Lia RUSE: E Martie

E MARTIE

 

Cupola e adâncă ca un străfund de ape,

Se umflă primăvara-n ea și-i gata să crape,…

Se priponește martie de ochii care râd

Scoțând din fire frigul și peisajul hâd.

Ceru-i încâlcit în bucle de abur cărunte,

Scăpărări de semne lucii prin lacrimi mărunte…

Golite, de vânt, clipele strâng sunete moi

Pe grămezi de raze bete-n luminiș de ploi.

Își îmdeamnă , sălciile, la risipă puful,

Zei, cu pene aurii, pictează văzduhul

Prinzând iureșul culorii în mângâiere

(Ușor se scutură, în necuprins, înviere).

Zilele cutreieră iar, prin site de sticlă,..

Miracol e timpul picurând în clepsidră…

……………………………………………………….

Caut, iubite, urma privirilor tale,…

E –Martie-!… E strigătul iubirii totale…

……………………………………………

LIA RUSE

Laval-Montreal, Canada

Martie 2020

 

Matei PILEA: Femeia

FEMEIA

 

În fiecare dimineață

îmi lași în pernă

urma unui surâs,

uneori o absență

în pereți și ferestre.

 

Poezie necunoscută

ce răsari în mine,

știi de câte ori

mi-am sprijinit fruntea

de frumusețea ta?

 

––––––––

Matei PILEA

22 martie 2020

 

Alexandrina TULICS: La vișine

– album Splendori –

…Te uiți spre cer, rugile ți-o iau înainte, se rostogolesc înaintea Domnului în bucurie și obișnuință iar tu te vezi dintr-o dată în copilărie, cu rochițe de vară și pofta de poame cât frunzele pe gard, visezi dorul neterminat de-a pleca în vacanță la țară… Ți-o iau înainte pașii parcă fugăriți prin praful dealului lin până la vie unde ești stăpâna vișinului și ale ”luminițelor roșii cu gust dulce acrișor… Cauți pui de păsări, le-ai vrea pe toate în sân să-ți cânte toate odată iar tu, să le liniștești cu bătăile inimii ca niște mânuțe ce știu să mângâie, liniștească, până la tăcere. Mănânci, aduni în sân vișine, ai fugi după iepurii care sar și arată mai înalți decât tine. Începi să râzi soarelui care e gata să te ducă până acasă dacă asculți și o iei ușor în urma lui… Un drum de aur în care el, tu și umbra ta, vă întoarceți de fiecare dată acasă. Te oprești în coastă la Cazacu, mai cânți o melodie pe care numai el soarele o înțelege și -ți promite din rugina razelor că mâine, te va aștepta dimineața pe țol să te răsfețe în dansurile razelor multicolore pe care ai vrea să le ții în sân ca pe păsările din vișin… E seară, imaginile au trecut dealul spre Porumbu de unde se-aud zbierete de animale dornice de apă, copii fericiți de întoarcerea părinților acasă. Miroase a prune pârguite, fân, corcodușe cât stelele pe cer care te îmbie pe crengi. Te întorci, să iubești poteca spre vie, rugii ce-ți agață rochița și… te-au trezit din dulcea, minunata copilărie, cu ochi umezi…

——————————–

Alexandrina TULICS

Oconomowoc, Wisconsin, S.U.A.

23 martie  2020

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Cuvinte de minte

-Binecuvântați și iubiți cartea noastră românească, fiindcă aceasta păstrează ,,șiragul de nestemate” al Limbii noastre, în care ne regăsim ființa și neamul.

-Bibliotecile arse de războaiele omenirii, dovedesc cea mai imensă crimă împotriva Istoriei, dovedesc rătăcire și rupere de timpul și spațiul acesta.

-Binele când l-ai realizat, îngenunchează și zi o rugăciune de mulțumire lui Dumnezeu.

-Binele fără rău dacă ar fi – ca o mâncare grasă fără acritură.

-Banii fac la mulți oameni albeață pe ochi, vinovate fiind lenea și flămânzenia, dar banii câștigați prin hărnicie aduc și luminarea minții și limpezirea ochilor.

-Baza unei ficțiuni este întotdeauna o intuiție a artistului.

-Binele și bunătatea sunt frați buni.

– Binele și răul stau într-o axiologie naturală și divină, omul are libertatea minții sale, ca ființă creată să se miște înspre ce direcție îl duce mintea lui, dar crucea lui și-o face.

-Birocrație multă și economie slabă, e cum ar fi purecii mulți pe o piele râioasă.

-Blond sau negru e pământul pe care-l călcăm, dar sufletul omenesc este unul și același Duh dumnezeesc.

-Bogăția e bună dacă ai și sănătate; altfel ți-o folosesc alții aiurea.

-Bogăția furată nu are durată.

-Bogățiile românești nu le are orice țară, dar românii s-au făcut toți diplomați, critici, literați, poeți și călători, lăsând altora chivernisirea bogățiilor! Și ne mai mirăm de corupție!

-Bucură-te de iubirea aproapelui mai mult decât de avuția străinului, care te privește cu insinuare.

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Cuvinte de minte”

Corneliu NEAGU: Pe crenel

PE CRENEL

 

Nori negri se adună peste cer,

se lasă grei pe ziduri la cetate,

din salba gândurilor mele pier

speranțele din amintiri trădate.

Dar caut încă visul dispărut

prin neiertări întinse ca o pată

pe doruile-ntoarse din trecut

pe-o aripă de toamnă-ntârziată.

 

Doar urme de visare au rămas,

pe clipele de neuitare vie,

bătute în pendulul de la ceas

la margine de tristă veșnicie,

când pasul se aude pe crenel

la ora fixă-a gărzilor schimbate

și-al armelor depuse în rastel

pe rafturile-n șir, numerotate,

la orele când timpul monoton

mai cerne încă clipe cadențate

peste oftatul bietului planton

rămas să te salute din cetate.

 

De pe crenel deasupra te zăresc,

când norii se destramă dintr-odată,

iar chipul tău, c-un zâmbet nefiresc,

sub curcubeul frânt mi se arată.

O, vis nebun! – este un simplu nor

uitat pe cer, la margini de furtună,

sau doar năluca ruptă dintr-un dor

pierdut cândva pe razele de lună.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

23 martie 2020

 

Maria HOTEA: Flori suave în primăvară (versuri)

Când în zorii dimineții
privesc cerul de azur,
raze aurii de soare
încălzesc tot-împrejur
cade-n sulițe lumina
și-n frunzișuri se ascund,
iar din ramuri păsărele
se întrec într-una-n cant.

 

Trece vântu-n grabă mare
printre gingașele flori,
iar din iarba înrourată
fluturi albi se întrec în zbor
suave zambile varsă
din petale dulci miresme,
cucul cânta-n codrul verde
ca venit și-a lui vreme!

 

Văd pe cerul ce-i senin
cum norii cu brațe întinse,
se grăbesc și se destramă
dinspre zările deschise
toporași și viorele
se răsfață-n câmp sub soare,
ciocârlii cântă în zbor
și se pierd în larg de zare.

 

De pe ramuri înflorite
se desprind ușor petale,
ce le-așează vântul iar
într-un dalb covor agale
primăvara o simt în suflet
ca pe-un gust dulce,bizar,
cu privirea-mi visătoare
plec cu dorul meu hoinar.

 

Haina de un verde crud
ce-a înveșmântat pădurea,
îmi trezește amintiri
ce îmi răscolesc gândirea
văd cum primăvara pune
buchete de flori pe ramuri,
grațioasă ea-mi zâmbește
din noianul meu de visuri!

 

Doar cu gândul călătoare
simt cum pașii rari pornesc,
pe cărare între flori
mă opresc și încet șoptesc:
-voi sunteți mereu gingașe
și privirea mi-o încântați,
din a voastră frumusețe
parfumul cu drag mi-l dați!

 

Flori suave în primăvară
înfloriți și rod prindeți,
puterea cine v-o dă
când petalele pierdeți?
poate vântul să-mi răspundă
când în blânde adieri
primăvara mi-o vestește
privind cârduri de cocori?

 

 

Luciri de speranță

 

În amurg spre înserare plânge în tăcere o vioară,
arcușul lunecă pe strune iar cântecul te înfioară
parcă toate durerile s-au adunat în cântul lin,
ce din adâncul unui suflet neîmpăcat ușor vin.

 

Chiar și vântul suspină printre ramurile înverzite,
tremură în adieri frunzele ce din somn sunt trezite
pe boltă pe rând stelele strălucitoare se aprind,
luna argintie dintr-un nor printre ele se ivește-n curând.

 

Pe luciul lacului se oglindesc în tăcere raze argintii,
plutesc în liniște lebede printre flori de nuferi sângerii
se înalta în zbor lin din lăstărișuri doi cormorani,
iar cantul viorii răsună peste codrul albit de ani.

Continue reading „Maria HOTEA: Flori suave în primăvară (versuri)”

Mircea Dorin ISTRATE: Clipe dulci de reverie

 

CLIPE DULCI DE REVERIE

 

Împletiți-aș calea, dorului de ducă

Spre pridvor de stele către ’nalt ceresc,

Eu fiind cela care veșnic mi te urcă

În a ta visare, spre dumnezeiesc.

 

Împletiți-aș dorul urcător spre stele

Ca să fac o scară către ’nalt ceresc,

Tu, în vânt să-ți fluturi visele-ți rebele

Din a ta simțire, care te-mboldesc.

 

Împletiți-aș visul care îți hrănește

Via ta dorință către ’nalt ceresc,

Cuib din el aș face și împărătește

Amândoi acolo am trăi regesc.

 

Vino-n buza serii în a mea visare

Ca să-mi legeni somnul care va să vină,

Să îmi bați cu stele calea urcătoare

Unde vrea s-ajungă, clipa mea, divină.

 

Hai și revedea-vom viile-amintiri

Și din ele-om face vise îndulcite,

Nopții da-vom vamă fie nemuriri,

Gândurile noastre, tainice, grăbite.

*

Când vom fi visare, în căușul nopții

Ne-om topi în lumea cea fără hotare,

Clipa-i zămislită din voința sorții

Pentru noi ce suntem, frunze trecătoare.

 

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

22 martie 2020

Ben TODICĂ: Geneza conştientului

Intrăm într-o perioadă de schimbare a conștiinței și subconștientului prin sfărâmarea raționalului și eului din noi tocmai prin procesul exploziv al ideilor iregulare care ne bombardează zilnic logica binară în care trăim. O furtună, un viscol va veni ca să ne pună la încercare seninul minții, să ne trezească la realitate ca să te întrebi: „Cine ești?” și „Ce ești?” Vierme sau entitate divină? „Ești doar animal sau ești mai mult?” „Esti conștiință sau bolovan?” Trăiești prin trup sau suflet, te conduci prin simțirile trupului sau prin conștiință? Trăiești doar în simțirea trupului sau în simțirea sufletului?

Suntem condiționați să ne simțim ca o turmă de miei care merg cuminți la păscut și acceptăm cu umilință să ni se ia capul. A sosit timpul să renunțăm la această stare animalică, să ne lepădăm de înrobirea materialistă (nu va fi deloc ușor) și să urcăm pe o nouă treaptă a înălțimii divine. Să renunțăm la hrănirea conștiinței cu minciuni, amenințări ori promisiuni propagandiste și să intrăm în „realitatea adevărului”. Ne va fi greu la început, vom fi suspicioși, ne va fi frică, însă eliberările au fost întotdeauna dureroase și pline de violență, însăși nașterea o demonstrează.

Nu vă fie frică, pentru că dacă vom crede în adevăr și iubire, Dumnezeu este cu noi și ne ajută să ne lepădăm de ignoranță și prostie, de tot gunoiul care ne acoperă adevărata noastră identitate. Eliberarea de orgoliu și mândrie, de orgoliul masca falsă a eului. Noi pretindem că suntem cei mai inteligenți, adică trufia o spune și nu ne dă voie să fim, să trăim inteligența. Totul e inteligență în jur, chiar și virusul de lângă tine e inteligent, doar că trăiește în altă cultură.

Trebuie să avem curajul să demascăm minciuna care ne înconjoară și să-i dezvăluim pe mincinoșii de orice calibru ar fi ei. Să ne eliberăm de iluziile care ne înrobesc. Educația sistemelor lumii este primitivă, este plină de ignoranță în comparație cu puterea ta înnăscută, capacitatea și adevărul lumii divine, a sufletului tău etern. Nu trebuie să acuzăm pe nimeni. Acesta este doar adevărul înlănțuirii noastre. Realitatea în care trăim. Nu uitați căci suntem conștiință pură și trebuie să fim în controlul vieții noastre. Dumnezeu ne-a făcut după chipul și asemănarea sa, însă, de ce suferim?

Știm din Geneză că, la început a fost cuvântul și cuvântul era cu El și cuvântul era El și El a creat universul cu tot ce e, a creat cerul și pământul și a zis să se facă lumină, apoi a populat pământul cu munți, păduri și poiene, izvoare și râuri, plante de tot felul și pomi fructiferi, a făcut raiul și o varietate de viețuitoare, iar la urmă a creat bărbatul și femeia în chipul și asemănarea Sa și ia pus în control. S-a hotărât să creeze după chipul și asemănarea Sa un barbat și o femeie pe care i-a făcut din lut și suflând peste ei le-a dat viață, spunându-le: aveți grijă de această lume, înmulțiți-vă și fiți fericiți, populați pământul. (Versetele 126-127)

După ce au muncit ei toată ziua, având grijă de grădină și de animale în veselie și armonie, a trecut pe acolo Lucifer, cel mai frumos înger a lui Dumnezeu care plesnea de fudul și mândru ce era și care de acum, după ce urmărise gelos lucrarea Domnului, își luase nasul la purtare, crezându-se mai ceva și se hotărî să-l saboteze pe Dumnezeu, așa că intră în capul soției lui Adam, care era frumoasă foc și seara când să se culce îl lua pe Adam în brațe, care tocmai se urcase pentru poziția misionară și îl întoarse sub ea, spunându-i că ea vrea să fie deasupra situației, în controlul armoniei și al jocului pentru că dedesupt e o poziție de subaltern, de supunere. Adam s-a supărat rău aducându-i aminte că Dumnezeu i-a spus să fie o soție iubitoare și supusă, însă ea nicicum nu a acceptat argumentul, contracarându-l precum că și ea este făcută ca și el din același lut și a primit suflul vieții la fel, aceleași puteri, deci suntem egali și nu voi accepta să fiu dedesubt astă seară. „Cine e șeful în casa asta? Eu sau tu?” Și-a luat straița cu ale gurii și a plecat din rai. Adam s-a întristat rău și I s-a plâns Domnului, care înfuriat de neascultarea femeii a trimis trei îngeri să o caute și s-o aducă înapoi numind-o Lilith (vânt obraznic și zburdalnic).

Îngerii au căutat-o înnebuniți până au găsit-o undeva pe malul Mării Roșii, unde ea pescuia. „Am venit cu poruncă de la Tatăl să te întorci la Barbatul tău acasă, în Rai și să-l asculți.” Aceasta s-a înfuriat și a început să strige numele celui ce nu aveai voie să-l pronunți. Din acel moment, ca pedeapsă i-au crescut aripi și coarne, Lilith dobândise puteri diavolești. Lucifer râdea pe ascuns de cum evolua creația Domnului. Lilith a început să se întindă cu toți dracii și se destrăbăla. Nu era chip mai frumos ca al ei în tot iadul. Văzând această obrăznicie și uniune cu Lucifer, îngerii au sterilizat-o. I-au luat dreptul de a avea copii.

Dumnezeu care privea de sus în Grădina Raiului, îl văzu pe Adam atât de singur și trist, a încercat să-l împrietenească cu alte animale și să-l bucure, să-l țină preocupat de îngrijirea animalelor, a florilor, vegetalelor și a pomilor fructiferi, însă nu a reușit. Pe măsură ce timpul trecea, Adam era tot mai trist și îngândurat, grădina începuse să se vestejească, iar animalele începuseră să se sălbăticească. Văzându-l astfel, Dumnezeu a coborât în grădină și s-a apropiat de pieptul lui, gândindu-se să-i facă un partener ca să nu mai fie singur (Geneză, capitolul 2, o versiune cunoscută de majoritatea credincioșilor lumii). În timp ce Adam dormea, i-a scos o coastă din pieptul musculos și o mulează pe Eva din ea. Un chip dulce și mlădios precum primăvara și suavă, grațioasă ca o căprioară, pe placul oricărui soț. Lilith dădea târcoale și pândea să vadă ce face Adam, și când o văzu pe Eva cât e de dulce, turba de furie și gelozie – și nu a fost decât neatenția ei în amestecul satanei care a însămânțat mândria și orgoliul în sufletul ei de a făcut-o neascultătoare și răzbunătoare și apoi i-a generat destinul, să fugă, să evadeze din fericirea promisă prin naștere și să părăsească Grădina Domnului.

Apoi Biblia ne spune în Epistola lui Isaia, 34 cu 14 că Lilith se întoarce în Rai în chip de șarpe ca să se răzbune pe Adam, însă pentru că și acesta era tot atât de puternic ca și ea și nu-i putea face nimic, se hotărăște s-o folosească pe Eva ca armă împotriva lui. Ea fiind forjată din el, era mai slabă, așa că o convinge să-i dea mărul din Pomul întelepciunii lui Adam ca să muște din el, interzis tuturor de Dumnezeu. Adam, după ce mușcă, se trezește din matricea fericirii divine și începe să altoiască toți pomii fructiferi din grădină, corcindu-i în fel și chip încât fructele primesc o altă dimensiune și încep să trezească toate viețuitoarele la păcat. A apărut boala. Leul alerga ca nebun. Continue reading „Ben TODICĂ: Geneza conştientului”

Daniela PÂRVU DORIN: Azi iubesc un singur mâine (poeme)

Acolo unde-ţi puneai tu capul,

în golul din claviculă

începe rugăciunea singurătăţii…

acolo îmi ascund

eu…cuvintele

dar nu ştiu până când…

de ieri iubesc un singur mâine,

şi-un singur vers

ori prea îndrăgostit

ori prea flămând…

E adevarat?

de-ntind pe pernă mâna

îmi pui seminţe-n răni

sau mi te-arunci în gând?

nu mi-e totuna,

de-ntreb!

trec viaţa pe curat,

încărunţesc în somn

săpând într-un destin supus

cu palme de soldat…

Nu-mi iese ruga, deşi ard

şi caut rătăcită

o mie de-ntrebări sărate

pe trupul meu de răstignită-

sunt suflet slab sau cântec mut?

fără cuvinte azi!

iubesc un singur mâine

şi-nvăţ cu noi ce-i de făcut…

 

 

În ora iubirii mai încape o viață!

 

Are ianuarie de conjugat la trecut

o mie de vămi,

de spun că nu mai e loc de nici o poveste!

de…un păr despletit, de-o eliberare de răni

Crezând că numai

de-o singură ninsoare mai este…

sunt precum calul ce se-ncurcă-n lanț

sau în pana căpăstrului

și nu-i  răcorește nimeni această arsură!

degeaba strig ca-n fața unui pericol

Dacă  nu caut ceasornicul( care să-mi schimbe)

dreapta măsură!

 

Se-ntâmplă  ceva cu așteptarea femeii

înainte de sfântul sfârșit…

în duminica ei de zăpadă!

pe-un cer lăuntric( de) ți se cântă prohodul

Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Azi iubesc un singur mâine (poeme)”

Corin V. PETRARU: Trebuie

Când spun TREBUIE, mai întâi la ce mă gândesc? Evident că pentru început analizez cuvântul trecându-l prin gândire. De unde vine oare noțiunea de TREBUIE?

Primul TREBUIE apărut, vine din glasuri părintești, de la tată sau mamă. Ei bine, acel TREBUIE să fii cuminte, să înveți, să nu fii obraznic, să nu uiți de cei șapte ani de acasă, atunci să știi că TREBUIE, într-adevăr TREBUIE!

Plecând mai departe, mai la maturitate, apar alți și alte feluri de trebuinți, cu caracter de necesitate: trebuie să lucrez să-mi pot întemeia o familie, trebuie să lucrez să-mi pot întreține familia, trebuie să fiu precum dorește soția căci altfel ies scântei…

Dar pe lângă acest “trebuie”, eu cred că este necesar să mai fac și alte comentarii. Spre exemplu, un medic nu-i îndeajuns să facă o consultație, apoi să dea rețeta. Unul mai acătării va trebui să găsească mai întâi cauza apoi leacul. Urcând pe o treaptă mai sus, treaptă legată tot de breasla spițerilor, vracilor și doctorilor, ei bine, un adevărat doctor nu-i acela ce depune jurământul lui Hipocrate în fața senatului.

În aceste vremuri tulburi, nu avem nevoie doar de cei ce au depus jurământul lui Hipocrate, ori de farmaciile miraculoase, ci și de iubire, căci IUBIRE ÎNSEAMNĂ RAI! În subconștientul nostru dacă ne înarmăm cu Dreptate, Smerenie, Milă și mai mult Curaj, vom sprijini cu ele chiar stâlpul Raiului, iar dacă nu acesta se va prăbuși, strivindu-ne!

_______________

Corin V. PETRARU

Martie 2020