Nicu GAVRILOVICI: Vitraliile timpului (poeme)

Clopotar

Tocmai trag de funia albastră a gândurilor…
Ding!
Visele zboară speriate,
lilieci albaștri…
Țăndări
se fac vitraliile timpului;
dincolo de ziduri
pleoapa lui Dumnezeu clipind des…
Dang!
răspunde sufletul meu înflorit
între două mirări.
Îngeri țâșnesc tropăind
pe caldarâmul cenușiu
al tâmplei.

Năuc,
inspir adânc la granița dintre vis
și nevis…

Efemeră,
mizeră
realitate.

Lat,
îmi așez în jurul tâmplei
funia gândurilor,
roasă de molia deznădejdii.
Ding!

Ning…

 

 

Dincolo și dincoace

Dincolo de bordura pleoapei
mi se leagănă
galbene
ultimile toamne.
Doamne,
ce de vise căzute în noroi,
ce de ploi
și ce de înghețate lacrimi…
Patimi
fumegând în cenușă
și departe,
mult prea departe
o ușă
deschisă la perete
pe al cărei prag dorm regrete…

Dincoace,
frunză bătută de vânt
eu murmurând:
-Doamne, ce de vise
căzute în noroi…
Ce de ploi!

Ce de ploi…

 

 

Poem pe cornișa unei lacrimi

Plâng, galben arămiu
lângă umbra crescută din tâmplă
ca o aripă de înger.
Este timpul genezei,
a înfingerii dinților
în felia subțire a veșniciei.
Explozie a sinelui, undele gândurilor
mă poarte în neelectrificate galaxii.

Unde
să îmi odihnesc cădelnița tălpii,
cui
să dărui binecuvântarea unui sărut?
Doar pumni încleștați,
nici o mână întinsă…

În propria cochilie mă târâi
copilăresc descântându-mi:
,,Melc, melc, codobelc…

Galben-arămie urmă
pe cornișa cristalizată
a lacrimii…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

Noiembrie 2019

Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Vitraliile timpului (poeme)”

Mariana POPAN: Acasă…

Se lasă întunericul, treptat peste oraș,
în genunchi, bunele aflate în lăcaș,
se roagă, mulțumind pentru această zi,
pentru cei dragi, pentru mâine, când toți iar vor fi.

Acasă, când luna, agale salută
orașul, când lumea îndată se culcă,
e liniște în odăi, luna veghind.
Pe cer, stelele sunt gata. Se aprind,
să vegheze prin vise și imnuri de îngeri,
să aline prin munți și prin văi triste plângeri,
când rugile adună la focul din sobă,
bunicile citind basme nepoților, ce-aprobă
zâmbind, fiecare cuvânt, fredonând,
pe când Ene, bătrân, pe la gene, umblând,
cu alai de culori, cu-mpărați și cu zmei…
Acasă este leagănul anilor mei…

Acasă, Dumnezeu să aducă-alinare,
sănătate, odihnă, după lună, doar soare,
cuvântările prea sfinte și line!
Acasă, lasă mamei, Doamne, bucuria din mine!

Dor de drag și de chipu-i blând și curat,
dor de înger cu un suflet imaculat,
dor de liniști, precum doruri nespuse…
Acasă sunt în cărți, sentimente ascunse…

Acestea sunt vii. De nimeni nu vor fi răpuse!

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

Noiembrie 2019

Simina PĂUN: Ești și Tu dezamăgit!

Ești și Tu dezamăgit!

 

Nu-mi mai este de-astăzi teamă de a merge printre oameni,
Nici să-mi spun că trece vremea pe-Apa Sâmbetei de-apoi
Și de-o fi să nu am timpul de-a culege roade-n toamnă,
N-o sa fiu atât de tristă cât să-ncătuș bucuria ceaiului băut în doi!

Toate fac din mine parte! Anotimpuri în vâltori,
Zboruri de egrete fine, lebede cântând în zori.
Nu-mi mai este de-astăzi teamă c-am să plâng când vei pleca!
Ți-am pus sufletul în palmă, diminețile senine, lângă ceașca de cafea.

Trece timpul, nici nu-mi pasa!
Tălpile ni-s ruginite și în tâmple cresc ninsori.
Palmele ni-s înăsprite, cu durerea prinsă-n oase
De a mângaia în tihnă, trupuri terne, urgisite, pline de cuvântul dor.

Însă, nu-mi mai este de-astăzi teamă!
Las tăceri cehoviene să se-așterne între noi,
Pavăză mi-e amintirea timpului ce ne’mpresură lăsând urme de strigoi.
Îmi las platoșa în urmă și îmi strig și-ți spun râzând:
„Nu-mi mai este de-astăzi teamă! ”
Îmi iau crinii din privire, orhideele din păr,
Iau icoanele din suflet și le țes într-un covor.
Fac alei din ele, astăzi, pentru muribunzi neplânsi,
Și-ncropesc iluzii moarte pentru cei ce nu mai sunt.
Scot piroanele din palme, rup și spinii din coroane, urlu si dezgrop si giulgiul!
Teamă nu-mi mai este, Doamne!

Teama nu-și mai are rostul, când e totul irosit!
Doamne, iartă-mi îndrăzneala: ești și Tu dezamăgit!

———————————–

Simina PĂUN

8 noiembrie  2019

Gavril Iosif SINAI: poemul de noapte

poemul de noapte

 

acum că e toamnă scriu poezia pe un dovleac fără nas
cu ochii din două apucături spre galaxiile cuprinse în căușul palmelor de sculptor
îl golesc de miezul savant lipicios pe degetul care risipa de gânduri implică
îmi bag mâna până la cot în năzuințele crude ale intestinelor
din neatenția grănicerilor am prins o vitamină în corpul afectat
ziceam că glasnost nu este o politică de ratat pentru miopie
zvâcnesc câteva verbe care nu plac pe lângă ceașca de cafea
cad pe covorul bătut între blocuri de gospodine la raft
după fiecare tortură semantică cu bătătorul în mână se retrag
în căutătorul acului din car fiindcă vaccinul se dă fără instrucțiuni
iar eu îmi doresc să pot scoate din raft cu ambele mâini ținuta de gală
când orchestra e gata în sală acordând fiecare instrument
mai am de pus o lumânare în dovleac
să ies cu el în noaptea fără lună
și să-mi iubească lumea ochii
de poet

————————–——————

Gavril Iosif SINAI

12 noiembrie 2019

Camelia CRISTEA: În armura veșniciei

În armura veșniciei

 

În armura veșniciei Voievozii duc Lumina
Au crezut în România, asta cred că le-a fost vina!
Ţarina era în rod și copiii toți acasă,
Sărbătoarea înflorea parcă-n strachină, la masă!

Cu opinca de ţăran era mângâiat pământul,
Altă greutate-avea pentru Oameni, Sfânt-Cuvântul!
Mamele-și doreau copii și-i creșteau cum se cuvine,
Într-o casă te credeai, parcă-n stupul de albine!

Cățăratul prin copaci și șotronul era jocul,
Pe unde treceau copiii înflorea chiar busuiocul!
Grâul copt era din aur, mămăliga hrană bună,
Via toată avea rod și Păstorii-n cer cunună!

O, ce vremuri, ce virtuți ridicau pe scară Omul!
Cei bogați, cei mai avuți, cultivau cu grijă pomul!
În păduri trăiau Crăiese și-aveau pletele de frunze
Șoaptele Iubirii-alese încolțea ușor pe buze…

Satele aveau opaiț, dar Lumina era vie,
Tot țăranul se-aprindea în rugă la Liturghie!
Îngerii făceau sobor și cântau cu ei la strană
Vindecau cu vocea lor pân‘ şi cea din urmă rană!

Platoșa Iubirii sfinte era sfeșnic în nevoi
România-și avea harta, chiar în inimă la noi!
În Trecut ardea Lumina, în Prezent, încă mai sper…
Așteptată e Minunea! Cerul Sfânt ne e reper!

—————————–

Camelia CRISTEA

București

Vasilica GRIGORAȘ: Revelație

REVELAȚIE

 

ascunsă în spatele
solicitărilor zilnice
dincolo de vise și-așteptări
abia perceptibilă
într-o curiozitate nerostită
vine o zi de iubire
care orbitează spațiul
într-o dimensiune mirifică
și paralizează subtil
volbura minții
dansând grațios printre
labirinturi, ițe, fire încâlcite
şi se revelează
ca o savoare indubitabilă
deslușită doar în vocalele
aerului respirat
care plutește și se-mpletește
într-un vârtej
de cuvinte aprinse
ca un taifas violet
în miez de noapte
despre infinitul
aurei curcubeu
din clipa fericirii

—————————

Vasilica GRIGORAȘ

12 noiembrie 2019

Alexandru NEMOIANU: Despre ,,sensibilități”

Cu câtăva vreme în urmă am publicat pe pagina de facebook și pe paginile FB ale mai multor grupuri, (între ele si unul dedicate, teoretic, dragostei pentru copii), grupuri cărora le aparțin, precum și în mai multe publicații, tipărite sau virtuale, un articol intitulat, ”Cei “aleși””. În acel articol îmi exprimam părerea că cei “aleși”, din punct de vedere spiritual și salvific, sunt Creștinii și, încă mai exact, Creștinii Ortodocși. Tot acolo spuneam că posibilitatea salvifica nu este garantată prin apartenența la Biserica Ortodoxă, dar este mai lesne de obținut trăind învățăturile și comandamentele Bisericii Ortodoxe, apartenența la Biserica Ortodoxă este un privilegiu potențial. Mai departe spuneam că Ortodocșii nu știu ce se va întâmpla cu cei care nu aparțin Ortodoxiei, că mântuirea acelora ține de Voia lui Dumnezeu, că ei (Ortodocșii) știu unde se află Biserica, dar nu știu unde Ea nu se află. Încă mai departe spuneam că iertarea, posibilitatea obținerii iertării, este trăsătura esențială a Ortodoxiei. Spuneam asta în aceste cuvinte:” Această permanentă posibilitate de iertare și început nou este Taina cea mai adâncă a Ortodoxiei. Se poate spune că aceasta este “pikuach Nefesh” a noastră. (În iudaismul rabinic, ”pikuach nefesh” este injunctia supremă; salvarea unei vieți omenești stă deasupra oricărei alte interdicții sau legiuiri religioase. După ei se aplică doar Ovreilor și asta este altă poveste.)”
Ei bine această nevinovată, adevărată și în bună credință afirmație a fost vehement și vicios atacată de o anume M.M, rezidentă în Israel. (Obiecțiile ei au intimidat pe cel care modera pagina unde am postat la limita spaimei. Bunul preot, față de care am doar sentimente pozitive, a fost atâta de tulburat, cuprins de asemenea panica încât, pentru a îl liniști, am părăsit grupul cu pricina. Precizez că am bucură de a NU fi întâlnit niciodată pe această “doamnă”, M.M!)
Vehementa M.M spunea că, injunctia pikuach nefesh nu ar avea acțiune doar asupra Ovreilor ci și a celor din afară iudaismului, a “goyms”. Orice încercare de a raționa cu ea s-a dovedit fără rost. La orice argument, documentat, al meu, M.M recurgea la stereotipuri și la veșnica, plictisitoarea și veșteda acuză de, ”antisemit”.
Între altele M.M era deranjată de faptul că folosesc termenul Ovrei. Am încercat să îi spun că este un termen legitim și folosit, cu argumentare, de către Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia care, cred, nu poate fi acuzat de “anti-Semitism”. În aceste condiții mă simt obligat sa dau câteva explicații.
Toate învățăturile de credință sunt adresate și privesc grupul care îmbrățișează o anume credință: musulmanilor li se adresează Coranul, Creștinilor li se adresează învățătura Ortodoxă, iar Iudaismului i se adresează Talmudul și cărțile de învățătură rabinice.
În cazul iudaismului rabinic și a celor spuse în Talmud, esențială este învățătură după care, cei care aparțin acelei credințe (Ovreii), au o relație specială cu divinitatea, un statut privilegiat și lor li se aplică legile iudaice. Cei din afară, ”neamurile”, ”goyms”, stau sub alte măsuri și nu se află pe același nivel. Nu pe acești “goyms” îi privesc legiuirile, restricțiile rabinice și injunctia “pikuach nefesh”. În această privința nu au rost dispute, cele spuse sunt un fapt. Un fapt care, cei interesați, îl pot verifica pe larg în lucrările: Justinas Bonaventure Pranaitis, ”Christianus in Talmud iudeorum”, 1892 sau, Johann Andreas Eisenwenger, ”Endecktes Judenthum”.
Faptul că iudaismul rabinic consideră pe adepții săi superiori tuturor celorlalți nu are de ce să surprindă. Este o credință și deci creadă ce vor. Ce surprinde neplăcut este însă superbia unora dintre acești adepți, care nu admit că și între ei pot fi defecte, insuficiențe sau lucruri care ar putea fi îndreptate și expectatia ca normele rabinice si in general conceptul ca Ovreii stau deasupra tutoror, să fie acceptate fără conditii de toți și toate. Iar asta nu se poate! Este atitudinea Fariseului față de Vameș. (vezi Luca 18;914) „Doi oameni s-au dus la Templu să se roage; unul era fariseu, iar celălalt era vameș. Fariseul stătea în picioare şi se ruga în[a sine însuşi astfel: «Dumnezeule, Îţi mulţumesc că eu nu sunt că ceilalţi oameni – tâlhari, nedrepţi, adulteri – şi nici chiar că acest vameș! 12 Eu postesc de două ori pe săptămână[b] şi dau zeciuială din tot ceea ce câştig!» 13 Vameșul însă stătea la distanţă şi nu îndrăznea nici măcar să-şi ridice ochii spre cer, ci se bătea pe piept, zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul!» 14 Eu vă spun că mai degrabă acesta s-a dus acasă socotit drept, decât celălalt. Căci oricine se înalţă pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereşte va fi înălţat!“:”
Este deci vorba despre aroganța și superbia fără hotar a unor oameni care se socotesc pe ei speciali și care consideră că triumfalismul de azi va fi fără sfârșit. Categoric se înșeală dramatic.
Cei care sunt copleșiți de părere de sine nu sunt capabili să își îmbunătățească propriile căi. Ei nu sunt capabili să vădă că toate pe care le cer pentru sine:egalitate,respect,etc.,pentru a le primi,trebuie la rândul lor se le practice. Ei sunt cei care se revoltă la auzul unor termini ca “țara Germanilor”, ”țara Italienilor”, etc. dar nu și când proclamă că țară lor este strict al celor care practică și credință lor. Ei nu se revoltă când vad minoritarii din țara lor hăituiți și împușcați fără milă, o țară care pe față practică apartheidul!
Acestea sunt vicii de comportament dramatice și dublu standard sistematizat și având consecințe tragic și cărora le stau complici și indivizi că doamna M.M. Este trist că aceste false și penibile “sensibilități” de mahala sunt acomodate chiar și bunul preot de care pomeneam și care s-a înspăimântat fără măsură, efectiv a fost năucit de frică. Dar esențial este următorul lucru.
Cei care țin de iudaismul rabinic vor trebui să își amelioreze căile. Le vor ameliora, fie practicând minimală smerenie și toleranță, fie repetând tragediile, care i-au vizitat în cursul istoriei și din care, se pare, prea mulți dintre ei, nu au învățat nimic.

——————————

Alexandru NEMOIANU, istoric

Jackson, Michigan, SUA

4 noiembrie  2019

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre ,,sensibilități””

Mirela ONEA: Ce e omul ?

Omul este…
O ființă trecătoare,
Prea sărac, ori prea bogat,
Prea iubit, ori prea visat,
Colosal, imens, fantastic,
Fabulos și puțin drastic.

Şi sărac și bogat
Și iubit și uitat.
Prea de tot, de nimic,
Și din toate câte-un pic.
O secvență descriptivă,
Un capitol dintr-o carte,
Ori un vers, din Univers.
Prea mirabil, prea fantastic,
Infinit, imens, sarcrastic.
Prea de toate, prea degeba.
Venerare, consacrare,
Dăruire, proslăvire,
Năzuință spre mai bine,
În final, nimic nu-i bine!

Prea din toate o minune,
Prea și rele, prea și bune.
Prea idei ce culminează.
Ca o rază de speranță,
Seculare, milenare, infinite.
Prea cuvinte dezgolite,
Din suflet împărtășite.
Prea iubire, prea povară .
Zici că-i mult și totul este,
O particulă de praf,
Risipită-n Univers,
Printr-un vers.

El, omul este….
O ființă milenară, seculară,
În final el umbră este.
Doar o clipă el trăiește,
Se exhumă, se topește,
Și picură ca o ceară!
Și din tot nimic nu este.
Simplă umbră pentr-o clipă
Se înfiripă și ușor el se disipă.
Lumânare, o văpaie pâlpâind.
În final el se topește,
Asurzește, amuțește.
Apoi el pleacă.
Fără veste!

20 decembrie 2018

——————————-

Mirela ONEA

Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU: Pe portativ

Pe portativ

 

Şapte vânturi în furtună
Şapte doruri fremătânde,
Si bemol picând pe strună
În solfegii sângerânde.

Leagă-te tu do-r de noapte
De diezul fără umbră,
Sari apoi din trei în şapte
Şi mă scoate din penumbră

Reculege-mă din spaime
Şi adu-mi din nou iubirea
Scapără-mi pe suflet noime
Ca să-mi ard în sol, mâhnirea.

Ţipă-mi mi-ul mai cu milă
Nu-i mai frânge glasul dulce,
Trage notele din filă
Poate la-ul mi-o aduce

Fa şi re-ul să aştepte
Până plâng lacrimi în noi,
Am să urc câteva note
Şi-am să stau în amândoi.

Zburdaţi sunete măiastre
Căutaţi-o prin suspine
Mergeţi chiar până la astre
Şi plângeti-i despre mine.

——————————

Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU

11 noiembrie  2019

Dan-Obogeanu Gheorghe: Pleiadele

Pleiadele

 

Chip bun de Om

Cu sufletul de pâine

Vlăstar din pom

Cu rodul de mâine

Primeşti un sărut

Din ploi de petale

Ce le-au pierdut

Îngerii din zale

Eu te măresc

Prin mii de cuvinte

Şi te iubesc

Uitând de jurăminte…

Voi regăsi în zbor

O ultimă privire

A zorilor cu nor

Furaţi din amintire.

Chip blând de Om

Cu ochii vii de stele

Cer peste pom

Cu roua-n nuiele

Primeşti un sărut

Din stele căzătoare

Ce le-au pierdut

Străine ursitoare

Eu te măresc

Prin nopţi nedormite

Şi te iubesc

Călcând vechi legăminte…

Voi regăsi în zbor

O ultimă privire

A zorilor cu nor

Furaţi din amintire

………………….

A zorilor cu nor

Furaţi din nemurire!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

13 noiembrie 2019