuritori,

Ce nimănui n-or fi DATORI.

Și de-om trăi în ăst lumesc

CREȘTINI sub umbră de ceresc,

Și-om fi ca frații-n veci UNIȚI,

Vom fi mereu NEBIRUIȚI,

Iar când vor fi pe-aici nevoi,

Din noi s-or naște mari eroi,

Că suntem neam, ce în ceresc

Avem SĂLAȘ dumnezeiesc,

Cum spusu-ne-au de-atâtea ori

Străbunini mei, NEMURITORI.

Fiți dar ROMÂNI  ADEVĂRAȚI

În GÂND și-n CUGET, ca  buni FRAȚI,

Cereți IERTĂRI de-aveți păcate

Și-așa să-mi mergeți mai departe

CURAȚI, de-apururea UNIȚI,

Și-atunci veți fi, NEBIRUIȚI.

VISARE DULCE-NLĂCRIMATĂ

În nopți de toamnă îmbrumată,

Când înfioară cu răcoare

Un vânt subțire cu-a lui boare

Venit din ceea depărtare,

Te văd în vis, ca altădată

Pe tine, muguraș de fată,

Cu părul ca și mura coaptă,

Cu ochii ca albastrul mării,

Cum vii, pe umedul cărării

La ruga mea, cea-ndurerată.

Eu, însetat de-a ta iubire

Îți simt dorința din privire,

Ca într-o strânsă-mbrățișare

Să-nfiorăm c-o sărutare

Păcatul dulce, cela care

L-om face de acum nainte,

Și ține-l-om apoi aminte,

În țandără de gând, cuminte,

Ne fie-n suflet, alinare.

Ce-o fi apoi, mai nimeni știe,

Va fi o dulce tăinuire,

Ținută veșnic ferecată

În gând și inimă, ce-odată

Va fi avere nestemată,

Un vis, o geană-nălcrimată

La clipa vremii ce ne-a dat,

Simțitul cel adevărat,

Ce naște dulcele păcat.

Târzie-i toamnă, tu nu vii

Să-nvie vechile iubiri

Din vremi ce fost-au împliniri.

Acum, te-asunzi în amintiri,

Și de acolo, când și când

Îmi tulburi nopțile la rând

Cu vise  ce au fost odată

Trăire vie-adevărată,

În Raiul dulce-al tinereții,

Când am trăit clipita vieții

Ce ne-nălța din ăst lumesc,

În învrăjitul cel ceresc.

 Când mâine ziuă se va face,

Vraja visării s-o desface,

Și-n dimineața îmbrumată

Dori-voi noaptea așteptată,

Ca să-mi mai fii, ca și-altădată,

Visarea dulce-nlăcrimată.

––––––––––

Mircea Dorin ISTRATE

1 Decembrie 2021

Flori și ceață, pe 30 octombrie, cu prilejul sărbătoririi Zilei Armatei, la troița de la Mănăstirea Comana, monument închinat militarilor români jertfiți în bătălia de la Cotul Donului din noiembrie-decembrie 1942… Și de data aceasta, Armata Română, Biserica Ortodoxă și poporul, au constituit o trinitate indestructibilă, aflată mereu dimpreună, la orice eveniment închinat faptelor de vitejie ale Eroilor neamului.

Lângă osemintele Eroilor de pe Valea Neajlovului, morți pentru Patrie, în Primul Război Mondial, din Mausoleul închinat lor la Mănăstirea Comana, timpul se oprește în loc. Dintr-o dată, ai în față radiografia propriei tale mari istorii, osuarul existent amintindu-ți cât de importantă și de sacră este datoria față de Țară, dar și față de memoria înaintașilor. A onora istoria Armatei Române, care și-a dat obolul cu vârf și îndesat, de atâtea ori, pentru ființa neamului, înseamnă, finalmente, a veni tu, de data aceasta, către ea, cu respect și cu propriile-ți proiecte de suflet, luptând pentru ele, indiferent de obstacolele ivite în cale, din perspectiva cetățeanului-instituție. Nu ai cum să nu faci aceste lucruri, dacă ești, cu adevărat, parte vibrândă față de glorioasa istorie, pe care stă clădit, azi, prezentul, iar, la Comana, s-a văzut acest lucru, grație organizatorilor și prezentatorilor evenimentului din acest an – Dl General-maior Radu Theodoru, Dna Col. Doina Jianu, Dl Comandor Constantin-Cristian Filip!…

Pe lângă depunerile de coroane și discursurile rostite – o expresie a demnității românești, precum le-a definit Dl General Theodoru -, o dimensiune aparte a marcării Zilei Armatei la Mănăstirea Comana au imprimat-o copiii, îmbrăcați în costume populare unii dintre ei, care, alături de îndrumătoarele lor, au depus flori la troiță și au interpretat cântece ostășești. De o spectulozitate unică, măiestrie aparte, finețe și precizie maximă în mișcări a fost și demonstrația tinerilor militari ai brigăzii de gardă, cu salutul lor de final: „Mihai Viteazu!”

Momente inedite, lângă zidurile vechi ale Comanei, ctitorite, cu 560 de ani în urmă, de către domnitorul Vlad Basarab al III-lea, supranumit Țepeș, a oferit formația de motocicliști sosită la mănăstire (NIGHT RAVENS LEMC ROMANIA , Doomstriker LEMC Romania , Veterans – Romania, @GREEN KNIGHTS ROMANIA). Plin de emoție momentul liric susținut de actrița Doina Ghițescu și, de asemeni, absolut fascinant zborul porumbeilor albi către Cer (columbofil Ghiță Măndică), simbol al sufletelor ostașilor, care au murit pentru Patrie…

Astăzi, când se dărâmă repere, unii dintre noi, cu inimă curată și gând bun față de memoria bravilor noștri înaintași, le construim, înfigându-le în pământ sau în ziduri, chiar dacă cei cu interese mercantile ne reproșează, cu vehemență și nervi abia ținuți în frâu, acest lucru. Oameni cu inimi mari, însă, care mențin vie, prin forțe proprii, ca și mine, tradiția istoriei militare românești, au putut fi admirați la manifestarea de la Comana, costumul de front al curajoasei Regine Maria, purtat de aceasta în Primul Război Mondial, ieșind în mod deosebit în evidență. Sunt atâtea lucruri frumoase de înfăptuit pe lumea aceasta, încât nu-ți rămâne decât să te rogi bunului Dumnezeu să-ți scoată oamenii potriviți în cale, împreună cu care să-ți întinzi propriile aripi și să zbori… Cerul nu este atât de departe pe cât se crede…

Aceasta a fost sărbătoarea din anul 2021 dedicată Zilei Armatei, la Mănăstirea Comana, eveniment devenit tradiție în partea locului, și neobositul ei organizator, Dl General-maior aviator, scriitor, om de cultură și veteran de război Radu Theodoru, căruia îi mulțumesc pentru invitația de a rosti un discurs în cadrul manifestării, alături de ceilalți invitați deosebiți. Întâlnirea cu Domnia-Sa reprezintă una dintre marile mele intersecții de destin. Fiindcă ce miracol mai mare poate să ți se întâmple în viață, decât acela de a-l întâlni pe autorul unei cărți, pe care o ții, vreme de 45 de ani, în bibliotecă, și, de asemeni, care să fi fost și elevul Eroului-aviator al celui de-Al Doilea Război Mondial – Tudor Greceanu, recent comemorat la primul loc al detenției sale nedrepte, fosta închisoare de tranzit a Bucureștiului din perioada comunistă – Malmaison ?!…

La un moment dat, pe măsură ce vorbeam, au început să bată clopotele mănăstirii, semn că Eroii noștri au primit slujba Părintelui Stareț Arhim. Dr. Mihai Muscariu și sentimentele noastre atât de calde și de înălțătoare, în frigul și ceața sfârșitului de octombrie 2021…

Finalul sărbătorii a fost unul desprins, parcă, de pe o peliculă cinematografică, trompetul anunțând, într-un decor autumnal de acuarelă, după ore încărcate de emoție pozitivă, stingerea. Sufletele și osemintele Eroilor, însă, vor aștepta, cuminți, așa cum au făcut-o întotdeauna, un nou semnal al începutului, pe 25 octombrie 2022…

Odihniți-vă în pacea Domnului, dragi Eroi ai României!…

La mulți ani Armatei Române și misiuni îndeplinite cu succes!

–––––––––

Magdalena ALBU

noiembrie 2021

București