Vântul rece de noiembrie mă pătrunse în timp ce coboram alergând treptele spre centrul vechi al oraşului Heidelberg, un oraş în care – conform cântecului – îţi poţi pierde inima, în cazul meu, chiar şi basca roşie preferată, ridicată în aer de câte o rafală puternică. Mi-o trăsesem adânc peste urechile îngheţate ce ascultau încă sunetele clopotelor. Era ora 12. Mă grăbisem spre cinematograful mic, ascuns pe strada principală. Gloriette… un mic chioşc cu fotolii vişinii, pluşate, aflate la acelaşi nivel şi în care aşezându-mă lângă tine, dispărusem pe jumătate în spatele spectatorilor din faţa mea. Te luasem de mână aşteptând cu încordare începerea filmului anunţat în cadrul zilelor de cultură iudaică: Rabbi Wollf…

Documentarul realizat de Britta Wauer, reia firul conversaţiei începute în pelicula „Der Himmel unter der Erde” (Paradisul de sub pământ) realizat cu «rabinul cel mai ieşit din comun de pe întreg globul».

Născut în 1927 la Berlin, refugiat cu părinţii la Amsterdam la vârsta de 6 ani şi trăind din 1939 la Londra – unde a si decedat in iulie 2020 -, William Wolff a dovedit o energie şi o vitalitate molipsitoare prin zâmbetul dăruit celor din jur. „Und wenn der Rabbi lacht, lachen alle Chassiden” (Când rabinul zâmbeşte, zâmbesc toţi enoriaşii) spune un cântec, iar rabinul Wolff, fost reporter politic de renume al parlamentului britanic, devenit abia la 50 de ani, rabin, învăţând şi perfecţionând la o vârstă înaintată limba rusă pentru a-şi putea conduce comunităţile din Rostock şi Schwerin care l-au angajat la vârsta de 75 de ani, ne zâmbeşte de pe pelicula ce rulează… La 89 de ani comunitatea l-a pensionat –  invocând ca motiv absenţa unui telefon mobil, ceea ce îl făcea greu de găsit între Londra, Ierusalim şi Schwerin  –  întristându-l o secundă. A găsit imediat o nouă preocupare, scriind, reîntors în Anglia, o carte.

Ţii minte scena comemorării „Nopţii de Cristal” la Schwerin? În discursul său, rabinul a mulţumit Germaniei, oraşului Schwerin, pentru siguranţa pe care o au astăzi evreii aici. Crezi că a fost naiv? Nu… Subliniind binele, a întărit latura pozitivă din oameni.

Ţi-a plăcut şi ţie răspunsul lui la întrebarea referitoare la întâlnirile eventuale cu antisemiţi la Rostock sau Schwerin? Zâmbetul lui, când  ridică în slăvi avantajele vârstei şi a auzului slăbit? Filmul a fost bine ales. Simbolul zilelor culturii iudaice a fost  în acel an o menoră-smiley, tematica axându-se asupra prezentului şi viitorului… se găseşte sub semnul luminii asemeni sărbătorii ce se apropie.

Când  îmi soseşte prima felicitare de Hanuca de la un prieten drag, îmi pătrunde totodată prin ochii împăienjeniți ai timpului căldura amintirilor. Povestea ei mă poartă asemeni basmelor copilăriei, între vis şi realitate, între istorie şi prezent, între aspiraţiile şi realitatea vieţii. O relatare ce reuşeşte să îmbine vraja serilor luminate de flacăra lumânărilor, îmbibate de pacea ce coboară în braţe ocrotitoare, cu frumuseţea festivităţii.

Nu ştiu cum te simţi tu când îţi sosesc gândurile bune cu ocazia acestei sărbători minunate care ne dăruieşte miracolul renaşterii speranţei şi al LUMINII…

Hag Urîm… Lumina spiritului… Lumina din noi… Lumina ce ne înconjoară…

Eu însă mi-aş dori să mă pot ascunde în sfârleaza timpului. Mi-aş dori să mă rotesc pitită într-un titirez pe aceeaşi faţă de masă albă apretată, pe aceeaşi suprafaţă lustruită a mesei din lemn de nuc masiv pe care mă delectasem cu jocul fermecător, tradiţional de Hanuca.

Uneori dorinţele se împlinesc. În această seară, şansa este mare. Revăd un vis trăit cândva…

Este iarnă. Luna lui Kislev. Afară ninge cu fulgi grei. Le simt mângâierea rece pe frunte, pe pleoape, pe buze… Mă rotesc tot mai încet ascunsă în această jucărie de lemn… Privesc faţa surâzătoare a bunicului meu. A adus boabele de fasole din bucătărie. Mâini dragi, cunoscute, le separă, le numără şi le împart. Mama aşteaptă râzând. Este o jucătoare pasionată. Tot ce face primeşte amprenta firii ei pătimaşe, vesele, iubitoare de muzică, flori, literatură… de viaţă…

Lasă-mă să fac acum aceste piruete ascunsă în interiorul unui Dreidel, devenit simbolul unei aniversări aparte. Fiecare dintre noi are nevoie de suflul renăscător al încrederii în viitor. În frigul istoriei ne încălzim sufletul la lumina suavă dar totodată puternică a lumânărilor de Hanuca.

Viaţa este un DREIDEL. Ne cere mereu TOTUL. Nu se mulţumeşte cu JUMĂTATE. Trebuie să înţelegi că cine nu riscă nimic, nu primeşte nimic… NIMIC…

Aud vocile pline de focul jocului: SHTEL! SHTEL! Încă nu ai dat tot ce poţi.                Acest îndemn îmi răsună în gând… pătrunde până la mine. Încet, încet mă trezesc. Rămân gânditoare în centrul rotativ…

Ce m-a învăţat acest joc? Ce m-a învăţat visul meu ? Să îndrăznesc să intru în vârtejul vieţii… să mă dăruiesc cu totul prezentului şi neuitând trecutul să sper mereu în viitor. Să cred cu putere în reluarea miracolului sub semnul Luminii… în fericirea de a ne şopti reciproc: Hag Hanukkah Sameach!

–––––––––––

Julia Henriette KAKUCS

Heidelberg, Germania

2 decembrie 2021

Mark R. Levin

”American Marxism”

New York, USA, 2021

https://www.booktopia.com.au/

ISBN: 9781501135972
Number Of Pages: 320

Anul acesta a apărut în librăriile din Statele Unite cartea „Marxismul în America”; un ‘semnal de alarma’ care ar trebui să deschidă ochii multor cititori. Statele Unite se îndreaptă spre socialism şi populaţia nu înţelege pericolul care se apropie. Ca persoana care a trăit comunizarea României mă simt obligat moral să atrag atenţia asupra alunecării spre neo-marxism. Dacă nu se iau măsuri acum, America de mâine va arăta că Venezuela de azi. Perspectiva nu îi deranjează pe marxişti. În fostele țări comuniste din Europa de Est o infimă parte a populaţiei trăia regeşte, o mică parte trăia confortabil şi restul populaţiei se zbătea în mizerie. În acei ani mulţi oameni aşteptau să-i salveze America. Pe cine vor aştepta Americanii dacă marxiştii ajung la putere la Washington?

Mark Levin, autorul cărţii, e conştient de ce se întâmplă şi de scopul urmărit de neo-marxisti. El a analizat cu rigurozitate evoluţia politicii în ultimele decenii, a urmărit pas cu pas atitudinea şi acţiunile noii stangii, şi a ajuns la concluzii alarmante. Utilizând numeroase organizaţii aparent inocente şi profitând de mijloace de informare în masă, controlate în mare parte de stânga, neo-marxistii americani au ajuns să domine discursul public şi să-şi impună agendă.

Pentru a-şi atinge scopul, Levin susţine că marxiştii urmăresc distrugerea totală a actualelor aranjamente sociale. În acest sens, ei exacerbează problemele cu care se Statele Unite, indiferent dacă acestea sunt reale sau imaginare. E vorba de relaţii inter-rasiale, de presupusa exploatare a clasei muncitoare, de abuzarea imigranţilor, deteriorarea medului înconjurător şi altele. Scopul final este anihilarea societăţii tradiţionale şi rescrierea Istoriei Americii. În cuvintele cunoscutului autor: „se urmăreşte distrugerea imperialismului American și realizarea unei societăţi fără clase; lumea comunistă.” (P. 118) Dacă se va reuşi, susţine Levin, Statele Unite se vor prăbuşi complet – total social collaps.

În vederea atingerii obiectivelor vizate, neo-marxistii Americani au inventat expresii, slogane şi teorii noi şi bombardează mass media cu ele pentru a le impune publicului şi a le imprima în mintea populaţiei. Citez câteva din cele menţionate: „Green new Deal” (Noul acord verde), „Critical Race Theory” (Teoria critică a raselor), „Critical Gender Theory” (Teoria critică a sexelor), „Antifa”, „BLM” şi altele. În ce priveşte sexele, de exemplu, în opinia noii stângi marxiste, nu există sexe naturale, acestea au fost chipurile inventate de burghezie.

Majoritatea teoriilor lansate de neo-marxisti par inofensive şi urmăresc inducerea în eroare a populaţiei neinformate şi naive. Extremă stângă se ascunde sub asemenea denumiri ca liberali, progresişti, libertarieni, activişti ecologici, troţkişti şi alte ‘ambalaje’ şi toţi se pretind drept democraţi. Unele cercuri marxist-leniniste nu se mai ascund însă şi afirma clar că urmăresc „sfârşitul exploatării capitaliste şi peluarea puterii de către popor” (Power to the people). În mod trist şi alarmant, precizează Mark Levin, toţi „leftiștii” activează sub umbrelă complicita a Partidului Democrat, recent instalat la Casa Albă.

Adepţii noii stângi susţin că marxismul reprezintă ideologia dreptăţii, fiind singura capabilă să înfăptuiască o lume ideală. Ei afirmă că în trecut ideologia communista a fost prost aplicată, dar rămâne cea mai bună opţiune pentru omenire. Adevărul este că societatea capitalistă Americană e departe de a fi perfectă, că are multe lacune şi că a făcut şi continuă să facă greşeli. De altfel, Winston Churchill afirma că societatea capitalistă reprezintă un sistem rău de guvernare, dar rămâne cel mai bun din câte au fost încercate în istoria lumii. Analiștii susţin deasemenea că omul însuşi este o fiinţă imperfectă şi nu poate atinge niciodată perfecţiunea în ceea ce face. În consecinţă, ideia realizării societăţii ideale, raiul pe pământ, este o imposibilitate. Tot ce putem face este să îmbunătăţim ceea ce avem. Marxiştii resping însă ideia îmbunătățirii actualei societăţi. Ei vor o revoluţie radicală care să-i propulseze la putere şi în acest sens au inventat curentul „Cancel Culture”.

Curentul „Cancel Culture”, susţine Levin, tradus liber prin anularea sau anihilarea culturii, este nenatural şi contra firii omului. Susţinătorii curentului resping valorile tradiţionale; denunţa famila normală alcătuită din mamă, tata şi copii; resping distincţia dintre sexe; şi batjocoresc religia şi patriotismul. Şi pentru a demola modul vechi şi tradiţional de viaţă şi a creea societate nouă, marxiştii aplica formula scopul scuză mijloacele. În acest sens, ei încurajează contradicţiile sociale, creează noi crize, organizează demonstraţii şi manifestări stradale, diseminează zvonuri şi minciuni şi declanşează conflicte.

Promotorii noii ordini sociale susţin totodată că revoluţia comunistă este iminentă. În opiniile lor, asemenea revoluţii au repurtat mari succese în trecut în asemenea țări ca URSS şi China şi mai recent în Venezuela. Pentru ei nu contează faptul că zeci de milioane de oameni au fost sacrificaţi în numele revoluţiei; scopul final e important, anume, paradisul care va veni. Între timp, ideia distrugerii a tot ceace este vechi s-a răspândit şi în acelaşi timp au apărut în America temple dedicate lui satana. Mark Levis se întreabă încotro merge ţară şi aminteşte de una din declaraţiile fostului preşedinte Ronald Reagan: „Libertatea este intodeauna doar la un pas de dispariţie.” (p. 13) Levin aminteşte că pierderea libertăţii tradiţionale a început deja la Washington sub actual administraţie a preşedintelui Biden: „Se întâmplă deja pe marile coridoare ale puterii prin acţiuni legislative şi ordine executive şi pe marile străzi unde au început să domine actele de violență” scrie Levin. (pp. 38-39)

Ca cetăţean american în prezent, născut şi crescut în România, îmi amintesc de anii copilăriei şi ai primei tinereţi şi de metodele prin care s-au impus comuniştii. Între altele, au terfelit simbolurile naţionale; au dărâmat monumentele vechilor eroi ai naţiunii înlocuindu-le cu statui comuniste; au schimbat numele româneşti ale unor bulevarde; au promovat în posturi de conducere unelte docile şi lichele şi au arestat şi decimat opoziţia. Deocamdată, în Statele Unite s-a început cu distrugerea statuilor şi cu promovarea unor indivizi interlopi. Infractorul George Floyd, de exemplu, a fost înmormântat într-un sicriu de aur fiind onorat ca mare erou. Şi este doar începutul.

Mark Levin scrie în încheiere că ideologia comunistă este nu numai fără nici un Dumnezeu, dar şi împotriva naturii omului. Omul a fost creiat în imaginea divininitatii şi are suflet şi conştiinţa. El are menirea să se salveze pe sine şi să-şi ajute şi semenii. Majoritaea americanilor sunt oameni cu frică de Dumnezeu, dar în mod bizar sunt tăcuţi şi par resemnaţi în fața tendinţei pro-marxiste de azi. Şi cartea se încheie cu o chemare:  „Patrioţi Americani, uniţi-vă! Alegeţi libertatea!”

*

P.S.: Când numele bulevardului Napoleon Bonaparte din Bucureşti a fost înlocuit prin 1947-48 cu numele grevistului comunist Ilie Pintilie, cunoscutul epigramist Păstorel Teodoreanu a scris următoarea epigramă: „Nici visai tu mă Ilie/ să ajungi aşa departe/  să-l întreci pe Bonaparte.// Şi de-o fi şi-o fi să fie,/ strada alt nume să poarte:/ Napoleon Pintilie sau Ilie Bonaparte.//”.

––––––––––

Prof. Dr. Nicolae Dima

Tucson, Arizona, SUA

noembrie 2021

(Dl. Nicolae Dima, fost redactor la Vocea Americii, este autorul cărţii „Românii şi România – Între Pământ şi Cer” carte în curs de apariţie la Bucureşti)

Fereastra OVERTON, manipularea societății și VACClNAREA obligatorie.

Fereastra Overton este o tehnica de manipulare a oricarei idei si impunerea ei în societate. Această teorie socială a fost dezvoltata de Joseph Overton, vicepreședintele celei mai mari organizații de studii politice a statului american, Mackinac Center for Public Policy. Pe scurt, Fereastra OVERTON reprezintă o fereastră de oportunități pentru cei care vor ca într-o societate să transforme o IDEE sau o PROBLEMĂ de neacceptat într-o lege normală. Este folosită intens de către cei aflați la putere și funcționează în ambele sensuri: de la IMPOSIBIL la LEGE, dar și de la LEGE la IMPOSIBIL.

Trecerea unei idei de la imposibil la legal în 6 paşi:

• Pasul 1 – IMPOSIBIL:

Într-un moment de oportunitate politică/socială, se prezintă opiniei publice o idee, o problemă sau chiar o soluţie la o problemă, care este cunoscută în societate ca fiind imposibilă şi de neacceptat (bazându-se pe logică şi fapte). În această fază este forţată acceptarea existenţei ideii/ problemei şi sunt provocate discuţiile pe tema acesteia.

Exemplu: PROBLEMA CU VlRUSUL VICLEAN ȘI UCIGAȘ CARE ATACĂ IN O MIE DE MUTAȚll.

• Pasul 2 – RADICAL:

Este iniţiată dezbaterea ideii de către specialiştii în domeniu, care o prezintă ca fiind radicală, însă nu de neconceput. În mediul virtual, utilizatorul poate substitui specialistul, devenind chiar el vectorul de inoculare a acesteia. Ideea este în continuare respinsă ca neviabilă.

Exemplu: IDEEA DE LOCKDOWN.

• Pasul 3 – ACCEPTABIL:

Unii formatori de opinie declară că ideea poate fi acceptabilă şi ca ar putea funcţiona în anumite circumstanţe.

Exemplu: MASCA, DlSTANTA, CARANTlNA.

• Pasul 4 – RAȚIONAL:

Fereastra Overton este mutată în zona raţională, etapă în care media începe să joace un rol foarte important în „manipularea auditoriului“. Ideea este reprezentată ca fiind soluţia raţională, fiind utilizate argumente raţionale pro şi contra acesteia.

Exemplu: VACClNAREA C0NSlMȚlTĂ.

• Pasul 5 – POPULAR:

Ideea este prezentată ca fiind foarte populară, răspândită în societate, deseori fiind utilizate jumătăţi de adevăruri. Diseminarea şi dezvoltarea este preluată de „postaci“, accentul fiind pus pe susţinerea cantitativă a ideii.

Exemplu: VACClNAREA SI CERTlFlCATUL VERDE – OPTlONALE.

• Pasul 6 – LEGAL:

Fereastra Overton se mută în zona legalizării ideii/ problemei, prezentată ca fiind o oportunitate politică. Politicienii promulgă o lege personalizată, care reglementează ideea.

Exemplu: VACClNAREA SI CERTlFlCATUL VERDE OBLIGATORll PRIN LEGE.

Îmbinarea unor instrumente sociologice precum Ferestra Overton cu principalele trusturi massmedia, poate genera efecte imediate cu impact semnificativ asupra mecanismelor democratice așa cum s-a acționat în cazul acestei perioade la nivel mondial.

***

DIAGRAMA DE CONSTRÂNGERE A LUI BIDERMAN

Diagrama de constrângere a lui Biderman este un tabel elaborat de sociologul Albert Biderman în 1957 pentru a ilustra metode de tortură psihologică ale indivizilor, pornite inițial de la cele aplicate de chinezi și coreeni asupra prizonierilor de război americani din războiul din Coreea.

Conform lui Biderman, există opt metode cronologice generale de tortură care vor distruge psihologic un individ:

1. Izolarea victimei: privarea persoanei de sprijinul și legăturile sociale care i-ar da capacitatea de a rezista. Dezvoltarea unei anxietăți intense față de propria persoană în cazul victimei. A face victima dependentă de autoritate.

2. Monopolizarea percepției: concentrarea atenției victimei asupra unei situații dificile și urgente, forțarea introspecției. Eliminarea informațiilor care le contrazic pe cele ale autorității. Sancționarea tuturor acțiunilor insubordonate.

3. Inducerea epuizării: slăbirea voinței de a rezista, fie ea fizică sau mentală.

4. Prezentarea amenințărilor: cultivarea anxietății, a stresului și a disperării.

5. Arătarea indulgențelor ocazionale: oferirea unei motivații pentru a respecta ordinele, a asculta și a se supune. Evitarea, de asemenea, a dependenței de privațiunile impuse.

6. Demonstrarea omnipotenței puterii: sugerarea inutilității și zădărniciei rezistenței la autoritate.

7. Degradarea victimei: a face ca prețul rezistenței să pară mai dăunător pentru stima de sine decât capitularea. Reducerea victimei la nivelul de supraviețuire a animalelor.

8. Cererea de acțiuni stupide și fără sens: dezvoltarea obiceiurilor de supunere față de autoritate, chiar și în cazul unor ordine total stupide, inutile și nefondate. Distrugerea liberului arbitru și a capacității de judecată a victimei.

1. Izolarea.

Se va izola persoana care urmează să fie interogată. Ce s-a întâmplat în pIandemie? Au fost izolați oameni. Or, ce anume dă oamenilor sentimentul de siguranță? Faptul de a fi împreună, de a fi laolaltă. Faptul de a izola oamenii spunându-le „stați în casă” și „nu vă mai deplasați”, de a lăsa vârstnicii în cămine să moară de singurătate a fost un mijloc excelent de a tortura populațiile și de a le transpune în starea de siderație colectivă. Numesc acest fapt punerea oamenilor în stare de siderație pentru că acesta este rezultatul acestei practici din carta lui Biderman.

2. Monopolizarea percepției.

Aceasta înseamnă că persoana are un singur interlocutor tot timpul. Cum persoana interogată e izolată, nu are alt orizont decât ea însăși, pereții casei. Nu are alternativă. Este ceea ce s-a întâmplat în gestionarea „pIandemiei”, am fost monopolizați la nivelul percepției de micul ecran, de narativ, tot timpul. Și pentru că am stat între patru pereți fără să ieșim, am avut în față mereu aceleași persoane, aceleași mesaje care aveau rolul de a prinde rădăcini în mental. Toată lumea trebuia să aplaude și să felicite profesioniștii sănătății „eroii din linia-ntâi”.

3. Epuizarea indusă.

Aceasta constă în a împiedica oamenii să doarmă. Când încep să adoarmă sunt treziți brusc, și asta face parte din tortura psihologică. Este aprinsă lumina, se pune muzică… în cazul nostru salvări cu semnale acustice și luminoase circulând continuu fără pacienți. Să nu uităm acel RO-ALERT de pe telefoane care are rol de tortură psihică. Aici, epuizarea indusă venea din faptul că oamenii, fiind terorizați din oră în oră cu numărul de morți, unii au început să aibă insomnii, să fie epuizați nervos. Apoi, cel mai bun mijloc de a fi epuizat este să vrei să te miști și să fii împiedicat să te miști. Nimic nu poate fi mai rău decât să fii împiedicat să acționezi.

4. Amenințările.

Le-am auzit și-n alte țări, a fost o diafragmă acceptată la nivel mondial. „Vom fi nevoiti să trimitem armata pe străzi!” și au trimis-o… „Vă vom închide din nou dacă nu purtați mască, dacă nu sunteți suficient de responsabili!” și ne-au închis de câte ori a vrut Arafat. Deci este o întreagă serie de amenințări foarte explicite, foarte deschise. Amenințările cu lumânări și sicrie proferate de medici la adresa celor care „nu cred” în ce le spun autoritățile și care nu s-ar supune regulilor. Am fost infantilizați, ni s-au adresat ca și cum am fi avut 3-4 ani. Unu, lipsiți de sistemul nostru imunitar și doi, lipsiți de capacitatea noastră de a hotărî ce e bun pentru sănătatea noastră.

5. Indulgențele ocazionale.

Indulgențele ocazionale înseamnă că din timp în timp vi se face o favoare. Se spune: „Vă izolăm, dar în mărinimia noastră, vă plătim zilele sau afacerea închisă, fără să vă spunem că de fapt plătiți cu impozitele voastre”. Deci indulgențele ocazionale înseamnă că-ți dăm și ție, mărunt cetățean ascultător, un ajutor financiar pentru că vrem să avem grijă de tine. „Te lăsăm la biserică”, „îți deschidem târg de Crăciun”, „”mergi la parada zilei Naționale”. Și aceasta seamănă confuzie în oameni: „Totuși, guvernul e de treabă cu mine, deci n-o să mă revolt împotriva guvernului!”. Micile „indulgențe” sunt, de fapt, recompensele pe care autoritățile le acordă celor care afișează conformism și adeziune față de reguli, oricât de aberante; nu e vorba doar de recompense financiare.

6. Demonstrația de atotputernicie.

Este inversul indulgenței ocazionale. „Am putere de viață și de moarte asupra voastră”. NOI hotărâm ce este comerț esențial și ce este comerț neesențial. Vezi cazurile marketurilor care au pus garduri. Dosare pentru zădărnicirea combaterii bolilor, amenzi uriașe. Și aceasta este tot o manifestare a atotputerniciei. Oamenii aceștia se comportă ca și cum ar avea imunitate absolută.

Atenție: Ca să se asigure, parlamentarii francezi au votat o lege care-i imunizează în cazul în care ar putea fi urmăriți în justiție la sfârșitul gestionării crizei (și Arraffat a cerut imunitate pe timpul stării de urgență pentru achiziții). Odată ce adevărul va ieși la lumina zilei, nu vor putea fi urmăriți în justiție decât dacă se reușește să se demonstreze că au fost de rea-credință.

7. Degradarea.

Persoana va fi pusă în situația de a se degrada. Dacă ne uităm la criza sanitară, e ceva ce nu s-a întâmplat încă, dar e pe cale să se întâmple. Adică asistăm acum la o pierdere a puterii de cumpărare, la o explozie a șomajului, la falimente ale întreprinderilor. Sunt antreprenori care au preferat să nu-și redeschidă restaurantele pentru că și-au spus că nu este deloc rentabil în condițiile care li se impun. Ni s-a făcut un cadou otrăvit când ne-au spus „Deschidem”, dar în realitate deschidem punând o distanță de 2m între mese, și certificat verde. Și acesta este doar începutul. Dă oamenilor un șoc și vor accepta orice!

Când auzim autoritățile de sănătate publică spunându-ne că e o certitudine că vom avea un al cincilea val, ceea ce e complet aberant în plan științific, oamenii intră în panică. Așa ceva nu există dpdv științific. Dar conform Ferestrei Overton, massmedia servește interesele „torționarului lui Biderman”. Se vor manipula iarăși statisticile, se va băga din nou frica în oameni și așa vom avea un nou val.

Naomi Klein, cercetătoarea canadiancă, a explicat degradarea vieții demne prin terapia de șoc. Ea explică foarte bine în cartea „La stratégie du choc” (Doctrina șocului, pentru ediția romanească, Ed. Vellant, 2009) că degradarea în plan financiar, este o metodă excelentă de a aduce poporul în stare de șoc. Din moment ce oamenii sunt în stare de șoc, îi poți face să accepte orice. Dacă acceptăm că va fi un al cincilea val, acest scenariu riscă să se împlinească. Și atunci vom fi într-o asemenea mizerie indusă de massmedia, încât oricine va fi gata să accepte orice.

8. Impunerea de cereri stupide

Când le ceri oamenilor să poarte mască în exterior, dar le spui că de îndată ce se așează pe o bancă să-și mănânce sandvișul, nu mai au nevoie să poarte masca, sau dacă fumează pot s-o dea jos. Vlruśul va avea răbdare, se va ține departe de tine, pentru că se teme de fumul de țigară. Deci cererile stupide impuse, precum distanța de 2m nu au nici un fundament. Nici interzicerea circulației pe timp de noapte. Gérard Delépine, cancerolog și biostatistician în Franța a făcut calculul cu cifrele de la 0MS, demonstrând că țările care au aplicat cu strictețe măsurile de izolare, sunt țările care au cei mai mulți morți.

Carta de coerciție a lui Biderman este aplicată în această pIandemie iar „gestionarea” crizei sanitare se potrivește cu cele opt criterii ale condițiilor de aplicare a torturii psihologice a întregii omeniri.

––––––-

Florin VASILE

Sydney – București

5 decembrie 2021

Interviu cu scriitoarea Anca Sîrghie –

„Constantin Noica – mândria Sibiului”

Într-un torent de viteză, un BMW negru trece pe șoseaua udată de ploaie lăsând o dâră de apă în urma lui. Apa acumulată țâșnește într-o explozie gălăgioasă de sub roțile mașinii. Picături dolofane se rostogolesc dezorientate în aer, apoi cad neputincioase pe asfalt. E o zi caldă din vara anului 2000.

Ana strânge volanul, apăsând ușor pe accelerație. Simte cum vibrația vitezei îi îndepărteză atenția de la tensiunea interioară. Trecuse de Viena. Mai avea cel puțin doisprezece ore de condus până va ajunge în orașul natal, Timișoara. În depărtare, norii par umbre firave ce dansează cu tandrețe pe chipul celest al cerului apoi se topesc în razele calde de soare. Ploaia încetase. Apasă pe frână și oprește mașina la un popas de pe marginea șoselei. Avea nevoie de aer proaspăt și de câteva momente de liniște. Deja trecuseră opt ore de când plecase din Speyer.

Vântul alintă copacii cu coroanele încărcate cu frunze foșnitoare, dezmiardă cu adieri de aer hotarul împodobit cu proaspete tulpini de porumb galben-verzui. Orizontul lasă un surâs cald peste dealurile acoperite cu păduri, cu cărări necunoscute bătucite de copitele animalelor sălbatice, cu miros cald și lemnos de stejari și de mușchi proaspeți de pădure. Ana inspiră adânc din aerul proaspăt. E liniște în jur. Cerul se luminează, se scutură de umbrele norilor. Tânăra simte căldura șuvoaielor de lumină ce-i curg pe trup. Părea înfășurată în serenitate, în adieri de lumină ce îi reconfortă sufletul și îl eliberează de sub greutatea tensiunii.

Apa curge de pe trotuar în pârâiașe subțiri, alunecă de-a lungul străzii, se scurge afară pe pământ. Acolo unde pământul nu are putere să le absoarbă, se strecoară printre fire de iarbă și lasă în urmă un abur cald în locurile unde țărâna e mai fierbinte. Liniștea se amestecă cu intense culori, cu momente înmiresmate de trăiri, cu bătăile lente ale inimii, cu freamătul naturii și mirosul dulce de verdeață. Un claxon de mașină tulbură tăcerea, dar după câteva momente se dizolvă în necunoscut.

Ana încearcă să străbată cu privirile tăcerea orizontului, să pătrundă în tainele timpului, dincolo de necunoscut. Îi e teamă. Îi e teamă să aducă scâncetul amintirilor în liniștea și serenitatea prezentului. Dar trebuie să o facă. Trebuie… Timpul se răsfrânge în fragmente sclipitoare, reînviind fresca vieții cu mozaicuri multicolore de momente, emoții și trăiri. Se pierde din nou în gânduri… „Oare de ce acum?”.

E doar o coincidență să-și regăsească prietenul drag după atâta timp? Oftă întristată… Acel prieten care dispăruse din viața ei fără un cuvânt! Îi e greu să se reîntoarcă în trecut. Se teme de amintiri, de stafia întâmplărilor ce-i săpaseră odată răni adânci în trupul fraged al inimii. Dar trebuie să-l vadă, să afle ce s-a întâmplat, să-şi domolească acel sentiment neîmplinit sau poate neîncheiat care încă se zvârcoleşte pe poteca trecutului. Trebuie să-și ia inima în dinți, să se reîntoarcă în acel loc de unde fugise odată, alungată de neputință și neajutor.

Se scutură de gânduri, intră în mașină și pornește din nou la drum. Scoate din cutie o casetă cu „Mirabela Dauer”. Nu o mai auzise de o veșnicie. Apasă pe butonul de la casetofon: „Ne-ar trebui/ O mie de ani să reclădim/ Ce-am sfărâmat aseară/ Cu despărțirea noastră…/ Și nici atunci nu-i sigur/ C-am mai putea să fim/ Eu creanga ta de aur/ Tu frunza mea albastră…//”.

Un fior de durere îi străbate inima. Nuuuu, nu-și poate permite atâta melancolie. Scoate caseta și o pune din nou în cutie. Alege un post de radio, cu muzică disco. Surâde din nou, în timp ce-și șterge lacrimile de pe față. Timpul devine relativ, iar orele trec cu o repeziciune uimitoare. Mai face un popas după ce trece de granița Ungariei, unde își comandă de la o benzinărie o cafea tare și un sandvici cu șuncă, apoi se pierde din nou în vâltoarea călătoriei. După câteva ore, șoseaua se contopește într-un drum de țară, îngust și prăfuit. Reduce viteza la minim, apoi se oprește, lăsând un grup de rațe să traverseze. Zâmbește. O scenă rară ce trebuie savurată. Rațele înaintează cu pas lent, se leagănă  nepăsătoare. Evident. Sunt pe teritoriul lor, acasă. De ce să se grăbească? În spatele lor, bobocii pufoși și dolofani încearcă să le țină pasul. Dar nu e ușor. Unu boboc maroniu se împiedică de o piatră, cade, măcăne speriat, apoi se ridică pe piciorușele firave și aleargă amețit după grup.

Dar după câteva minute spectacolul se sfârșește. Apasă încet pe accelerație și își continuă drumul. Satele par înșirate unul după altul, ca pe un șirag de mărgele. Unii săteni stau la poartă, uitându-se la mașinile care trec pe stradă. Alții sunt adunați la colț de stradă. Joacă table. Doi copii aleargă după o pisică ce țâșnise dintr-o curte. Ana se amuză. O altă lume, o lume naturală, unde fițele modernismului încă nu-și făcuseră apariția.

Înspre seară, ajunge la frontiera română din Nădlac. Inima îi bate puternic într-un vârtej de emoții. Vocea grănicerului străbate liniştea serii.

– Bună domnișoară. Ai venit acasă?

Ana rămâne pentru câteva clipe tăcută, apoi îi întinde pașaportul zâmbind. Nu-și auzise limba maternă de o veșnicie.

– Da. Doar pentru două zile.

– Ah, câte fete frumoase ne pleacă din țară… comentează grănicerul, bine dispus și dornic de conversație.

Ana ocolește discuția.

– Spor la lucru…

Apoi apasă pe accelerație și își continuă drumul. Trebuia să ajungă în Timișoara până nu se face târziu.

După un timp, trece de Arad, Giarmata și Dumbrăvița și zărește la orizont silueta vechiului ei oraș. Era acolo de o veșnicie, mândru, falnic, cuceritor, adânc înrădăcinat în timp și istorie, cu privirile-i galeșe și reformatoare îndreptate spre Occident… Pe obraz îi alunecă, într-o emoție puternică, o perlă de sudoare ce se topește într-o lacrimă fierbinte. Oftează… Un pâlc de amintiri i se perindă ca un dans de stafii în fața ochilor. Târziu în noapte, se oprește la un hotel și complet epuizată, după optsprezece ore de condus, cade într-un somn adânc.

Cerul își împrăștie lumina seculară peste fața brăzdată de evenimente a legendarului oraș de pe Bega. Zidurile clădirilor prind culoare, viața înmiresmează din nou străzile și liniștea se împrăștie, alungată de ecoul greoi al clopotului de la Catedrală. Locurile sunt binecuvântate de o adiere tandră de vânt, ce bântuie prin parcurile cu mesteacăn, stejari, salcâmi și trandafiri. Boarea de vânt umflă perdeaua albă din camera de hotel. Ana își trage cearceaful peste umeri, își adâncește obrazul în perna albă și strânge în brațe un vis ce tandru încerca să-și ia tălpășița. Un val nou de gânduri proaspete o cheamă să absoarbă din lumina dimineții. Se ridică din pat, se îmbracă, și încearcă să-și adune gândurile împrăștiate. Își alege o rochie albă, simplă dar elegantă, și își aranjează câteva bucle rebele din părul bogat, răsfirat pe umeri. Bea un cappuccino, mănâncă o porție de cereale cu fructe, apoi lasă cheia la recepție… Zâmbește, dezvelindu-și dinții albi ca spuma laptelui.

– O zi frumoasă!

– Mulțumesc, la fel… răspunde în semn de politețe recepționera.

Ana se îndepărtează, în timp ce recepționera murmură printre gânduri: „Ce româncă frumoasă şi elegantă!”.

Piața Victoriei e scăldată în soare. Clădirea Operei pare a fi un tenor, care cântă o nesfârșită melodie, câteodată de iubire, alteori de durere… Un tenor care încă poartă-n piept cicatricea gloanțelor din ’89. Pașii i se poticnesc în trăiri, alunecă în gropi cu emoții adânci, săpate de evenimente trecute. Sufletul îi luptă cu simțuri și imagini copleșitoare, dar după câteva momente se scutură de greutatea lor, se zbate și iese din nou la lumină… Trecuse atâta timp de când nu-și mai văzuse orașul natal. Își aminteşte de versurile Anei Blandiana: „Priviţi până o să vi se atingă privirea de vânt/ Braţele mele ca nişte fulgere vii, jucăuşe –/ Ochii mei n-au cătat niciodată-n pământ,/ Gleznele mele n-au purtat niciodată cătuşe!//”.

Da, nici mâinile ei nu s-au lăsat încătuşate. Privește trecătorii… Unii se plimbă liniștiți pe corso, alții se grăbesc la birou. Pe o terasă cu fler italian o chelnăriță ornamentează mesele cu trandafiri albi și roșii. Restaurante luxoase și buticuri elegante zâmbesc cuceritoare legănându-se în brațele prezentului. Doar vechile palate sunt palide, bântuite de stafii neliniștite ce le umbresc privirea. O doamnă se așează lângă soțul ei pe o bancă. Cu un zâmbet blajin, aruncă fărâmituri de pâine la porumbei. În fața lor, coloana legendarei lupoaice cu Romulus și Remus priveşte mândră înspre cer, amintind trecătorilor de simbolul fraternității cu Roma antică.

Ana închide pentru câteva clipe ochii, pentru a lăsa un pâlc de amintiri să-i lumineze sufletul. În copilărie mergea des cu tatăl ei la cofetăria Violeta. În fiecare an de ziua ei, îi cumpăra de acolo un tort de ciocolată, şi făceau fotografii. Apoi se opreau la galeria de artă, unde tatăl ei își avea sculpturile. Oriunde intra, lumea îl întâmpina cu respect și căldură. Tatăl ei însemnase totul, viața ei, familia ei, locul sfânt unde se odihnea, acolo, în brațele lui, ocrotită în căldura iubirii părintești. Oftează…

Un ecou puternic de clopot o trezește din visare. După câteva momente, se îndreaptă spre Catedrală. Edificiul îi părea acum un înger ce o aştepta cu brațele deschise. Pășește încet pe scările roase de vreme, își face cruce și intră în imensa încăpere. În semiîntuneric, inspiră adânc miresme de aghiasmă și se încălzește în căldura divină. Se moleșește, ochii i se umezesc. Simte cum barajul fortificat în jurul inimii se sparge și durerea i se revarsă pe obraji. Cade în genunchi pe treapta din fața altarului. Cunoştea atât de bine acel loc. În acel loc îi sunt ascunse toate momentele de durere, de disperare, momente cunoscute numai de cei ce-i făcuseră rău… și de Dumnezeu. Se roagă din inimă, ca şi în copilărie, ca şi în trecut, ca şi în timpurile pline de singurătate din timpul liceului.

După o îndelungată tăcere, își șterge lacrimile, își adună puterile și se ridică de pe treapta din fața altarului. Pășește încet spre ieșire unde se oprește să aprindă o lumânare. Se roagă pentru cei plecați, se roagă pentru tatăl ei, pentru liniștea lui în ceruri. Apoi, iese din Catedrală. O nouă lumină îi inundă ființa. Se simte mai ușurată. Un freamăt interior îi amintește că Adrian o aștepta lângă Fântâna cu Pești.

Coboară scările Catedralei și se îndreaptă spre Fântâna cu Pești. Un vânt ușor îi răsfiră gândurile trecutului, le evaporă în efemeritatea momentelor, iar ele dispar, lăsând loc viitoarelor gânduri, goale, avide, să absoarbă noi trăiri și întâmplări. În urma lor rămân doar sentimente, emoții plăpânde ce-și vindecă rănile în fortifianta tăcere, dar și în credința nemărginită în propriile puteri. Ana avea o încredere neclintită în acea putere interioară, care apare atunci când trăirile sunt strivite sub talpa destinului și când totul pare pierdut. Avea încredere în acea forță, care adeseori, în trecut, i-a purtat pe brațe sufletul lovit, l-a tămăduit și l-a înălțat din nou spre binefăcătoarea lumină.

Dar acum, drumul spre Fântâna cu Peşti i se pare nesfârșit. Cu fiecare pas, emoții și amintiri se zbat, se desprind din negura trecutului, țâșnesc la lumina zilei și ii dau târcoale. Scântei de gânduri noi o cuprind, îi aprind simțurile, o privesc întrebătoare, ca și cum ar vrea să afle răspunsuri de mult așteptate. După câteva minute, zărește corpul fântânii arteziene… Dintr-un şuvoi de apă, o mulțime de stropi fini dansează în reflecții de lumină, se răspândesc în aer, apoi se lasă lin pe statuile peștilor din bronz. Lângă fântână, un tânăr cu fața aplecată înspre apă, pare cufundat în gânduri. E înalt, cu o alură atletică, îmbrăcat cu blugi şi o cămașă albă. Ana tresare… „Adrian!”.

Inspiră adânc din aerul proaspăt, se apropie, dar trece o mica veșnicie până când întinde mâna și îl atinge pe umăr, uşor. Tânărul se întoarce. O priveşte pentru câteva momente cu tandrețe, o învăluie într-un zâmbet larg, fermecător.

– Măăăi frumoaso!…

Ana îl priveşte… Cuvintele îi sunt amortizate de trăiri neînțelese. Dar își revine, și după câteva clipe simte o bucurie frenetică. Se ridică încet pe vârful picioarelor, îi atinge cu degetele fața, parcă ar dori să se încredințeze că e real, apoi îl sărută ușor pe obraz.

– Prieten drag!!! Cât de dor mi-a fost de tine…

Adrian o strânge puternic la piept, îi inspiră adânc din parfumul ființei… aceeași notă de iasomie amestecată cu trandafiri… și cu Ana. Simțurile îi sunt amețite, nerostite, neîmplinite, fermecate în cătușele destinului, ca și în adolescență.

Doi porumbei își udă ciocul în apă, apoi pășesc pe marginea rece și lucioasă a Fântânii cu Pești. Porumbeii trăiesc o altă realitate, nicidecum mai ușoară decât cea a oamenilor, dar cu siguranță mai simplă, mai profundă, mai apropiată de sensul natural al vieții. Porumbeii sunt liberi. Dar libertatea nu înseamnă mai puține pericole. Rămân supuși eternelor legi ale naturii, bune sau aspre.

 – Mi-a fost atât de dor de tine…, îi șoptește Ana, lăsând cuvintele calde să-i atingă ușor obrazul.

Adrian se înfioară, o strânge și mai puternic în brațe. Știe că atunci când îi va da drumul, o va pierde din nou. Se uită adânc în ochii ei, unde discerne o maree de trăiri. Sufletul prezentului e învolburat. Dar Ana zâmbește…

Trăirile romantice se schimbă într-o avalanșă de euforie. Adrian o ridică și o rotește în aer, apoi îi lasă trupul delicat să alunece ușor, până când vârfurile sandalelor îi ating din nou pământul. O strânge din nou la piept, iar ea îi simte energia puternică, intensă, caldă, care o învăluie și o face să se simtă protejată, iubită, în siguranță. 

– Hai să mergem La Vaporașul…

Ana surâde.

– Încă, nu ai uitat ..

Pe drum înspre restaurant, rămân bântuiți de gânduri și emoții. Ar vrea să afle răspunsuri la atâtea întrebări, dar în schimb, sunt copleșiți de o tăcere binefăcătoare. Voci mute de trăiri, se zbat în pânza momentelor…

O chelnăriță îi salută la intrare și le arată o masă liberă lângă apă. Terasa e însuflețită cu voci și muzică de jazz. Amândoi trec prin lumina parțial umbrită de crengile copacilor, şi se așează cu o bucurie lăuntrică la masă. Bega șerpuie în tăcere, susură: „totul se schimbă, dar eu rămân…”.

Ana comandă un suc proaspăt de portocale, iar el o bere blondă timișoreană.

 – Mici cu muștar?

Ochii ciocolatii îi surâd. Ana bate din palme entuziasmată.

– Daaaaa… Tânjesc de dorul lor…

Adrian revarsă în jurul lui o cascadă de bucurie. În timp ce gustă din berea rece, spumoasă, îi atinge cu privirile părul castaniu lucios ce-i curge pe umeri și îi acoperă umerii goi. Ea se mișcă ușor, surâde, și își ascunde o buclă răzleață după ureche. Din privirile ei se răsfiră frumuseți de gânduri ce acoperă spațiul dintre ei. Totuși, se abate pentru câteva momente, încearcă să deslușească mesajul unui stol de palpitații gălăgioase ce îi ies din inima rebelă.

În timp ce gustă din micii ce răspândesc aburi de mirodenii și de miros de grătar, amândoi devin copleșiți de amintiri. Cuvintele li se revarsă în valuri de povești adolescentine. Râd, iar sângele le zvâcnește în trup, de bucurie, de amintiri hazlii, de vremuri agățate în cuibarul inimii. În zâmbetele lor se perindă chipuri de prieteni, parcuri cu muzică de jazz, focuri de tabără, discuții nocturne despre Kant și Freud, Casa Studenților încărcată cu dansuri efervescente, și vacanțe cu corturile pe malul Timișului la Șag. Sucul de portocale are un gust aparte, amestecat cu cuvinte, cu nuanțe galbene, portocalii, cu arome exotice, adolescentine. Doar paharul devine un pic sfidător, atingând buzele ei încărcate cu atâtea cuvinte nerostite…

Dar după un timp, pe chipul ei apare o umbră… Zâmbetele se spulberă, vocea i se schimbă, are un ton grav, trist.

– Adrian, te-am așteptat luni întregi. De ce ai plecat? Unde ai dispărut atunci,  în ‘89, după liceu?

Adrian rămâne tăcut. Bătăile inimii devin mai puternice. Fața i se întunecă cu tristețe. Trecuseră zece ani. Zece ani de când se chinuia să uite totul, să evite un răspuns. Zece ani de când trăia cu acel conflict, cu acea bătălia interioară, timp în care cugetase la infinit, dacă are vreo noimă să dea grai adevărului, inevitabil și greu de înțeles. Iar acum, se decide să-l ocolească …

– A trebuit să merg în armată… Nu știam când am să mă întorc…

– Adrian, nu pot să înțeleg… E prea banal…

– Știu că e absurd… Nu vroiam să-ți încurc viața.

Tace din nou. Era un alt adevăr, mai plăcut. În 1989 avea 18 ani, era tânăr și nepriceput în fața trăirilor puternice ce-i tulburaseră mintea.

 – Adrian, pe 16 decembrie am fost toți acolo, în mulțimea din fața Operei… Numai tu lipseai. Tremură din tot corpul, dar continuă…Ne-au înconjurat… Când au început să tragă m-am gândit la tine. Eram disperată. Nu știam unde ești…  am crezut că ți s-a întâmplat ceva…

Adrian se uită la ea cu o tristețe răscolitoare. Cuvintele ei îi sfâșiau inima. Ar fi vrut să strige, să lase durerea afară… „Știu, am fost acolo…Eram soldat…” Dar cuvintele îi rămân mute, agățate în durere. Nu are curajul să le rostească. Erau menite să rămână acolo, în interior, și să-i chinuie sufletul pe vecie.

Ana îi privește fața palidă, suferindă. Nu o mai interesează nimic, nu mai vrea nici un răspuns. Nu, nu poate să-l vadă atât de trist, nu poate să-l vadă chinuit de durere.

 – Adrian, iartă-mă, e ok… Hai să vorbim despre altceva…

Amândoi rămân înfășurați în tăcerea, care din nou are menirea de a fi lecuitoare. Pe frunte i se rostogolesc picături de durere fierbinte, proaspăt ieșite din adâncul ființei. Întinde mâna și îl mângâie cu gingășie pe obraz. Privirea lui e din nou moale, dar încă suferindă. Știa că Ana îi deslușise tainele, îi înțelese cuvintele, chiar și cele nerostite.

 – Adrian, viața nu ne-a fost ușoară. Am fost puși în situații grele, la o vârstă prematură. Dar am trecut peste toate greutățile. Acum suntem liberi. Totul a trecut…

Un vaporaș trece pe Bega cu un zgomot vibrant lăsând apa gălbuie să se izbească de pereții de ciment ai canalului. O femeie cu doi copilași își mișcă grațios mâinile în aer, salută bucuroși oamenii de pe terasa restaurantului. Pe fața lui Adrian apare un zâmbet. Probabil o amintire din copilărie. Întinde mâna în aer, le răspunde la salut. Apoi, își îndreaptă privirea înspre Ana. Întinde mâna și îi dă la o parte o buclă de pe frunte, apoi îi atinge ușor mâna gingașă, o mângâie cu afecțiune. Ea tresaltă ușor, ochii i se umezesc. După câtva momente, pătrunde cu privirea în adâncul ochilor ei. Buzele îi șoptesc cuvinte alese:

– Numai când iubești, știi să înțelegi, știi să ierți…

Ea îi zâmbește, îi confirmă prin tăcere cuvintele, îi spulberă ceața din lumea lui interioară…

Ziua fâlfâie valuri de lumină peste orașul trandafirilor. Glasul clopotului de la Catedrală rezonează cu mândrie, răspândește spiritul divinității peste locurile încă bântuite de stafiile trecutului, peste locurile fremătând în idealuri, succese, neliniști și suferințe.

Orașul își continuă viața pe o planetă brăzdată de frontiere, de râuri înfoiate cu lacrimi, de străzi umplute cu oameni asupriți. Amândoi se plimbă în parcul de lângă Catedrală. E liniște și pace. Înainte să pornească din nou pe drumul îndelungat al străinătății, Ana îl strânge cu ardoare în brațe. Adrian zâmbește, rămâne fortificat de magia gândului că se vor revedea în curând… Lângă ei, pomii de mesteacăn suspină în foșnet de frunze, și lasă în aer o mireasmă de parfum dumnezeiesc…

––––––––-

Reflecțiile autoarei

Povestea bazată pe întâmplări reale exploră în mod natural trăiri, locuri și fapte. CUVINTE NEROSTITE oferă o evadare temporară, într-o lume unde narațiunea oscilează între motiv, cauză și efect. Deși la prima vedere proza descrie o scenă romantică, la un nivel mai profund, narațiunea oglindește stări emoționale, cauzate de trecutul protagonistei, sau trăite din prisma unui tânăr aflat la răscrucea între două fronturi, la Revoluția din decembrie 1989. În timp ce imaginația își cerne magia în cuvinte, spiritul meu oscilează între mărturii și creativitate. În geneza faptelor, nenumărate adevăruri își ascund chipul. Iar eu am încercat, subtil, să le aduc prin această poveste la suprafață.

––––––––––––

Anișoara Laura MUSTEȚIU

3 decembrie 2021

Sydney, Australia

Am și eu momente în care nu prea mai văd totul în nuanțele cele mai colorate și mai pozitive. Sunt om, nu robot! Am impresia de multe ori că ne e frică să recunoaștem că avem slăbiciuni. În cazul meu nu e așa. Eu mereu am afirmat că am clipe în care nu sunt la fel de puternic, că mi-e teamă de pierderea celor dragi și că oricât am încerca să afișăm scutul invincibil, inima ne trădează și deseori scoate la iveală sentimentele noastre profunde. Nu sunt om extrem de sensibil, ba chiar sunt bine ancorat în lumea care trăiesc, dar nici nu evit să-mi dau frâu liber trăirilor atunci când e cazul. V-am mai spus eu – viața e cu de toate, ca un ghiveci de primăvară viu colorat. Important este să găsim ingredientele potrivite nouă și să-i dăm gustul cel mai bun! În felul acesta, involuntar, ea devine mai frumoasă și mai captivantă!

Încrederea este o redută care se câștigă, este acel soi de iubire necondiționată care nu are nevoie de prea multe definiții sau explicații.Mie mi-a fost deseori înșelată încrederea, am fost dezamăgit de oameni și chiar așa, după toate aceste experiențe, nu mă învăț minte și acord șanse celor care au profitat de felul meu de-a fi.

Nu știu dacă-i bine sau nu, dar cred din suflet că fiecare om, până la proba contrarie, merită prezumția de nevinovăție, o sinceritate pe care e bine să o avem față de toți cei de lângă noi. Mai apoi, dacă încrederea aceasta e trădată și se pierde, asta e, face parte probabil din firea umană! Eu am încredere, dincolo de orice, că fiecare poate demonstra că e un om destoinic și poate ține fruntea sus fără a fi nevoit să calce pe sufletul altuia pentru a reuși!

Corectitudinea m-a ajutat mereu să fiu cu un pas înainte și să am succes, chiar dacă sunt un artist independent. Toate premiile pe care le-am adunat, toate satisfacțiile și performanțele, nu au venit pentru că aș fi fost cel mai bun, cel mai deștept, cel mai frumos sau cel mai talentat, ci pentru că sunt un om serios, muncesc, sunt perseverent, îmi văd de treaba mea și dăruiesc artă fără să aștept ceva în schimb. Deși sunt frumoase, eu nu sunt fanul adjectivelor. Și nu dintr-o modestie exagerată, ci pur și simplu pentru că știu cât am muncit ca să ajung unde am ajuns. Iar fiecare atribut care se asociază cu numele meu este rodul unor eforturi, al seriozității și determinării. Iar dacă mă bucur de aprecierea oamenilor este pentru că întotdeauna am fost sincer, am transmis și ei au simțit că nu există bariere între mine și ei. Sunt, poate, “cel mai lipsit de fițe” artist pe care-l cunoașteți!

Nu am un secret și nici un elixir când vine vorba de energie și de forță de muncă! Pur și simplu iubesc ce fac și-atunci nimic nu mai pare greu! Chiar dacă fac drumuri lungi, chiar dacă am un program full și multe proiecte, găsesc timp pentru fiecare și încerc să le fac cât mai bine, nu doar pentru public, ci și pentru sufletul meu! Inspirația vine din viața mea, din emoțiile și sentimentele puternice pe care le am! Dacă nu-ți pui inima pe tavă, în profesia asta, nu ajungi prea departe și nu reușești să faci față, atâția ani, provocărilor! Eu iubesc să găsesc noi resurse și-mi place la nebunie să mă reinventez, să găsesc noi proiecte în care să mă implic, fie că e vorba de muzică, pictură, scris, radio sau televiziune! Cred că fiecare activitate pe care o fac e parte din mine și mai cred că munca ne înnobilează, oricum ar fi!

Mă uit în jur şi parcă din ce în ce mai mult nu mai recunosc ţara în care trăim. Spaime, teamă şi o incertitudine în tot. Am ajuns să ne fie frică să ajungem în spitale, să ne îngrijorăm față de siguranța noastră și nu mai avem o perspectivă pentru viitor. Cred că atunci când oamenii nu mai au o viziune despre ce va fi, când viața le este pusă zi de zi la încercare și neputincioși, asistă la această decădere, societatea este într-o pantă din care greu își va reveni. Mie îmi e drag de România și chiar îmi doresc ca cineva să o revitalizeze și să ne aducă pe fiecare dintre noi pe linia de plutire! Măcar să nu ne mai fie frică pentru viața noastră! România are dreptul să strălucească și are nevoie ca fiii ei să o iubească și să creadă în ea, cu fapte, nu doar cu vorbe! E bine ca uneori să ne oprim un pic din goana de principii, de adevăruri şi să luăm un răgaz. Să dăm voie timpului să se aștearnă, să-și spună cuvântul și apoi să așteptăm la vremuri mai bune.

Am învățat în perioada asta că nu e cazul să-mi mai fac planuri mărețe. Mi-am dat seama că oricât aș încerca eu să pun ceva pe picioare, în orice secundă poate fi spulberat. Astfel că, trăiesc clipa și aștept să văd ce se va întâmpla. În timpul acesta încerc să fac tot felul de lucruri frumoase pentru voi și promit deja melodii noi pentru decembrie.

Ce mare bucurie este că vin sărbătorile, că se apropie decembrie și luna cadourilor și încercăm, măcar puțin, să ne revenim și să uităm pentru câteva săptămâni de toată apăsarea din jur, de probleme și de griji! Spiritul acesta, cel autentic, nu are legătură cu partea comercială, dar chiar și așa, nu strică să ne bucurăm de lumini, de brazi, de colinde și de liniștea pe care sufletul nostru o primește cu atâta căldură! Eu unul sper să am parte de o lună în care muzica mea să ajungă la cât mai multe suflete și să aducă alături de ea, alinare, emoție și fericire!

–––––––––––

Paul SURUGIU-FUEGO

București, 4 decembrie 2021

POEZIA

E scara înaltă

spre Dumnezeu

şi înţelegere,

e mai mult sugestie

decât comunicare.

MUZICA

Muzica –

sunetul abstract –

de-a dreptul

duhul lumii:

cosmosul întreg

într-o fiolă

al cărei conţinut

îl torni în tine

dintr-odată.

Totuşi,

muzica

e mai puţin

decât tăcerea însăşi.

VALOAREA CLIPEI

Ai creat în jurul-ţi

un mit al trecerii

prin necunoscut,

Îmbrăţişare

dai gândului tainic

sub arc de curcubeu,

valoare clipei 

în magia cuvintelor,

în lacrimile dorului

de frumos,

de linişte

şi de bine.

GÂND CURAT

Te-am aşezat

în colţul meu de suflet

privindu-te,

talisman al iubirii ţesute

în fire de depărtare

şi sfinţite cu lacrima dorului.

Te mângâi cu gândul curat,

aducându-mi-te aproape

în fiecare secundă

şi încercând să dezleg

misterul ce te înfăşoară

ca un văl.

Şi, smţindu-te aievea

mă sting

în interiorul fiinţei tale,

ca o picătură de rouă

pe-o petală de trandafir

sub dogoarea razei

ce nu iartă.

Alteori,

zid de nepătruns

se ridică necruţător,

neputându-te scrie

nici măcar cu pana

înmuiată în cerneala trăirilor

celor fără de seamăn.

Aluneci ca o undă de val

spărgându-se de ţărm

şi te prefaci în clipă de dorinţă.

PLOAIA

Timpul

se stricase dintr-o dată.

Ploaia

lovea des şi mărunt,

încăpăţînat şi răutăcios,

căutând pe sub umbrele

şi amintind rarilor călători

care se încumetaseră

la acea oră tîrzie pe stradă

că toamna

îşi are mîngîierile ei.

Dacă îţi trece prin cap

că poţi înfrunta vremea rea

te înşeli amarnic.

Toamna,

ploile

nu sunt deloc grăbite

şi obosesc greu.

RĂZBOIENI-CETATE

Toamna,

când începeau

să ruginească frunzele,

pentru gospodari

nu era semn

de toamnă zgribulită

în răceală de ploaie

deasă şi măruntă,

Pentru ei sosea

primăvara sufletelor,

adusă de roada câmpului

pusă la adăpost

şi de gândul la seri

şi dimineţi târzii

fără graba de a-i prinde

răsăritul soarelui

în lunca Mureșului

sau pe dealul străbătut

și acum

după aproapte două mii de ani

de drumul

de la Apulum

spre Potaisa,

spre Napoca.

LINIȘTI ALBE

Hai să ne dezmierdăm în zi de toamnă

şi printre gene norii să-i privim,

Abandonaţi în braţele visării

pe câte un mal de rai să poposim

Ca să mai deşirăm un pic povestea,

tu să îmi ştergi şuviţele de ploi

Din şirul dimineţilor acestea

ce-şi rotunjesc lumina pentru noi,

Să te aduc cu zâmbetul aproape

îndrăgostită, tu, îndrăgostit

Azi hai să ne lăsăm purtaţi de toate,

de linişti albe până-n asfinţit…

FULGI DE NEA

Primii fulgi de nea…

o încântă de fiecare dată.

Neastâmpăr vechi

al ei şi al atâtor altora

care se pot lăuda

cu zestrea amintirilor;

o încercase pentru prima dată

când făcuse primii paşi,

atunci încercase să prindă

cu mîinile minunea albă scăpată

din încătuşarea noroasă a cerului,

În fiecare an păţea la fel –

doar că acum

se ruşina să mai alerge,

ninsorile celor peste şapezeci de ani

ascunseră în părul ei

până şi ultima şuviţă neagră…

O IARNĂ

Cerul închis zăpadă toarnă, toarnă

Peste oraşul cenuşiu ca plumbul

Şi murdăria o astupă sumbru,

Ce trist e albul care se răstoarnă!

E frig şi nimeni nu este pe dâmbul

Copilăriei în această iarnă,

Nici sănii nu mai sunt, nu e nici larmă,

Pustiul a cuprins oraşul sumbru.

Totul în jur acuma-i îngheţat,

Şi sărăcia îşi arată colţii

Sub cenuşiul greu şi hâd al bolţii

Oameni-s trişti, cu umblet condamnat.

Frumos e doar acolo-n cimitir,

Căci candela mai arde în delir,

Mormintele-s sub plapuma de nea

Şi-aşa e mai profundă liniştea.

–––––––––-

Rodica Elena LUPU

București, 3 decembrie 2021