Scriitorul și editorul Gheorghe A. Stroia, membru al Academiei Româno-Americane de Cultură și Stiință i-a acordat muzicianului și autorului literar Dragoș Gh. Ungureanu din Brașov PREMIUL DE EXCELENȚĂ pentru contribuția proprie, din anul 2019, pusă în slujba promovării literaturii române contemporane, în calitate de corespondent al Revistei universale de creație și atitudine culturaă „ARMONII CULTURALE”.
Domnul Dragoș Gh. Ungureanu, muzician profesionist de înaltă clasă este profesor de muzică la Școala Gimnazială „Cristian – Brașov”. Este activ atât în domeniul muzical scriind articole despre rolul muzicii în dezvoltarea educației muzicale profunde convins fiind că fiecare are dreptul la educație și formare continuă – drept fundamental foarte important.
30.12.2019
Titlul prezentării de faţă a venit, din Washington, ca răspuns la invitaţia d-rei Chiorean de a participa la simpozionul de la Târgu-Mureş, în continuitate, cumva, cu altă abordare – „Recunoaştere-abhijnana de la Kalidasa la Mircea Eliade şi Paul Ricoeur”, la Politehnica bucureşteană, şi poemul „Cenuşa lui Eliade”. N-ar fi trebuit, poate, să-l luăm în serios, aşa, pe e-mail, în virtual, când a vorbi despre Eminescu şi Eliade a devenit, fie un atentat în gol global, fie riscul jenării eminescologiei-eliadologiei de monopol ori paranoic eradicate/individualizate. Vagul (fuzzy?) „lumilor” s-ar putea demetaforiza cu extrase din cei doi, plus – de unde până unde – D. H. Lawrence (ce „obiectivare”…) Nici metodă, nici bibliografie, mai degrabă o lectură, pe căutate, în pofida biblitecilor alb-negru scrise „despre”. Este, într-adevăr, vorba de lectura longitudinală a autorilor din titlu, separat şi împreună, contrapunct al „lumilor” devorându-se halucinatoriu – Bucureşti, India, Mexic -, exemplificabil, aici, prin mitul luceafărului.
Din umbră timpului trecut
În noaptea ploilor albastre
Plouă… Vremea asta mohorâtă, cu norii zdrențuiți atârnând pe firele de telegraf, ma indispune teribil. Nu degeaba spunea poetul că, în asemenea condiții, îl apuca o tristețe iremediabilă. Fenomenul e absolut general, indispoziția e totală, să te mai miri că unii încep sa scrie versuri, că alții se sinucid sau iau o poziție somnolenta în parlament…?
Voi așterne aici câteva dintre amintirile celui care a fost inginer, Anghel Dabu, fiu al acestui sat și care, amabil, în ultimul său an de viață, mi-a dat unele informații legate nu numai de sat dar și de unii oameni care au avut un rol pozitiv ori negativ în existența acestuia.
Azi noapte a venit bascula Steagul Roșu, am văzut-o în umbra strălucirii celor două faruri mari și aprinse ca doi sori. Era pe la blocul 12, venea în jos după mine să mă ia. Îi știu pentru că au mai fost odată, mai demult. Am fugit repede în prima scară a blocului A și m-am ascuns în baia garsonerei lui nea Arjoca. Aici am fost ascuns și data trecută și nu m-au văzut. El este ca o umbră imaterială, nu poate deschide uși, însă dacă simte că sunt înăuntru se face un fum și se strecoară pe sub ușă. Zgâlțâie ușa de la intrare și îmi strigă numele. Nu trebuie să mă mișc. Mă retrag încet către veceu și din mișcarea pașilor, ziarul care ținea loc de covor se mișcă și mă dă de gol. Mă prefac că fac pipi. Privesc în jos, Ouțele îmi ating cimentul. Doamne, rău am ajuns. Oare mi-or fi căzut mațele înăuntru? Legăn traista disperat și răsuflu ușurat. Nu sunt înăuntru, iar asta înseamnă că pot merge la medic să scurteze straița și voi continua să exist.
De cele mai multe ori ne plângem pentru lucrurile pe care nu le avem și care credem, de cele mai multe ori fără rost,că ne-ar fi de trebuință. În același timp ‘uităm” că acelea care ne sunt de cea mai mare trebuință: lumina, aerul, apa, le avem lângă noi. Avem lângă noi, cel mai adesea, pe cei de care avem nevoie, pe cei pe care îi iubim și care ne iubesc pe noi. Avem în jur și în fața noastră frumusețea fără egal al Pământului Românesc. Pentru aceste daruri uităm să ne bucurăm și mai ales uităm să mulțumim. Ne frământăm în detalii și certuri fără rost, dăm vină unul pe altul și iarăși uităm să spunem de de ceea ce este rău suntem vinovați în parte, fiecare individual. Uităm să mărturisim că vina nu este a celor din jur, este “a mea”, a fiecăruia. Iar în ciuda acestora în fața ne stă Pământul Românesc, care este fără egal în lume.