Sentimentul trecutului, din care au luat naştere romanele sale istorice, printre ai săi de la Verşeni a început să i se dezvolte nepotului lui Gheorghe Ursachi, ascultând crâmpeie din istoria comunităţii satului, multe dintre acestea fiind istorisiri ale bunicului său. „Ochiul treaz” al celui ce avea să devină marele prozator „distinge rănit chipurile de contrast ale oamenilor pământului, umbrite de grija persistentă şi de o tristeţe iremediabilă”. Mai mult, a ajuns, cu timpul, să descopere – cum însuşi mărturiseşte – că „sufletul acestor rînduri de oameni ai tristeţei şi ai suferinţei pe care îi aveam în mine ca un venin” şi care „aspiră spre altă lume şi altă viaţă, mama mea mi l-a trecut mie”.

La Verşeni, Sadoveanu s-a simţit ca acasă, ceea ce înseamnă, dacă raportăm asta la un concept al lui Mircea Eliade, că meleagurile bunicilor din lunca Moldovei erau pentru nepotul lui Ursachi „un centru universal”. Spaţiul Verşenilor era pentru Mihail o „geografie paradisiacă […] scutită de traume” şi fertilizată de „lumina de basm”, o adevarată „forţă tonifiantă”. Aici, în „climatul auroral de la Verşeni”, copilul născut în târgul Paşcanilor „trăieşte deschis aventurii”, fiindcă la apa Moldovei e „raiul, spaţiul etajat pe fundaluri de munţi, în brume albastre” .
Comuniunea fizică cu spaţiul geografic al Verşenilor a durat însă până când copilul Mihail s-a împlinit în tânărul cu „deprinderile ciudate ale orăşeanului”, îmbrăcat în vestimentaţie nemţească, asociată cu a primarului sau a preceptorului. Satul pe care l-a căutat cu atâta fervoare a început să-l respingă. S-a întâmplat asta tocmai atunci când se împrietenise deja cu câţiva flăcăi, cărora le-a „împrumutat optica”, în legătură cu surtucarii, precum primarul şi notarul. Începuse să vină la hora satului, să se lase îndemnat la joc şi atras la clacă. Imita de-acum „o anume gravitate a gestulu şi a vorbei, se învăţa a călca apăsat, rar şi temeinic, precum gospodarii făloşi ai Verşenilor” .

Despărţirea fizică de Verşeni avea să fie una graduală. Pe la douăzeci de ani, mărturiseşte scriitorul, încă organiza „în dulceaţa verii”, expediţii „cinegetice şi de pescuit în zăvoaie şi gîrle (…) la apa Moldovei” . După stabilirea la Fălticeni, scriitorul va reveni rar la Verşeni. Meleagurile copilăriei de pe valea Moldovei erau însă mereu în centrul preocupărilor lui.

Gheorghe PÂRLEA

*

ADDENDA
„Satul Verșeni, un alt univers literar al copilăriei”, publicat aici in cinci fragmente, e un subcapitol al eseului monografic „Mihail Sadoveanu, fiul țărăncii din Verșeni”, inserat în volumul cu același titlu (coord. conf. dr. V. Șoimaru, Ed. „Balacron” Chișinău, 2015).
Demersul acesta, se pare, e singura întreprindere care inventariază argumente care să susțină ideea că Verşenii, nu mai prejos decât Humuleştii, reprezintă un alt univers literar al copilăriei. Din păcate, nu au existat preocupări de scoatere a Verșeniului din umbra satului de pe malul Ozanei „cea repede curgătoare și limpede ca cristalul”. Cele două arealuri mirifice ale literaturii noastre sunt, geografic, într-o alăturare de mare proximitate, la 20-25 kilometri unul față de altul. La târgul din Tupilați (reședița comunei care a inclus temporar satul Verșeni) se întâlneau adesea neguțători din cele doua sate imortalizate în literatură, iar râul Ozana are confluența cu râul Moldova chiar în preajma satului Verșeni).
Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Satul Verșeni, un alt univers literar al copilăriei (V)” →