Data:

29 Noiembrie 2021(Protopopiatul Ordodox Oradea)

  3 Decembrie 2021 (Biblioteca Virtuală Elite)

Trecând pragul acestui lăcaș de cult (Sala de Conferințe a Protopopiatului Ortodox Oradea), încărcat de spiritualitatea icoanelor, a statuilor şi al frescelor, în faţa lor ne închinăm cu smerenie și gândul nostru și prezenţa noastră este dovada vie și incontestabilă a sentimentelor de recunoştinţă și preţuire a eroilor, căzuţi pentru apărarea pământului strămoşesc în luptele celor două Războaie Mondiale, precum și al eroilor care au luptat de-a lungul timpului pentru ţară, credinţă, libertate și neam și nu în ultimul rând a ostașilor care au căzut eroic, în jurul cazematelor, ostași al căror dăruire a contribuit alături de a tuturor luptătorilor la renașterea permanentă a țării noastre.

„Pe-al nostru steag e scris UNIRE

 Unire-n cuget și-n simţiri”

Măreţele simţăminte de sincer și puternic patriotism, inundă sufletele noastre, la evocarea momentelor istorice, la frământările și preocupările înaintașilor noştri, a personalităţilor marcante ale Armatei Române dar şi a acelora care au scris istoria României Mari și a urmaşilor lor, domnitori, voievozi și regi care prin dragostea lor faţă de ţară au cârmuit cu înţelepciune, iscusință, chibzuință, devotament și pricepere ţara, pentru a asigura pacea, independenţa și dezvoltarea neamului nostru, în toate domenii existenței, necesare progresul țării, pentru că subliniez că, patriotismul neamului reprezintă, după credință, puterea poporului, puterea neamului românesc unit.

Importanţa evenimentului la care, acum, cu mare onoare participăm, este prilejuit de ocazia de a pre întâmpina Ziua de 1 Decembrie – să sărbătorim împreună Ziua  Națională a Românie -, cu recunoștință pentru înțelepciunea înaintașilor noștri și al sacrificiul celor care au înfăptuit  România Mare- „dodoloață” – și cu multă încredere într-un viitor plin de speranțe, viitor pe care noi, trebuie să-l realizăm și să-l dedicăm dezvoltării și prosperității țării noastre.  

Să nu ne înstrăinăm limba, să nu ne înstrăinăm pământul, să nu ne înstrăinăm fiinţa, să nu distrugem PACEA. Să avem grija mare pentru că am primit PACEA. PACEA este cel mai preţios cadou. Generaţia mea a cunoscut ororile războiului, a auzit și s-a cutremurat la auzul exploziei bombelor lansate din avioanele în „picaj”, bombardierele care plantau bombele la fel cum se aprind pe rând artificiile colorate proiectate pe cer la evenimentele și zilele naționale sau internaționale sărbătorite de comunitate.

Generația de adulți și tinerii, niciodată n-a trebuit să lupte pentru această PACE, ea ne-a fost oferită pe o tavă de argint, de către oamenii care au luptat pentru ea, sunt Eroii care și-au dăruit viaţa lor pentru a înfăptui pacea pe pământ. Pe tot cuprinsul Europei, cimitirele ne amintesc de băieţi tineri care niciodată n-au ajuns acasă şi a căror amîntire noi o preţuim.

Generaţia mea nu este proprietara acestei PACII; noi suntem numai
păstrătorii, paznicii ei. Noi putem doar preda această PACEA greu obţinută, copiilor noștri, în aceeaşi stare în care ne-a fost oferită nouă. Generaţiile viitoare nu ne vor ierta niciodată. Noi nu putem risipi PACEA. Pur şi simplu nu avem dreptul să facem asta. Trebuie să facem tot ce este posibil acum pentru a păstra PACEA și a opri orice tentativă de a distruge PACEA. Să ne întoarcem cu cugetele și cu inimile spre propria noastră ţară, spre propria noastră identitate și spre propria noastră glie.

O dovada vie și incontestabilă a sentimentelor de recunoştinţă și preţuire, este măreţia simţămintelor de sincer și puternic patriotism, care inundă sufletele noastre, la evocarea momentelor, celor mai semnificative perioade ale istoriei țării noastre, la frământările și preocupările înaintașilor noştri, prin evlavia în credinţă, prin dorul de mulțumire sufletească pentru obținerea și păstrarea libertății, prin apărarea pământului strămoşesc și al neamului românesc. 

Citez din „IMNUL LUI IANCU”:  

„Nu vom ceda o palmă de pământ

Chiar de vom întra-n mormânt”

Cu ocazia lansării volumului „Cazemata” creație al distinsului col. r. dr. Constantin Moșincat, s-a deschis spre cer o fereastră a sufletului, prin care privesc cu durerea nostalgiei, înapoi, la timpuri trecute, trăite și inima mea vibrează de emoția, conștientizării faptului că, perioada tratată în volumul scris de autor, reprezintă o perioada însemnată a vieții mele. Născută în satul Pișcolt, unde tata a fost învățător, am intrat în primul contact cu ofițerii care pregăteau linia fortificată. Nu mai suntem mulți care putem afirma prezenta noastră, vie, din timpul evenimente istorice care au zguduit,  țara, au solicitat ostașilor români, dăruire și sacrificiul suprem, printr-un patriotism puternic care dovedea dragostea de ţară și de neam.     

În volumul „Cazemata”  găsim o dorinţă arzătoare a autorului de a transmite cu exactitate derularea evenimentelor, pentru a oferii generaţiilor viitoare un tablou cât se poate de complet al vieţii adevărate trăite în perioada 1937-1945. Cu siguranţă că motivaţia, dârzeniei autorului, munca asiduă, continuă și migăloasă, pentru a culege picătură cu picătură, datele, locațiile, evenimentele, constituie o prezentarea cu rigurozitate a fluviul tumultuos al vieții și evoluției istorice și mai ales importanța fortificațiilor pentru organizarea la nivel strategic al artei militare

O importanță deosebită, pe care trebuie să o menționez este faptul că volumul „Cazemata” scoate în evidență mijloacele de protecție, de apărare al granițelor statului, de oprire a invadatorilor, prin obiective militare speciale pentru care inițiatorii, au gândit, s-au documentat din punct de vedere arhitectural, au planificat, apoi au ridicat construcții de fortificații, folosind strategii militare de înaltă eficacitate pentru ca aceste cazemate să fie amplasate în multe puncte nevralgice de apărare, care au constituit apoi puncte de rezistență națională, din cornul darnic al dragostei de ţară și de neam, a celor care participau la operațiunile militare din câmpul de luptă.

Autorul col .r. dr. Constantin Moșincat, consideră că are marea datorie de a prezenta, și a semnala fortificațiile permanente și a descrie și a scrie o filă importantă din istoria ţării noastre, pe lângă celelalte 20 de lucrări de anvergură concretizate într-o varietate tematică foarte ingenios alese, cu implicație speciale din viața istoria militară, cu posibilități și resurse intelectuale, tehnice și materiale înscrise în progresul tehnicii, din aceea perioadă, având în vedere că arta militară a fost, la rândul său, dinamică, în pas cu acest element din structura apărării la nivel strategic.

Lucrarea pe care col. r. dr. Constantin Moșincat o lansează sub titlul sugestiv de concis: „Cazemata”, este rezultatul unei cercetări îndelungate, complexe, vaste, cu arhive răscolite pentru a documenta volumul la care s-a adăugat și imensa experiență acumulată în timp, prin activitatea personală desfășurată în cadrul Armatei Române.

Este prima lucrare în istoriografia românească care abordează subiectul „Cazemata”, pentru a reconstitui și a completa șirul evenimentelor istorice, de pe granițele României Mari, cu o mare însemnătate specială, tehnico – tactică pentru perioada 1937-1945 în care au fost construite. Și totuși, acestea au fost desființate, distruse, neîntreținute după cel de Al Doilea Război Mondial, în contextul relațiilor socialiste cu țările învecinate.

„Frontul fortificat nu e deloc o amenințare pentru statele vecine”, consemna creatorul acestora Generalul Dumitru Vasiliu, căruia autorul îi dedică volumul la 130 de ani de la naștere, precum face mențiunea dedicației speciale pentru unchiul „Văsălica Buboi”, fratele mamei sale, sergent, comandant la Cazemata „65 Cogâlnic”, de lângă Otomani.

Pentru a prezenta volumul „Cazemata” este necesar a trece în revistă capitolele semnificative prin care se detaliază istoricul cazematelor, strategiile artei militare, servituțile cazematelor, *centrele de rezistență* în apărare, potrivit devizei strategice „fără gând de retragere”, aceasta, pentru a limita pătrunderea cu forțe mecanizate, în special a tancurilor din frontul de vest, dar și cu o privire asupra celui din Est.

O analiză pertinentă, din punctul de vedere al cetățenilor, neinstruiți militar, considerăm că abundența informațiilor oferite prin capitolele volumului, descrierile acțiunilor militare, care au fost desfășurate de către diferite structuri operative, precum și realizarea efectivă a unor manevre rapide, trecerea la apărare pe un nou aliniament – aliniamentul amplasării cazematelor, sunt operațiunile construite strategic și definite tactic, a momentului de apărare sau de contraofensivei planificate. Aceasta deoarece Cazematele organizate ca un front defensiv pot asigura mobilizarea armatei și pot ușura bătălia din apropierea lor, potrivit părerii unanime ale experților militari europeni, din epocă.

Capitolele dedicate concepției de apărare a cazematelor sunt tratate metodic, cu rigori științifice, academice, pentru că descriu planurile, strategiile, operațiunile prin care sau derulat evenimentele istorice pe fronturile de apărare a teritoriului tării, inclusiv conturarea diplomatică care nu a avut puterea de a menține teritoriile țării, astfel că multe teritorii zone și chiar regiuni geografice românești, au fost cedate altor state, din vecinătatea granițelor României Mari.

În volumul „Cazemata” sunt expuse succint, dar edificator, aspecte privind fortificațiile permanente și cele de campanie, folosite de Armata română, până la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial. Toate argumentate logic, susținute de ancora documentelor de arhivă, românești și maghiare. În centru autorul plasează făuritorii acestor „puternice cazemate”, comparate cu cele construite în întreaga Europă, remarcă ingeniozitatea inginerilor, constructorilor și statmajoriștilor pentru a le face de netrecut. Apoi, alături de cei 15 ocupanți ai cazematelor reconstituie efortul lor, strădania pentru instruire, și apărare. Totul capătă respirație umană, suflu românesc, mai ales aici la granița de apus al României Mari. Remarcabilă demonstrație pentru a întări ceea ce Iorga spunea: „Cazemata e însăși identitatea poporului român”!

Și totuși… Dilema încuibărită în mintea și sufletul meu, este direcționată spre generația adultă și mai ales este îndreptată spre tânăra generație, care a trecut și trece prin istoria tării, fără a cunoaște, sau ca să fiu mai indulgentă și fără intenția de a critica, fără a cunoaște evenimentele istorice majore cu care s-a confruntat România. Oare știu ce este o cazemată? Oare știu ce semnificație au ruinele fortificațiilor din localitățile din apropiere satelor din județul Bihor? Oare știu că între aceste ruine și în jurul lor sigur a curs sânge al EROILOR neamului, Eroi, care s-au jertfit cu credință, în câmpul de luptă al războaielor cu care s-a confruntat armata română?

„Cazemata” dă răspuns încă la multe asemenea întrebări. Cazemata dă răspunsuri potrivite, cu siguranța cunoscătorului, al analistului militar, căci autorul ridică Munca, efortul financiar și uman pe treptele meritorii ale onoarei, mândriei și demnitâții la care poporul român are drept pentru a face din cazemate un obiectiv de țară, prin noi înșine!

Capul se apleacă cu smerenie și recunoştinţă pentru toţii EROII neamului nostru, dovadă evidentă de curaj, de dăruire și de sacrificiu al moșilor și strămoșilor noștri pentru realizarea victoriei asupra oricărui inamic. Spre cer trimitem un gând pios de compasiune pentru Sacrificiul Martirilor Neamului Românesc.

Cartea „Cazemata” – este volumul care îl caracterizează pe autorul col. r. dr. Constantin Moșincat, de o meritorie perseverență pentru a demonstra seriozitatea documentării în politicile militare, precum și dorința de a transmite cu exactitate complexitatea evenimentelor istorice legate de fortificațiile existente și strategiile militare în care au fost implicate și au oferit împlinirea misiunilor pentru care au fost create, construite pe teritoriul României Marei, de la Nistru pân’ la Tisa!

Cuvinte de înaltă preţuire, recunoştinţă și de mulțumire. Vă felicităm și Vă mulțumim pentru că avem onoarea de a participa la lansarea volumul „Cazemata” – încărcați de vibrația unei explozii de evenimente, sentimente și trăiri, care susțin și apreciază transmiterea complexității cunoștințelor dumneavoastră și al creativității dumneavoastră în alegerea temelor pe care le oferiți cititorilor.

Felicitări stimate domn col. r. dr. Constantin Moșincat!

––––––––––

Ing. Miorița SĂTEANU

Cetățean de Onoare a Municipiului Oradea

25 noiembrie 2021

AFIRMARE

Până la sufocare alergați
Să fiți plăcuți, să fiți aplaudați,
Să adunați medalii și distincții
Și să fiți ridicați la rang cu sfinții.
Și căutați pân’ la epuizare
Nimicuri în nisipuri mișcătoare,
Să mai urcați hulpavi încă o treaptă
În societatea bolnavă și stearpă.
Săpați, dacă-i nevoie și morminte;
Naivi, ucideți suflete, cu flinte,
Și-apoi vă credeți niște împărați
Ai celor îngropați, ce v-au fost frați.
Poate vi-i conștiința adormită
Și inima, de sete amorțită.
Nisipul mișcător ce l-ați creat
Nicicând nu va putea fi cimentat.
Lăsatu-v-ați credința îngropată,
Și viața, de scenarii seci furată.
Și dacă v-ați crezut niște eroi,
Să știți că nimic nu luați cu voi!

EGALITATE

Spunea marele Eminescu
Din geniul minții sale rare,
C-oricât am căuta egalitatea,
Ea doar in matematică apare.

C-am vrea s-avem aceleași drepturi,
C-am vrea puțină echitate,
Printre cei ce se bat în piepturi
Că-și poartă mâinile curate.

Egalitate nu există
Cum învățat-am din păcate.
Dacă n-ai rang, nume sau castă,
Ești doar o simplă nulitate.

De altfel, nici în fața legii
N-am putea fi cu toți’ egali.
Pentru pământ, unii, ca blegii
Din fii de drept, sunt „papagali”.

Și scrierile-acelea lungi
Cu-articole și-amendamente,
Sunt exceptate unor slugi
Care răspund la comitente.

Egalitatea-i o poveste
Sau mai degrabă… e un basm;
O născocire-a unor țeste
Trimisă-n lume cu sarcasm.

Alexandrescu scria bine
Într-o fabulă cunoscută:
Să fiu egal, dar nu cu tine,
O insignifiantă brută.

Să mai citim naivi cuvinte
Din cartea plină-a echității?
Sau să trăim în bula noastră
Uitând de legenda dreptății?

APUS DE SOARE

Apune iarăși soarele pe creste
Și-așterne-nvelitoarea purpurie
Peste-ntunericul ce se-ntețește
În sufletu-nghițit de penurie.

Apune iarăși soarele-n perfuzii
Prin care curg încet stropii de viață
Al căror cântec îl aud și surzii
Și-aceia-n care inimile-ngheață.

Apune iarăși soarele pe oameni
Și-i pune-ntr-o lumina-atât de-amară
Înfățișați ca niște monștri rumeni
Abandonați de pană și cerneală.

Apune iarăși soarele-n orașe.
False lumini pierdute îi iau locul
Și presupuse forțe uriașe
Din sfinte cărți vor să aprindă focul.

Apune iarăși soarele pe inimi,
Încetinește fluxul din aorte,
Transformă toate visele în patimi
Și certitudinile în escorte.

Apune soarele peste pământ
Pare că.. nu prea vrea să mai revină
Unii din noi îl vom păstra în gând
Iar alții-l îngropa-vor în țărână. 

FĂPTURĂ BABI-LONIANA

Ruptă din soare ești, minune vie
Și văd cum sufletul îți dă pe-afară,
Puf fin de păpădie blând adie
Pe inima-ți, o magică tiară.

Ce cauți tu, în lumea asta fadă?
Luptând mereu ca și cum n-ai lupta,
Nu mânuiești vreo armă și n-ai spadă;
Se-nchină tot pământu-n fața ta.

Ce antinomice caracteristici
Se iau de mână și te completează!
De sus din cer, coboară aburi mistici
Care ca-ntr-o icoană  te pictează.

Și mă întreb: cum este cu putință
Să-ți tot ascunzi aripile de înger?
Să te înfățișezi ca o ființă
Ce luminează-n noapte ca un fulger.

Și ni te-arăți mereu atât de simplă
În trupul firav și-n privirea-ți caldă,
Iar ochiul meu de muritor contemplă
Luceafărul ce în pământ se scaldă.

Unică ești, magnifică făptură
Și nu știu cum ajuns-ai pe pământ,
Presari pulberi de bunătate pură
Și sentimentul unui suflet sfânt

BUMERANG
            
Pulsații turbate pornesc la război
Prin trupuri confuze de temperaturi
Ce mărșăluiesc o vreme-nainte
Și când sunt înfrânte se-ntorc înapoi.
Călări sau pedestre, cu arme de foc,
Cu-armuri luciferice ele se-mbracă,
Își fac strategii de luptă, morbide
Și-apoi se închină să aibă noroc.
Globule se-adună în grupuri bizare
Își schimbă culoarea și felul de-a fi,
Sub scuturi ascunse blochează cărarea
Și-aruncă săgeți cu vârfuri amare.
Trăiesc îmbibate cu serul minciunii,
Al relei credințe și al răutății
Fiindcă după ele, pe câmpul de luptă
E anihilată balanța dreptății.
Însă prea naive, continuă lupta
Uitând că în urmă lăsat-au cadavre
Al căror miros inundă văzduhul,
Disipă infecții ce-acoperă cripta.
Își uită menirea, visând doar victorii
Și vor aclamate, oricat ar costa
Iar haosul lor, pe ele le-nghite
În actul final al jocului urii.
Unite-mpreună, creând hematoame
Sufocă artera ce susține viața
Și-și omoară-ncet din pură trufie
Destinul și trupul propriei mame.

CÂND M-AM NĂSCUT,

EU TE-AM PRIMIT PE TINE

În fiecare zi aud, un glas boem care îmi spune:
– De-ai ști tu, mami, că eu sunt cel mai voios copil din lume.
Și te iubesc așa cum noaptea iubește luna de-amarant,
Căci pentru mine știu că ești, cel mai prețios diamant.
Și noaptea, când îmi așez capul, să m-odihnesc pe pieptul tău,
Dispare ca printr-o minune fiece frică și orice rău;
Iar visurile-mi sunt poveste, ca într-o carte de demult
Din care-mi spui cu-atâta drag, învățături ce-n minte-mi curg.
Și-atunci când văd că-n ochii tăi se mai perindă câteodată
Vreun gând pierdut în infinit din suferința înfundată
Aș vrea să-mi crească mii de brațe, și strâns să te cuprind cu ele,
Să înțelegi că pentru mine ești un Luceafăr printre stele.
Oricând mi-e greu s-adorm și-oricând ceva din corpul meu mă doare
Ești cel mai bun medicament și cea mai blândă alinare;
Și chiar dacă de multe ori frigul și vântul se-ntețesc
Eu știu că lângă tine, mami, nimic rău nu pot să pățesc.
Dar cel mai mare dar al meu, primit de undeva de sus,
Acolo unde-n rugăciuni, dorințe și visuri s-au dus,
E-acela care mă desfată cu toate-ale tale divine…
Fiindcă atunci când m-am născut, din Rai, eu te-am primit pe tine.

CUM ÎNFLOREȘTE UN POEM

Tu te-ai născut asemeni unui vers,
Dintr-o împreunare de cuvinte
Aduse parcă dintr-o altă lume
Strălucitoare, ca lava fierbinte.
Te-au scris cu o peniță făurită
De zeii preaputernici din Olimp,
Au tot adăugat mii de cuvinte
Și-ai devenit poemul-anotimp.
Așa într-o splendoare te apropii,
Miroși a iarbă crudă și a crini,
Iar sufletul prin pori se deconspiră
În iz puternic de bujori alpini.
Te-au pus pe foaia lumii scriitorii
Supranumiți duios și blând „părinți”
Iar tu, poemul, o-ncântare-a firii
Poți să-i ridici la rangul unor sfinți.
Vei spune, știu, că poate sunt prea mari
Cuvintele care descriu poemul;
Însă eu simt și văd poate prea clar
Fiece vers care deSCRIE omul.
Să te tot scrii ca până azi în cartea
Pe care o privești ca pe un soare;
Pentru că azi, prin versurile mele
Tocmai ai devenit nemuritoare. 

MARELE ÎNVINGĂTOR

Acum mai bine de-un deceniu,
C-așa a trebuit să fie,
Am întâlnit în viața mea
O minunată enciclopedie.
N-avea coperți, n-avea nici pagini,
N-avea..măcar trei rânduri scrise,
Avea alura unui om
Plin de știință și de vise.
Orice-ai fi vrut să știi vreodată
Sau orișice l-ai fi-ntrebat,
Îți răspundea blând,  de îndată
Fără vreun Google conectat.
Marii poeți și scriitori
Sunau mereu din gura lui
Atât de mândru și-autentic;
Curgeau…. ca apa râului.
Și te purta ca și acum
Pe continente-ndepărtate,
Biblioteci, muzee și-alte arte
În timpuri vechi,  demult…demult uitate.
L-a vizitat, demult, o boală
Atât de grea…atât de cruntă
Și în lupta cu neagră moarte
El a învins și a lăsată-o ciuntă.
Cu o seninătate nevăzută
A tot sfidat atâtea greutăți;
Nu știu de unde are-n jocu-acesta, încă,
Prin buzunare, câștigătoare cărți.
Aș vrea și eu măcar o jumătate
Din mintea și poate din forța lui;
Însă mai mult, aș vrea să biruiască
Mereu, orice capcană-a jocului.
Astăzi,  după atâția ani de greu
Rămâne încă…o enciclopedie,
Dar cred că cel mai mult îl mulțumește
„Bunicul” care a putut să fie.
De câte ori îl întrebăm ce face,
De câte ori avem vreun neajuns,
Mereu, în orice zi și-n orice noapte,
„Eu te iubesc! „, este al lui răspuns

CERUL MEU… TATA
(din sufletul Andreei)

Printre atâtea stele căzătoare
Ce sfredelesc neantul zi de zi,
Privesc astăzi cum cerul meu dispare
Și pleacă spre apus, din miazăzi.

Călătoria lui mă arde-n suflet
Și mă aruncă-n haosul torturii….
Azi, tatăl meu s-a transformat în înger
Și se înalță-ncet prin norii zgurii.

Cum aș putea să-l fac să se întoarcă?
Și cum să fac…să dau timpu-napoi?
Cui să-i mai plâng în brațe? Totu-i parcă…
Un vis urât înecat în noroi…

Pustie sunt acum, dragul meu tată!
Pășesc pe loc și văd numai ruine..
Lumea a devenit cu totul mată
C-ai fost inima ce bate în mine.

Să-ți fie zborul lin și fără piedici,
Să te așezi pe-un nor deasupra mea
Și-n fiece secunda ce-mi rămâne
Să bați, tată iar… în inima mea…

NEMURITORI 
              
Ce greu de acceptat că din cei dragi ne pleacă
Pe rând, cei mai iubiți,  unul și unul
Și marea vieții noastre e parcă tot mai seacă
Iar apei, mereu ii ia locul fumul.
Cu cei ce pleacă,  parcă se desprind
Din noi, bucăți de carne sângerândă,
Pe bolta cerului se tot aprind
Lumini de stele care-n jale cântă.
Și ne simțim pierduți și răzvrătiți
Și ne-am lua la sfadă cu oricine,
Prea goi și parcă prea năpăstuiți
De suferințe crunte și haine.
Cu toții vom sfârși, când va fi timpul
Rămânem însă vii în multe inimi
Care ne vor chema într-un crepuscul
De fericire, de dureri sau lacrimi.

–––––––––

Cristina HOROTAN

Șelimbăr, Sibiu

noiembrie 2021

Ochiul nopții

Nu știm noi ce vede ochiul nopții îmbiat de serenada lunii

De viorile nenăscute încă din pântecele copacilor vii

Pătura misterului se cerne peste lume aprinsă de stele, casele îngerilor

Cortina se lasă, înflorește intunerecul că să ne dăruiască somnul lebedelor

Se aștern la somn pădurile și munții imbratisind tainele neâncăpute

Câte grădini în serai sunt umplute de iubirea îndrăgostiților

Câte lacrimi curg în șiraguri de mărgele

Înălțate din inimi ce poartă pumnale de trădare în numele iubirii

Visele coboară în timpul somnului din tolbele îngerilor

Ne este dăruit somnul să trăim ca-n basme

Să valsam în alte lumi, în alte existențe

Să ne alegem trăsura cu caii albi ce ne plimbă pe calea Lactee

În domnul dulce nu ne fură nimeni, nu ne rănește

Acolo suntem cu toți îndrăgostiți, îmbrățișați

Avem pacea deplină, avem pentru o noapte pasărea zbaterii din noi dormind

În ochiul nopții, sub aripa îngerilor, în vise, suntem egali, suntem iubiți!

––

28 octombrie 2021

Confruntare

Nu vei înțelege amărăciunea până nu vei cădea și tu în groapa cu lei

Când te vei salva, vei căuta și înțelege altfel curcubeul cerului,

Vei vedea diferit culorile sufletului pământean

Nu vei înțelege nebunia până nu o vei trăi si tu,

Rostogolindu-te în tumbele ei, să-i simți mușcăturile

Nu vei intelege zborul păsărilor până nu îți vei simți aripile sufletului tăiate în înălțare

Nu vei ști cum e să fi închis în colivie până nu îți vei trăi întemnițarea ta

Nu vei ști cum e sa fi cerșetor până nu vei cerși si tu ce îți lipseste

Atunci vei deveni frate cu omul cu mâna întinsă, în zdrențe

Nu vei înțelege seceta pământului până nu vei fi însetat uscându-te în devenire

Atunci vei vrea să dăruiești o cană de apă unui pribeag însetat

Cînd vei flămânzi vei înțelege foamea, și îți vei dori să înveți să framânți o pâine

Nu vei înțelege deșertăciunea până când sătul fiind,

simți înecarea în prisosul fără trebuință

Nu vei înțelege ura până când nu vei mai fi iubit, învins în temnița iubirii

Nu vei înțelege trăirea până când, prin foc vei fi ars ca un lut neputincios,

Un lut fără de care mâinile olarului nu sunt nimic, iar el nu își cunoaște desăvîrșirea

Atunci când toate acestea vei trăi, vei înțelege în sfârșit îngenuncherea în fața vieții

Curgerea în destin, că tu îți ești călăuză, vânt, mare înspumată și corabie

Tu îți ești Luceafăr, tu îți ești întuneric și lumină, tu îți ești ceea ce trebuie mereu sa fi

Și atunci vei înțelege îmbrățișarea iubirii supreme când o dăruiești și îți este dăruită

Fără de care nimic nu are sens, fără de care Dumnezeu nu există…

––

30 ctombrie 2021

Hoțul de frumos

am furat misterul lumii

să scriu un vers,

să las penița din mine să-și crească aripi 

am furat liniștea nopții cu stelele ei aprinse

să mă las vrăjită

am furat parfumul trandafirilor

să înțeleg elixirul și spinii vieții

am furat soarelui razele

să mă las coaptă ca un strugure

am furat roua ierbii

să beau nectarul unei zile noi

am furat zborul păsărilor în vise

să mă înalț la cer să îmbrățișez infinitul

am furat pârguirea cireșelor

să vindec delirul suferinței când viață îmi dă să beau pelin

am furat tăcerea pietrelor, tăria lor

să răspund mușcăturii de om

am furat pumnalului tăișul

să nu mai fie miei uciși

am furat cucuvelei cântul morții,

să nu aflu că a murit mama și tata,

să îi știu acolo, acasă, așteptându-mă

am furat apei răcoarea și viața

să pot să dau și eu, la rândul meu, viață mai departe

am furat cerșetorului zdrențele și pribeagului traista

să aflu ce înseamnă a fi vagabond

am furat pădurii somnul

să pot pulsa în rădăcinile copacilor, să devin una cu seva lor,

să mă las tăiată de secure, sculptată, să devin vioară

am furat mării valurile

să aflu taina perlelor, cântecul sirenelor

am furat corăbiilor pânzele

să lupt cu furtuna, să înțeleg adâncul

am furat stâncilor puterea

să devin peștera asceților în rugăciune

am furat corzilor muzica,

să mor, apoi să învăț să reînviu,

să mă ridic din cenușă ca pasărea Phoenix

am furat îngenuncherea îngerului păzitor

să pot să ocrotesc iubirea de dăruit,

să aflu pentru ce am venit pe pământ!

––

30 octombrie 2021

Ne-am întâlnit

Ne-am întâlnit între clipele furate ale zilei și nopții,

Pe pelicula invizibilă a timpului nemăsurabil

Ascunși în iubirea răsăritului și asfințitului

Inhalând un parfum știut doar de noi,

Ce nu poate fi capturat într-o sticluță

Am existat în goana nebună a timpului nemăsurabil

Ca trenul cu șinele lui, ce nu există una fără alta

Rămân împreună doar într-o trecere de nălucă

Ne-am întâlnit în scurtul timp al căderii unei frunze în toamnă

Ce mângâie văzduhul dintre ramură și pământ

Înainte să se așeze în cortegiul ruginiu al plecării

Ne-am întâlnit la venire și plecare, pe cărarea dintre trecut și prezent

Pelicula invizibilă a timpului nemăsurabil

Ne-am aruncat priviri înfometate de iubire, înainte de visare

Ne-am întâlnit în fulgul iernii ce s-a topit,

Prea îndrăzneț să fure o rază de soare

Ne-am întâlnit în primăvară când iarba a încolțit

Diminețile am băut roua în cupa soarelui vrajă

Într-o intensă îmbrățișare

Părăsind gara destinului a câta oară

Și dacă ne-am fi ținut strâns de mână

Dacă măcar o dată, ne-am fi atins buzele

Seismul ne-ar fi aprins, deveneam crater și lavă

Clocotind o iubire eternă, nemăsurabilă…

––

10 noiembrie 2021

Așteptare

Poate te simți singur suflete

Te zbați ca o pasăre închisă ce se dorește evadată din colivie

Dorindu-ți să întâlnești pe cineva

Să fii iubit febril, îmbrățișat, dorit

Și mângâiat, râzând, plângând cu tine

Desculți în ploaie, să priviți la lună

Un întreg să deveniți, iubirea vă cunună

Acel suflet există, te iubește, îi locuiești în inimă

Te așteaptă, îți cântă, te vede în flori, în cer, dansează cu tine

Te caută în fiecare zi, cum își survolează pasărea cerul infinit

Te așteaptă cum așteaptă marea corăbiile

Se mistuie cum arde focul în flăcări

Pulsează febril ca poezia nescrisă încă pe hârtie

Cântă ca vioara ce crește acum în copacul sortit să-i fie creator

Se pregătește ca arcușul ce o va completa în muzică divină

Visează ca floarea ce nu și-a întîlnit încă albina ce îi va culege nectarul

Acel suflet vibrează o orchestră întreagă pentru tine

Doar nu v-ați întâlnit încă,

Nu înseamnă că sufletul tău pereche nu există!

––

11 noiembrie 2021

––––––––––––

Carmen Cristina OLTEAN

Toronto, Canada

25 noiembrie 2021

„De Ziua Națională a Albaniei și cu doar câteva zile înainte de Ziua Națională a României, Asociația Liga Albanezilor din România are onoarea de a anunța că premiul literar „Cezar Ivănescu” – ediția I – va fi decernat scriitorului OCTAVIAN SOVIANY.

Poet, prozator și critic literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1995, Octavian Soviany s-a născut în anul 1954, la Brașov. Cu sânge albanez după bunicul patern, venit în România din sud-estul Albaniei, Octavian Soviany este un nume important al literaturii române contemporane, cu zeci de volume de poezie, proză, eseistică și dramaturgie publicate și cu numeroase premii literare la activ.

Ceremonia de decernare a premiului „Cezar Ivănescu” va avea loc în cursul lunii decembrie a acestui an și va putea fi urmărită pe pagina de Facebook a ALAR și pe canalul de YouTube al organizației.

Reamintim că Asociația Liga Albanezilor din România a instituit premiul literar „Cezar Ivănescu” în acest an, dedicat marelui poet român, de origine albaneză după mamă. Premiul își propune să onoreze un scriitor de limbă română, dar cu origini etnice în rândul minorităților naționale din România.

Asociația Liga Albanezilor din România (ALAR) a declarat anul 2021 drept „Anul Cezar Ivănescu”, iar deschiderea manifestărilor dedicate scriitorului s-a petrecut vineri, 4 iunie, la București, chiar în curtea casei în care a locuit poetul în ultima parte a vieții. În această curte a fost înregistrată o emisiune în formatul deja consacrat – ALAR ONLINE TV –, găzduită de Clara Aruștei, fiica lui Cezar Ivănescu. Au luat parte deputatul Bogdan-Alin Stoica, reprezentantul minorității naționale albaneze în Parlamentul României, Dr. Radu Săvulescu, directorul executiv al ALAR, Dr. Luan Topciu, coordonatorul Centrului Cultural Albanez din cadrul ALAR, și Miron Manega, purtătorul de cuvânt al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Emisiunea și-a propus să evoce personalitatea și opera lui Cezar Ivănescu și, în mod particular, să amintească de vizita scriitorului în Albania, în anul 2008, cu prilejul lansării unui volum bilingv de versuri, român-albanez, traduse chiar de Luan Topciu. Materialul video a fost difuzat pe paginile de internet ale ALAR și a fost vizionat de zeci de mii de iubitori de cultură din România. „Anul Cezar Ivănescu” la Asociația Liga Albanezilor din România a inclus producții video, evenimente literare și artistice dedicate memoriei lui Cezar Ivănescu. Anul dedicat împlinirii a 80 de ani de la nașterea lui Cezar Ivănescu se va încheia cu o gală în cadrul căreia ALAR va acorda „Premiul Cezar Ivănescu”  – ediția I.” 

(COMUNICAT ALAR: Premiul „Cezar Ivănescu” merge la Octavian Soviany – Asociația Liga Albanezilor din România (alar.ro) )

Mai multe informații despre Anul Cezar Ivănescu la ALAR – 80 de ani de la naștere:

1.  CEZAR IVĂNESCU – 80. MANIFESTĂRI DEDICATE POETULUI (IV) | CASA MEMORIALĂ CEZAR IVĂNESCU (casavictoreftimiu.blogspot.com)

2. Cezar Ivănescu, Rod/Fryt – antologie bilingvă apărută la Editura OMBRA GVG din Tirana | CASA MEMORIALĂ CEZAR IVĂNESCU (casavictoreftimiu.blogspot.com)

3. Constantin Chiriac, mesaj în cadrul proiectului „Anul Cezar Ivănescu – 80” * – YouTube

Mai multe informații despre proiectul cultural Casa Muzeu Cezar Ivănescu/Victor Eftimiu:

1. Casa Eftimiu / Ivănescu : o istorie a literaturii în câteva imagini (I) | CASA MEMORIALĂ CEZAR IVĂNESCU (casavictoreftimiu.blogspot.com)

2. Casa Eftimiu / Ivănescu : o istorie a literaturii în câteva imagini (II) | CASA MEMORIALĂ CEZAR IVĂNESCU (casavictoreftimiu.blogspot.com)

3. Dreptul la memorie – un proiect cultural | CASA MEMORIALĂ CEZAR IVĂNESCU (casavictoreftimiu.blogspot.com)

În încheiere, mulțumesc tuturor celor care s-au implicat în derularea acestui proiect cultural care a marcat 80 de ani de la nașterea scriitorului Cezar Ivănescu. Posteritatea îi aparține, sunt convinsă! Însă avem datoria de a transmite acestei „posterități” întregul fond Cezar Ivănescu și un spațiu adecvat în care acest patrimoniu cultural să fie expus spre vizualizare sau documentare. În acest sens, am făcut numeroase demersuri pentru materializarea acestui proiect Casa Cezar Ivănescu (Eftimiu) – Muzeu. Ceea ce a ținut de mine – am realizat. Prin eforturi exclusiv proprii am transformat deja două camere ale casei Maria și Cezar Ivănescu în Muzeu, rog a se accesa linkul CASA MEMORIALĂ CEZAR IVĂNESCU (casavictoreftimiu.blogspot.com) .

Din nefericire, corupția, și voi folosi acest termen cu toate că mi s-a recomandat, pe diferite canale, să îl ocolesc a făcut deocamdată imposibilă punerea în practică cu adevărat a acestui proiect cultural dedicat lui Cezar Ivănescu, Mariei Ivănescu și lui Victor Eftimiu (clădirea fiind casa părintească a dramaturgului Victor Eftimiu).

Firește, Statul prin instituțiile sale este profund lezat la auzul acestui cuvânt – corupție, nefiind, se pare, defel deranjat de consecințele dramatice ale acestei corupții asupra patrimoniului cultural național și chiar asupra viitorului acestei țări în curs de depopulare.

–––––––

Clara ARUȘTEI

București, 27 noiembrie 2021

Mara Popescu-Vasilca

„Nora, În căutarea identității”

Roman

ediția a II-a revăzută și adăugată

Editura „Globart Universum”

Montreal, Canada

În galeria personajelor feminine care au constituit subiectele a șase cărți de dragoste, sub genericul “Dragostea, arză-o-ar focul”, fiecare volum având altă protagonistă, alte întâmplări și personaje, se înscrie și personajul romanului de față, Nora, după spusele autoarei, o femeie „În căutarea identității”. Toate aceste personaje feminine au caracteristici asemănătoare: sunt voluntare, de o feminitate evidentă, elegante, sensibile, visătoare, excesiv de senzuale, dornice să atingă anumite standarde în societate. Desigur, cu unele amendamente și note de specificitate. Și Nora se înscrie perfect în marea pleiadă a femeilor interesante și deosebit de atractive. O recunoaște ea însăși, simțindu-se privită și admirată, pe oriunde trece, impresionând, nu numai cercul de prieteni, dar și privirile necunoscuților. Dorințe adolescentine o fac să viseze în fața unui magazin cu pantofi de lux, pe care i-a dorit încă din copilărie. Dar, iată că visul i se împlinește, acum poate intra în orice magazin să-și îndeplinească dorințele tainice. De ce plac atât, personajele Marei Popescu-Vasilca? Ele atrag cititorii, care se regăsesc în ele. Aceasta e magia, secretul. Pentru firescul trăirilor acestora, pentru că nu se mistifică pentru a da bine în ochii cârcotașilor ci, se prezintă, așa cum sunt: cu defecte și calități, cu întreg bagajul sentimental pe care-l poartă cu ele, ca pe o armură, dar și ca o bijuterie purtată pe dinăuntru. E lesne de înțeles, așadar, de ce provoacă simpatie, înțelegere, îngăduință și chiar stimă. Ele sunt luptătoare, răzbătătoare și, în cele din urmă, învingătoare în lupta cu viața și cu provocările ei. Nora trăiește prima ei experiență de tânără femeie care merge într-un magazin să-și cumpere o pereche de pantofi cu toc. Emoțiile sunt pe măsură. Simte că a depășit un prag, că a intrat cu acest prilej, în altă categorie, cea a femeilor cu experiență, stăpâne pe ele însele, care-și pot îndeplini orice dorință, fără să apeleze la cineva. O dată cu această experiență, vin și curajul și încrederea în sine. E un bun prilej pentru Nora de a rememora amintirile din copilărie, sub forma unor flash-uri care îi apar dinaintea privirii. Revede scene legate de primii fiori adolescentini, jocul de-a v-ați ascunselea și primul sărut furat de un băiat mai mare. Amintirile se succed cu repeziciune și cei doi, Valentin și Nora se întâlnesc după câțiva ani, continuând jocul din copilărie. Ca o modalitate mai puțin practicată de autori, Mara Popescu-Vasilca folosește schimbarea bruscă a naratorului. Amintirile celor doi se întretaie, fiecare relatând întâmplările din punctul lui de vedere. Emoțiile se îngemănează. Iar cel care relatează scenele de dragoste cu Nora, este Valentin. Stilul său narativ este interactiv, interpelând cititorul cu fraze de genul: “Cum spuneam…”  Sau: „Na, să văd acum ce o să fac?” În plus, Nora are un fel pitoresc de a se exprima, în cuvinte ușor argotice, dar care nu supără, sunt considerate amuzante, fac parte din identitatea personajului. Ba uneori, e nostimă, drăgălașă, dincolo de plăcerile și poftele ei vinovate. Îi ierți așa-zisa vulgaritate.

Când relatează scenele, Valentin trece brusc la timpul prezent, retrăiește pe viu amintirile. El reproduce și replicile celorlalți, ca un veritabil actor, jucând toate scenele. Alternanța vocilor eroilor face farmecul cărții, în loc de același povestitor, în ritmul lent și monoton al singularității epice. Alternanța prezent-trecut, amintirile ei-amintirile lui, având drept centru de greutate iubirea lor, atracția unuia pentru celălalt, concretizată în primul sărut, fac destul de emoționantă povestea. „Ne așezăm pe banca de lângă noi. Suntem obosiți de atâta mirare, de cum poate să fie primul sărut. Epuizați, bulversați, nu știm încotro să mergem și nici ce să facem. Stăm nemișcați. Suntem într-o stare emoțională nouă, e pentru prima dată, nu știm încotro să o luăm. Stăm de mână, nemișcați, fiecare cu gândurile lui. Căutăm răspuns. Răspuns la o întrebare la care nu puteam să explicăm cum de întâmplarea poate să te pună față-n față cu destinul?”

Mara Popescu-Vasilca este adepta detaliului. Cu minuțiozitate, descrie orice scenă în cel mai mic amănunt, până la nuanță de culoare. Nimic nu lasă pradă neglijenței. Fantezia tinerilor îndrăgostiți este prodigioasă, dar și procesele de conștiință sunt pe măsură. Zeci de întrebări neverosimile pun stavilă dorinței și sentimentelor incipiente.

Se remarcă faptul că autoarea, în acest roman, a schimbat tactica narativă, ca un reflex al masculinității, sau a egalității juridice a drepturilor atât ale femeilor, cât și ale bărbatului, îl pune pe bărbat să relateze principalele momente din relația cu femeia frumoasă, interesantă, senzuală, atrăgătoare. În acest cuplu, el deține frâiele, exprimându-se lejer, sincer, cu mult mai detașat decât ar fi făcut-o Nora, mult mai implicată afectiv. De altfel, el este psihologul. Și când nu știe răspunsurile la propriile frământări, apelează la Dumnezeu, întrebându-L pe El.

În Capitolul II, Nora este cea care conduce firul narațiunii. Ne luăm după ea să vedem ce urmează. Ușor narcisistă, enigmatică, incitantă, e pe deplin conștientă de fascinația pe care o are asupra tuturor. Și are și spirit ludic, parcă se joacă permanent cu toți ceilalți. Se alintă, se admiră, cochetează. Femeia, în căutare de senzațional, eterna temă a infidelității. A ei sau a lui, nici nu are importanță. Femeia care se îndrăgostește subit de mâinile unui bărbat, pentru ca apoi să-i cucerească tot trupul. Mâinile care țin arcușul pe corzi, mișcările delicate și notele care umplu spațiul cu sunete de excepție și care creează un farmec aparte lucrării interpretate pe instrumentul realizat de lutieri ce au o lungă istorie în spate ca Stradivarius, au ajuns la sufletul Norei. Se-ntâmplă un fenomen ciudat, în scena cu artistul care cucerește cu măiestria interpretativă și se creează un fel de empatie, în timp ce Nora îl studiază, dorindu-l, pe virtuozul viorii, acesta este fascinat de femeia din primul rând, spectatoarea, admiratoarea, ce-l privește insistent din primele rânduri ale sălii de concert a Filarmonicii de Stat. E butonul care declanșează scânteia dintre cei doi. Și atunci, nu mai țin cont de nimic, de conveniențe, de moralitate ori de alte piedici. Cei doi, artist și spectatoare își consumă idila în chip virtual, fascinați deopotrivă. Dacă cineva ar încerca să-i trezească la realitate, cei doi ar fi nespus de uimiți. Toate experiențele acestea sunt chipuri ale iubirii, ale dorinței. Și în toate, fantezia este la rang înalt, dezvăluind “jocurile minții” și mai puțin ale inimii. Există astfel de persoane, ghidate ori mânate de patimi, de dorințe arzătoare care îi subjugă și nu contenesc până nu le faci voia. Rațiunea nu mai are nici un cuvânt de spus. Primează instinctul de specie, cel al posesiei totale. Există și persoane care suscită o astfel de fascinație, încât, lași totul și le urmezi. Cartea aceasta, ca și celelalte din aceeași serie, se înscrie în acel gen de cărți de dragoste pasională, a celor care socotesc iubirea în acea scurtă sintagmă: ori tot, ori nimic. În afara acestei pasiuni care trebuie numaidecât consumată, nu mai există nimic, nici măcar bruma de conveniențe. Diversele situații voite sau nevoite sunt oglinda vieții care e alcătuită și din astfel de provocări și eroii ei sunt oameni și atât, cu slăbiciuni și nevoințe proprii. Și ca să-și învingă pornirile e nevoie de multă voință și înfrânare. Pe tot parcursul cărții, este prezentă poezia, un lirism în proză demn de marii poeți care au ales acest mod de a se exprima. Fel de fel de personaje se perindă prin viața Norei, care mai de care mai interesante: un medic, un violonist, un gigolo, un consul – Emil, un primar, Mircea Mironescu, Muller, „un fel de Viking amestecat cu Alfredo, curtezanul Violetei din Traviata”, Dan Dumitrescu, care mai de care mai seducător, dar și mai pus pe seducții. O notă de specificitate: autoarea nu termină poveștile brusc, lasă un soi de suspans să plutească și cititorul să aibă timp să mediteze asupra personajului, apoi, după un timp, reia povestirea, o continuă până ajunge la punctul culminant, după care, îl pierde în ceață până apare altul, pe neașteptate, mai tentant, mai interesant. Nu lipsesc nici plăcerille rafinate la restaurantele de prima clasă, cu meniuri sofisticate care o cuceresc pe Nora, proaspăt îndrăgostită de Emil, un necunoscut, care s-a insinuat brusc în viața ei. Vizita la mama ei, constituie pentru Nora un bun prilej de a ascuta evocările ei din tinerețe și primele iubiri. Dar mama ei, Gabriela o împovărează cu un secret despre despre nașterea sa, care a fost rodul unui viol săvârșit de tatăl Norei. Dar puterea de a ierta este mai mare decât fapta detestabilă. Și, adunați în consiliul familiei, Nora cu Valentin și părinții ei, au parte de o adevărată minune: cea a iertării tatălui, a împăcării, a ușurării sufletelor, pecetluită cu un sărut al părinților. Este cel mai frumos dar.

Este și momentul când Valentin află de existența celorlalți bărbați în viața Norei, pusă din punct de vedere psihologic, pe seama căutării propriei identități. Dar, în loc să se supere, Valentin aparent, o iartă și-i găsește motivații plauzibile. Pentru Nora este și o invitație de a continua căutarea în exteriorul căsătoriei, a unor noi senzații. Interesant de remarcat, replicile autoironice ale Norei, atunci când e pe cale să facă o nouă cucerire, ca o mică ștrengărie. Expresii de felul: „dracul gol”, „na beleaua”, „mă, da’ deșteaptă mai sunt”, „Na, că să te înveți minte, Nora”, etc.

Cât de surprinsă și indignată însă, e Nora, când îi e dat să afle „gustul amar al trădării”, surprinzându-l pe Valentin cu o tânără studentă la Belle Arte! În afara inerentelor escapade familiale, cartea conține suspansuri, surprize, evenimente neașteptate, trădări, regrete, iertări, împăcări, situații implacabile, lovituri de teatru, intrigi, urmăriri, flagrant-delicte, și chiar o încercare de otrăvire, învierea morților, vedenii, scene supranaturale, ca o veritabilă carte polițistă. Toate ingredientele care fac atractivă o carte.

Scena de la spital, scena așa-zisei, morți a lui Valentin este demnă de filmele americane, de un dramatism sfâșietor, care însă, se termină cu bine, fiind vorba de o confuzie. Unele capitole sunt extrem de dense, cu sentimente adânci ori inexplicabile, pe măsura evenimentelor. Autoarea a construit bine intriga și ne lasă nouă, oportunitatea de a trage învățămintele. Concluzia este că justiția divină e implacabilă și nimeni nu scapă de ea.

În cele din urmă, căutările Norei iau sfârșit și ea își găsește împlinirea  chiar alături de Emil, care-i oferă inelul de logodnă într-un mod romantic. Femeia care își căutase până la 30 de ani identitatea, în cele din urmă, a găsit-o, alături de omul iubit.

––––––––––-

Cezarina ADAMESCU

Galați, 7 noiembrie 2021