Olimpia MUREȘAN: Picuri de înțelepciune

MIRACOLUL, IUBIREA ȘI…DUMNEZEU

”…merg și eu într-o vacanță în Tunisia. Și aleg o excursie în deșert. Ne iau cu niște mașini și fac slalom cu noi pe dunele din deșert. La un moment dat mașinile se opresc pe vârful unei dune și își dau drumul în jos ca pe un tobogan. Și ajungem pe o altă dună. În depărtare se vede fata morgana, ziceai că este la orizont o mare. Coborâm din mașini. Picioarele ni se afundă în nisip. Dar ce ciudat a fost că oriunde priveam până la infinit nu era decât cer și nisip. Și atunci probabil pentru că nu mai aveam nici un sprijin mintal, cu toții am izbucnit în plâns, fără motiv.

Oriunde priveam, toți plângeau, chiar dacă se fereau să fie văzuți. Impresionant moment. Era o eliberare a minții, binefăcătoare și puternică. De abia atunci când pierzi orice realizăm din lumea aceasta, numai Dumnezeu ne rămâne pe care să ne sprijinim. De aceea, drumul spre EL, înseamnă desprinderea de lume. Numai când pierzi lumea, îl câștigi pe Domnul! Și atunci pornește miracolul. Acesta este prețul.

2.„Cine va căuta viața o va pierde, dar cine o va lăsa pentru Mine. o va câștiga.”

„Dacă suntem liberi de egoism, suntem cei mai bogați, căci toată lumea este a noastră și este una cu noi. Suntem în „non dualitate”, deci în spațiul miracolului. Atunci totul este ființa noastră și opusele sunt UNA. Astfel, orice voiești ți se poate împlini. Trebuie să înveți să fii vulnerabil și neimportant. Când îi pui pe ceilalți pe primul plan și pe tine te uiți- pe Dumnezeu îl pui mai presus decât lumea sau interesul personal. Dar dacă interesul personal este primordial, vom suferi neapărat. Pentru că nu ne va lăsa să punem nimic mai presus decât EL, să nu ai alți dumnezei în afară de Mine, …Ce este important în viață? Să trăiești fără „EU” -aceasta este cea mai mare fericire, înseamnă că Dumnezeu este cu tine. Și când EL este cu tine…ce altceva mai poți să-ți dorești, când deja ai totul…și ești „totul”?

Să trăiești în lume ca și când nu ai aparține ei! Total desprins, cum este fluturele care, cu toate că nectarul florilor îl atrage la nebunie, nu rămâne pe niciuna. Nu te fixa de nimic, aceasta este fericirea. Modestia și Moralitatea este garanția succesului în viață.”

3. „Numele egoului este zădărnicie, el nu vrea fericirea noastră, ci cât mai multă durere. Pe când cealaltă mișcare logică de tip și/și te duce la Dumnezeu, te ridică la suprafața lumii, te înalță și te face să îmbrățișezi totul. Egoismul se întreține de peste tot și cu orice ocazie. Și numai astfel poziția socială, banii, bogățiile, averea –devin importante. Dar, dacă acest parcurs unilateral nu se mai face, omul scapă din lanțurile egoului și devine liber de egoism, liber de sine și de Matrix. Adică devine dragoste, aceasta este cea mai mare fericire, iubirea este lipsa egoului. Acum și aici se vede cum tot ce ne înconjoară este viu și inteligent, indiferent că sunt lucruri neînsuflețite, idei-și un gând este o ființă vie, și o particulă, și o piatră-totul este pătruns de dumnezeire. Și atunci, mergem pe principiul ȘI/ȘI-opus logicii terțiului exclus-care este SAU/SAU …Modelul ȘI/ȘI îl eliberează pe om de „eul” său mărginit și îi dă voie să depășească limbajul și dualitatea, pe când în modelul SAU/SAU-dacă cineva susține una și altcineva alta, deci, când au absolutizat elemente diferite, nu mai au cum să cadă de acord vreodată. Ca doi oameni să se înțeleagă trebuie ca amândoi să nu împartă în bine și rău-dacă fac așa-de aici conflictul și războiul!”

Citate din :„SHANGRI-LA Frumusețea fără margini a divinului” de Marius Ghidel

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Picuri de înțelepciune” →

Raul ANCHEL: Cugetări din colivie (4)

Oglinda

Să nu uităm nicicând să iubim. De câteva ori pe zi mă duc în pădure. E adevărat, că e ceva de mers. Dar din cauza asta pot fi singur acolo cât timp vreau. Sunt vreo doi kilometri până la luminiș. Acolo în luminișul parcă dăltuit în smaraldul pământului, este lacul meu. În jur doar dealuri, unul mai mândru ca celălalt. Lângă lac, veniți doar ca să mă păzească, copaci de un verde închis, cu coroana plină, soldați tineri, chipeși, stând drepți, cumva respectuoși. Acoperind puțin dealurile, copacii vor să le ia acestora dreptul natural de a se oglindi în luciul de cristal al apei.

Lacul e un rotund perfect. Parcă arhitectul creator, așteaptă acum să-l ridice pe o parte, și încet, încet să-l rostogolească pe pământuri. Un cerc uriaș de apă. Apa acoperă lacul cu o pojghiță subțire, delicată, perfectă. Pare că același creator a umplut paharul lacului, prin înghițituri mici, oprindu-se exact atunci când acesta urma să se verse înafară. Apa stă acum în echilibru gravitațional așteptând un semn, orice adiere de vânt ca să se reverse. Exact peste luminiș, un candelabru de marmoră, un nor alb și gros, închide ermetic cutia mirifică a lacului. Doar razele puternice de soare, reușesc să-l străbată și să mă-ncălzesacă.

Ciripitul de păsărele și bătai scurte din aripi, sparg din când în când văzduhul. Deși și păsărelele fermecate preferă să moțăie ademenite de feeric. Totul doarme-n liniște. Eu îi spun locului Oglinda Mea. E întradevăr o oglindă. Eu stau agățat în rama ei verde, puțin umedă, lungit pe iarba groasă și-mi pierd privirea în luciul apei. În oglindă pot să văd ce vreau.

În oglindă îmi văd prieteni, prieteni de demult. Ei se apropie de mine fără a ieși din apă și ne povestim povești de atunci, cu copii și fete, și povești de acum cu glezne și spate. Câteodată apar și sirene frumoase. Pe acestea le-am dorit mult. Le doresc mult. Și acum când le văd simt aceași dorință vie să le ating să le îmbrățișez. Aș vrea să ne povestim povești de dragoste, povești știute atunci, văzute astăzi prin lentilele puțin deformate ale timpului. Suntem doar sirene, nu trebuia să te necăjești atunci, îmi șoptesc ele. Ne-am iubit, ne iubim încă, dar nu ne putem atinge.

Câteodată fermecat, mă las purtat de visuri adânc, adânc în razele soarelui. Atunci vreau să-mi retrăiesc un vis, un eveniment fericit. Atunci caut o piatră pe malul lacului. O caut să fie rotundă și plată. Mă aplec puțin până ce corpul mi-e cumva paralel cu Oglinda Mea și cu o zvâcnire puternică arunc piatra, spre mijlocul lacului. Zeci de cercuri mici se înconjoară, unele pe altele, în rotunduri pașnice. Sute de sectoare de cerc, triunghiuri cu vârful acolo unde a căzut piatra se întretaie. În fiecare tringhiuleț, văd câte un prieten sau o cunoștiință. Îi văd în triunghiuri desenate de apă, cu capul puțin alungit și picioarele mici lipite, de convexitatea oglinzii, a apei. Îmi vine să râd de ei, de mine. Ei vorbesc între ei. Gălagioși, râd și-și povestesc întâmplări.

În câteva minute știu și eu despre ce eveniment e vorba și mă grăbesc să mă alătur, să particip. E o adevărată serbare între prieteni. Câteodată, foarte rar, mai cade și câte un bolovan o stâncă mică. Apa împroașcă malurile ca o balenă furibundă. Totul își revine în secunde. Acum, mulți, mulți ani, a căzut o stâncă, o stâncă în Oglinda Mea. În mijloc s-a făcut o gaură mare, neagră. Fâșii uriașe de apă au sărit în toate colțurile. S-a dovedit după aia că un om o împinsese în lac. Oglinda mea era distrusă. Toate astea le începuse un om. Un om cu o mustață mică, pătrată, neagră și o privire de nebun. Cu părul lins, pieptănat cu cărarea pe dreapta, îmbrăcat în haine militare. Era nebun. Era om?

Din gaura ce s-a format în mijlocul lacului, s-au auzit strigăte, ordine, lătrături de câini. S-au auzit țipete de copii. Plânsete de femei. Se auzeau și fluierături de tren. Ca niște gemete sfâșietoare. Tot timpul mă așteptam ca apa să reumple gaura din mijloc, așa cum credeam eu că e omenesc, că e natural. Dar nu s-a întâmplat. Oglinda Mea părea distrusă pentru totdeauna. Câțiva ani buni și eu, și familia mea, și prietenii mei, și mulți, mulți oameni, milioane, au suferit de pe urma nebunului cu mustața pătrată. Mii de nebuni ca el îl salutau respectuos, militărește cu mâna dreaptă ridicată-n sus. Mai apoi o mulțime de alți nebuni au spus că ei erau îngroziți de ce auzeau și vedeau, dar știți frica, spaima i-a împiedicat să i-a atitudine, să facă ceva. Ei spuneau, noi nu suntem nebuni doar fricoși. Oameni mari, oameni de stat, au spus că e trist ce se întâmplă, dar nu e nimic de făcut. Milioane de oameni mureau.

Apa din mijlocul lacului țâșnea acum la kilometri ca lava unui vulcan dezlănțuit. Era toată roșie, sângerie. Iarba din jurul lacului, ori arsese complet ori era acoperită de un mâl gros de un roșu închis. Soarele nu mai putea încălzi lacul. Deși era lumină afară, o negură umedă, friguroasă se lăsa peste omenire. Numai voci reci, răstite strigau stânga – viață, dreapta – moarte. Ei se credeau Dumnezeu. Ei puteau striga fără teamă de Dumnezeu. A ținut mulți ani, urgia asta. Nu i-a lovit pe toți. Era un rău, un rău îngrozitor făcut de om, împotriva omului, împotriva omenirii. Omul nu a vrut să se împotrivească. Omul nu a putut să se împotrivească. Oamenii puteau, dar nu au știut să întindă o mână de ajutor.

Au trecut anii. Lacul s-a refăcut. E iar Oglinda Mea. Iar mă întâlneam acolo cu prietenii și sirenele mele. Visez iar vise dulci, întins pe malul lacului. Din nou liniștea lui e deplină. Din nou farmecul lui ademenitor mă trage înăuntru lui, mă adoarme pe pojghița lui lină de apă. Și eu, și toți prietenii mei am uitat complet prin ce-am trecut, prin ce-au trecut semeni de-ai noștri.

Acum câtva timp o altă stâncă a căzut iar în lac. Oglinda Mea e din nou lovită. În mijlocul lacului s-a facut o gaură mare neagră. Stânca uriașă a căzut deodată, într-o zi senină. Numai cerurile pot ști de ce și pentru ce. De data asta din gaură, nu se aude nimic. Doar o tăcere amenințătoare, doar un nor de un negru închis înconjură gaura și rănește parcă atmosfera. Cerul e senin ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar există și o mână care într-o tăcere macabră arată, stânga – viață, dreapta – moarte.

Oamenii sunt acum uniți. Cu toții sunt loviți. Toată omenirea învață cum se poate ieși viu din urgia asta. Sunt sigur că și molima asta va fi învinsă de noi. Omenirea va trece și peste asta. Cu victime. Victime ce nu trebuiesc uitate. Oamenilor le e teamă. Dar sunt gata să înfrunte grozăvia. Nu trebuie să uităm, că unită, omenirea e greu de îngenunchiat. Se vor descoperi antivirusuri. Se vor descoperi tratamente noi. Toți oamenii de seama, vor să ajute oamenii de-o seamă, să treacă peste toate. Oglinda Mea va fi iarăși ca la început. Dar nu trebuie să uităm niciodată pe cei ce au fost împinși de om sau de destin spre dreapta. Cei care pedepsiți de noroc nu mai sunt printre noi. Trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă de viață. Fiecare clipă minunată cu miile ei de trăiri. Multe lucruri se vor schimba. Dar e bine să nu se schimbe pe termen scurt. Să ne uităm mereu în oglindă, fiecare în oglinda lui și să nu uităm!

Corona times

Facebook mă întreabă la ce mă gândesc:

Adevărul ca de vreo două luni la NIMIC!

De gramatică:

Am ajuns la un punct în viață unde mă deranjează virgulele,

Am groază de multiplele semne de-ntrebare!

Și nu am aproape nici un semn de exclamare!

De consternare:

Viața este câteodată o întâlnire cu personaje, fapte și situații adevărate !!

Fă tot posibilul să fi mereu în jurul lor!!

Atunci iți vei trăi cu adevărat viața!

Dacă nu nu regreta. Pentru tine viața nu a început încă!

De Corona:

Nu memora nici număra zilele, fă-ți zilele

memorabile

Corona times – 1

Când toată lumea vede orice pe fundal negru, când te simți între tristețe și bucurie precum acul unui cântar nedecis în privința greutății tale, abia atunci încep să curgă știrile: Cele liniștitoare, vin deobicei din disperare sau din nerăbdare. Încă puțin vaccinul. Păi englezii, americanii, chinezii. Într-o lună, două e gata. S-a terminat, avem vaccin. Italienii au ajuns la concluzia, că boala atacă vasele de sânge, și nu plămânii. E o concluzie interesantă. Sper să fi fost încercată cu succes deja în Italia. La genul ăsta de știri eu zic doar Dumnezeu să ne ajute. Eu, sper că pe zi ce trece, medicina să renunțe la statistici și să treacă la soluții: medicamente, proceduri, sugestii întemeiate, vaccinuri. Destul cu conferințe ținute de medici și de statisticile lor.

Teoria conspirației…

Continue reading „Raul ANCHEL: Cugetări din colivie (4)” →

Mircea Dorin ISTRATE: Unde ești copilărie (poezii)

DOAR ACOLO

După ce, bătut-am calea vieţii veşnic urcătoare

Şi-am trecut de culmea care a rămas în amintiri,

M-am întors încă o dată în minunea-mbietoare

Când spre ieri deschis-am poarta tăinuitelor trăiri.

Nicăieri şi niciodată nu simţit-am fericirea

Şi plăcerile vieţii ce-au venit din preacurat,

Ca-n scurtimea tinereţii, unde chiar dumnezeirea

Coborâtu-s-a în toate, rai îmi facă, fermecat.

Cînd sub bolta de luceferi strălucind în feerie

Dulci săruturi arzătoare ne-mpărţeam nenumărate,

În plăcerea celei clipe ce-am crezut-o veşnicie

Ne-ndoios a noastre simţuri îndulcitu-s-au în toate.

Doar acolo fost-am clipă trecătoare, nepătată,

Pură toată, neminţită, strălucind a adevăr,

Doar acolo doritoarea sărutare ne-ntinată

Înălţat-a două inimi nesătule, ce se vor.

Doar acolo arsul clipei ne-a topit atunci pe dată

Iar simţirea-nfiorată a ’nălţat-o spre divin,

Doar acolo fost-am boabă într-o lacrimă curată

Din fântâna unui suflet, unde toate-s dulce chin.

***

Timpuri scurse-n strâmte maluri astăzi sunteţi amintire

Dintr-o vreme depărtată ce topitu-s-a în zări,

Taină-mi staţi în gândul celor miruiţi într-o iubire

Ce-au bătut, ca fiecare, ale dragostei cărări.

UNDE EŞTI COPILĂRIE

Vânturat-am astă lume mult în lung, dar şi în lat

Şi-am văzut, de n-am cuvinte să le spună, să le scrie,

Dar nimic din toate astea, nu-s ca locu-n care-am stat

În cuibarul cald din satul, ce făcutu-l-am vecie.

Azi mă-ntorc, c-aici mă cheamă timpul meu de început,

Să mai văd cu ochii minţii, viaţa cum s-a tors pe fus,

Şi cum cea copilărie, toată încă a-ncăput

În dulceaţa unor clipe, ce cu mine-apoi s-au dus.

Las în urmă drumul ţării şi-o apuc pe cea cărare

Care-mi trece şerpuită printre vii spre Continit,

Şi tot urc în osteneală, căutând spre larga zare

Stâna, ce-a-ngropat-o veacul din vechime-n loc umbrit.

Cu privirea caut tainic trei ciobani şi-o Mioriţă

Care ştiu că-n vremi bătrâne colindatu-mi-au pe-aici,

Să mi-i pun într-o baladă şi din plânset de băciţă

Să-i fac lacrimă-nstelată pe-a ei ie cu arnici.

Pustiită-mi este stâna, că ciobanii-s duşi cu turma

Să îmi pască roi de stele prin câmpiile de sus,

Gârbovite-s cele timpuri şi-n tăcerile de-acuma

Doar uitarea mi-o mai cată, tot lăţindu-se pe-ascuns.

Prin pomiştea ce-a rărită, amintirea re-nviată

Cată merele de aur ce-n-vrăjitu-mi-au pruncia,

Şi-un balaur ce-o păzeşte, cu privirea-nfiorată

Pe Ileana Cosânzeana, ce îşi plânge silnicia.

Nu-s, că nu-s mai cele timpuri ce mi-au fost atunci avere

Şi pe care tăinuite într-o ţandură de gând,

Le păstrez să simt şi-acuma gustul raiului de miere

Când eram copilul mamei şi-mi spunea poveşti, oftând.

***

Unde eşti copilărie, visul nopţii înstelate,

Bob de smirnă parfumată în cădelniţa uitării,

Mugur sărutat de roua purităţii-nlăcrimate,

Vamă dată-n amintirea timpului, sortit pieirii.

MĂ-NTORC MEREU CU GÂNDUL

De-o vreme al meu suflet cernit şi-n lăcrimare

Se cere-n satu-n care mi-e neamul în nevoi

Şi-atunci, tot căt cu gândul în dulcea mea visare

Cea urmă veşnicită a carului cu boi.

Acolo, drumul ţării cu însfinţita-i tină

Şi Coasta cu pomiştea şi via ruginită

Şi Bercul de poveste cu vraja lui divină

Mi-au fost averi lăsate, la vremea sorocită.

În Tonorog şi-n Bedea aveam grădini în floare

Iar gâze jucăuşe şi fluturi argintaţi,

Puteam s-adun în roiuri doar scuturând cărarea

Ce-mi îngâna Târnava cu plopii tremuraţi.

Cea stână adormită pe-un braţ de colilie,

Frăgarii de pe uliţi şi cornii de pe deal,

Izvorul de sub dâlmă şi nucii toţi din vie

Şi stele câte-or ninge din ceruri pe Ardeal,

A mele fost-au toate, avere nemuncită

Lăsată de Măritul să-mi ţie loc de rai,

Eu ca neştiutorul, uşor am risipit-o

În cele patru vânturi, ca jarul pe vătrai.

Din tot ce-a fost rămas-am acuma doar cu dorul

Păcatelor făcute cu mintea-mi de copil,

Şi zbaterea din suflet, când mă-mboldea fiorul

În faţa unei fete, ca floarea de april.

Atunci şi doar atuncea au fost curate timpuri

Şi simţătoare clipe din inimă pornite,

Iubiri neîntinate ce-or veşnici de-apururi

În tainiţe de gânduri ascunse-n a mea minte.

***

Acum, în toamna vieţii, când brumele se-adună

Pe sufletele noastre în tremur picurate,

Ne-ntoarcem iar în visul clipitei de pe urmă

Să ne-ndulcim amarul cu vremi neîntinate.

NOAPTE FERMECATĂ

Sub frunze de frăguţe, în puf de păpădie

Cuibar îşi are luna pe Coastă-n vârf de deal,

Şi-n liniştea adâncă, pe lunga sa vecie

Ninsori cu praf de stele coboară pe Ardeal.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Unde ești copilărie (poezii)” →

Al. Florin ŢENE: Inima mamei

Inima mamei I

Luna ca un sloi de gheaţă în topire

Tristă aluneca pe cerul însorit,

Era vremea morilor ce măcinau iubire

Şi-a Cuvântului din sinele dorit.

Dar în lumea asta pe dos întoasă

Băiatul ce-şi bea ziua în paharul cu vin

Îşi bătea adesea mama c-o palmă nervoasă,

Apoi îşi îneca răutatea-n pelin.

Într-o clipă cuvântul ucide l-a trăznit,

A luat cuţitul şi cu sete în mama a lovit,

Inima i-a luato din piept aruncând-o-n mărăcini,

Primăvara începuse să plângă cu flori de mălini.

În tufă sângele mamei a dat în floare.

Iar inima ei îngrijorată şi tristă l-a întrebat:

-Fiule, spune-mi sincer, te doare?

Răspunsul n-a venit şi inima mamei a înlăcrimat.

O, Doamne, ai grije de fiul meu

Se ruga inima din spinii fără nume,

Iar fiul înjurându-l pe Dumnezeu

A uitat de mama ce l-a adus pe lume

Şi de inima ei însângerând pământul.

În poem mai pulsează inima, Cuvântul.

Inima mamei II

Avea băiatul mereu un dor de casă;

Iubirea mamei îl aştepta cu mângâieri:

Însă o clipă din ancestral rămasă

Atingându-i pasul se prefăcea în ieri.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Inima mamei” →

Roni CĂCIULARU: Ivan Lungu (1935-2020) – Așa e jocul…?!

Ivan Lungu s-a dus!… L-am pierdut și pe el. În cartea mea de telefoane, cu numere din ce în ce mai puține, numărul lui Ivan este cu roșu, și rămâne! Acasă, singură și tristă e doamna Puica, soția deșteaptă și cultă, bunul lui consilier și sprijin devotat! Dar prietenul meu a plecat și nu se mai întoarce. Ca-ntr-un joc pe care Arghezi mi-l șoptește mereu: „Așa este jocul./ Îl joci în doi, în trei,/ Îl joci în câte câți vrei./ Arde-l-ar focul!…”.

A fost un om cald, deștept, optimist și demn. A fost un om cu o specială curățenie sufletească, gata oricând să aibă prieteni și să sară în ajutorul cuiva, care ar avea nevoie de efortul său. O făcea cu nonșalanță și cu dăruire. Știa să fie prieten! Știa să fie om între oameni.

Câteva date biografice:

Născut aș 14 iulie,1935, la Caransebeș. Liceul – la București. Apoi – Institutul de Științe Economice. Este absolvent al Facultății de Comerț Exterior. De la intreprinderile de comerț exterior din România, trece ca redactor în Redacția de știri externe a Agerpres-ului. Semnează, și în presa cotidiană, cu regularitate, comentarii de politică internațională. După câțiva ani este prezent într-un domeniu cultural-comercial, fiind angajat la „România-film”, cu participare activă la Festivaluri Internaționale Cinematografice.

Din anul 1973 devine cetățean Israelian. 14 ani lucrează în cadrul Direcției de import-export a firmei „Soltam”, apoi la ale firme – până în 2000, când se pensionează. Atunci începe activitatea jurnalistică consecutivă, israeliană, în limba română. Condei activ, dinamic și echilibrat, în publicațiile de rigoare, își construiește un nume căutat și apreciat de cititori, ca și de unii colegi. Inteligent, cu bunul lui simț – de altfel specific personalității sale! – scriind limpede și atrăgător, ia lumea-n piept, sesizează subtilități politice, încriminează forțele răului și analizează cumpătat calea omenirii spre bine și normalitate.

Continue reading „Roni CĂCIULARU: Ivan Lungu (1935-2020) – Așa e jocul…?!” →

Mircea Dorin ISTRATE: În crângul de poveste (versuri)

LA UMBRA…

La umbra unei flori înmiresmate

În voie buruienile mi-o-neacă,

Iar toate cele care-s luminate

Îmi au în spate umbra-ntunecată.

La umbră de iubire crește ura,

La umbră de virtute, lașitatea,

La umbra prieteniei, secătura,

La umbra pietății, duritatea.

La umbra de stejari îmi cresc nuiele,

La umbră de viteji, acei fricoși,

La umbra binelui, nevoi și rele,

La umbră de-adevăr, cei mincinoși.

La umbra măreției, micnicia,

La umbra unui sfânt, cei păcătoși,

La umbra unui bine, mișelia,

La umbra păcii, ceia belicoși.

La umbra făcătorului de bine,

De adevăr, de sfânta cea dreptate,

Va sta de-apururi răul, cea micime,

Vroind s-oprească mersul mai departe.

La tot ce-i bun, frumos, în astă lume,

Cel rău se-mpotrivește-n zi de zi,

Când ceia buni încearcă să se-adune,

Cel rău ca scaiul după ei va fi.

Nu scapi de el nicicând, oriunde-ai fi,

Cu tine-l duci mereu o viață-ntreagă,

De tine lepăda-s-o de-i muri,

Dar mi s-o duce-apoi, în lumea largă.

ÎN CRÂNGUL DE POVESTE

În crângul dintre ape, a fost un lac odată,

Ce scânteia în soare cu unda-i vălurită,

Secat-a de o vreme și nu mai are apă

Nici cât să umple-n ziuă, o urmă de copită.

În cela loc rămas-au doar sălcii plângătoare,

Răchite încâlcite și rugi negrii de mură,

Un stol de vrăbiuțe, vre-o două-trei cocoare

Și gaițe bătrâne ce zi-n de zi se-njură.

Copii n-aud la joacă să umple cu-a lor râset

Văzduhul și pământul din raiul cela sfânt,

Însingurat e locul ce-n gând îl port în plânset,

Că anii de poveste s-au dus și nu mai sunt.

S-a pustiit și via bătrână de pe Coastă,

Uscatu-s-au și nucii, strajerii păzitori,

Pomiștea de pe dealul vecin cu casa noastă

Și plopii de pe Vale, sălașuri pentru ciori.

Răritu-s-a și leatul ce-a fost de-odat cu mine

Și-n lăcrimate inimi s-au stins ca lumânări,

Plecat-au jertfitorii, închinători de bine,

Lăsând această lume la alți, nerăbdători.

Vre-o doi mai suntem încă, stingheri pe astă humă,

Tot depănând într-una a noastre amintiri,

Însingurând tristețea, cătăm în vremea bună

Visări ce fost-au clipa, frumoaselor trăiri.

Ca lacul din povestea copilăriei mele,

Ca mâine pustii-ne-om și noi ce-am fost cândva,

Speranța lumii ăstei, cu bune și cu rele,

Bobițe de vecie, pierdute, undeva.

FERICITUL

Când ochii ți se umezesc

Și-n boaba lacrimii fierbinți

Pe-obrajii tăi îmi strălucesc

Șirag de perle mici, cuminți,

E semn că sufletu-ți sfielnic,

Dezleagă taine bine-ascunse,

Și alintată de smerelnic

Înfiorări se vor pătrunse.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: În crângul de poveste (versuri)” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (109)

EPILOG

România între 1948-1989

Această linie naţional-comunistă, caracterizată prin independenţă economică, sub forma industrializării rapide şi politică în plan extern a permis României să continue deschiderea spre Occident, prin strângerea relaţiilor economice şi diplomatice cu ţările din această zonă. Astfel, în 1967, România a stabilit relaţii diplomatice cu Germania occidentală şi a menţinut relaţiile cu Israelul după războiul din iunie 1967, preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, a sosit în România în aprilie 1968, iar preşedintele S.U.A., Richard Nixon a efectuat o vizită, în august 1969. Ceauşescu a impulsionat dimensiunea naţională din politica ţării, a cultivat o atitudine deschisă, liberală, în educaţie şi cultură, prestigiul ţării a sporit. În relaţiile cu Moscova, el a mers mult mai departe în ceea ce priveşte atitudinea sa de independenţă. Încă de la prima sa vizită la Moscova, în septembrie 1965, el a cerut lui Brejnev, succesorul lui Hruşciov, restituirea tezaurului României, predat în 1916-1917, iar în 1966, România a pus în discuţie structura pactului de la Varşovia.

În anul 1967, primul ministru al guvernului român, I. Gh. Maurer, a fost primit la Casa Albă, de preşedintele S.U.A., L. Johnson. Această politică externă, dinamică şi imaginativă, în care a avut un rol ministrul de externe, Corneliu Mănescu (1961-1972), a fost însoţită pe plan intern de o liberalizare accentuată între anii 1965-1971, o politică receptivă la deschidere culturală, toleranţă, de modernizare a societăţii şi de bunăstare pentru cetăţenii ţării. Plenara P.C.R. din aprilie 1968 a reprezentat momentul de vârf al destalinizării în România, a fost înlăturat Alexandru Drăghici ministru de interne, a fost reabilitat Lucreţiu Pătrăşcanu şi au fost promovaţi lideri tineri în conducerea partidului, Dumitru Popescu şi Ion Iliescu.

În februarie 1968, prin reforma administrativă, au fost reînfiinţate judeţele, municipiile şi primăriile, ca unităţi administrativ-teritoriale, autonomia locală făcea primii paşi, regiunea autonomă maghiară a fost desfiinţată şi înlocuită cu trei judeţe locuite majoritar de aceşti etnici, Mureş, Harghita şi Covasna. În domeniul învăţământului, s-au înfiinţat noi universităţi la Craiova, Braşov şi Galaţi. În primăvară 1968, vizita generalului de Gaulle în România aducea un nou prestigiu ţării şi lui Ceauşescu, preşedintele francez a fost primit cu un entuziasm spontan, debordant. Momentul culminant al politicii independente a guvernului român şi a lui Ceauşescu a fost condamnarea invadării Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia, la 21 august 1968. Ceauşescu a sprijinit pe Alexander Dubcek, liderul „primăverii de la Praga“, promotor al politicii „socialismului cu faţă umană“, pentru independenţa sa faţă de Moscova, nu pentru liberalizarea iniţiată acolo. În zilele din 1968, s-a constituit ad-hoc o trilaterală România-Cehoslovacia-Iugoslavia, ce amintea de Mica Înţelegere interbelică. Dinamismul şi deschiderea către lume au continuat şi în următorii doi ani, în august 1969, preşedintele Nixon a venit în România, iar în octombrie 1970, Ceauşescu a vizitat S.U.A. În perioada aceasta, ţara noastră a fost primită în G.A.T.T.(1971), F.M.I. şi B.I.R.D.(1972).

Apoi, oarecum pe neaşteptate, Ceauşescu a decis să renunţe la liberalizarea regimului şi, după o vizită în ţări comuniste din Asia, în China maoistă, în iulie 1971, el a lansat „Tezele din iulie“, un program de revenire la o politică ideologică rigidă, practic, o întoarcere la stalinism. În politica internă, iulie 1971 a reprezentat prima deziluzie pentru români, vor urma şi altele. În plan cultural-estetic, în literatură şi artă, această orientare a avut consecinţe nocive, care s-au agravat în anii ′80. Birocraţia de partid, Securitatea, ideologia vor domina tot mai mult viaţa socială şi politică în anii ′70-′80. Însă Actul final al Conferinţei de la Helsinki, din 1975, sublinia importanţa drepturilor omului în Europa, în Cehoslovacia, este elaborată „Carta ’77”, de un grup de intelectuali, în frunte cu scriitorul dizident Vaclav Havel. Scriitorul Paul Goma aderă la cartă şi în scrisoarea de adeziune, spune textual cehilor: „Voi vă aflaţi sub ocupaţie rusească, noi ne aflăm sub ocupaţie românească.“ După cutremurul din martie 1977, a urmat „cutremurul oamenilor“, după expresia lui Goma, greva minerilor din Valea Jiului, octombrie 1977, constituirea primului sindicat liber, S.L.O.M.R. (1979), din iniţiativa lui Vasile Paraschiv. Relaţiile cu Occidentul încă se menţineau, în 1975, statul român a primit clauza naţiunii celei mai favorizate din partea S.U.A., iar preşedintele american Gerald Ford a vizitat România.

În martie 1974, după retragerea lui Maurer, Ceauşescu a fost proclamat preşedinte al Republicii Socialiste România, de M.A.N., iar din acel moment el a condus singur, concentrând întreaga putere în stat în mâinile sale şi ale familiei. După introducerea dictaturii ideologice, în iulie 1971, a urmat, în martie 1974, instalarea unui regim prezidenţial autoritar, neostalinist, nociv, cu efecte devastatoare în toate planurile. Economia socialistă, birocratizată, costisitoare şi energofagă, a intrat şi ea în declin, în aceşti ani, datoria externă a ajuns în 1980, la 10 miliarde dolari, iar pentru plata ei, populaţia a fost supusă la mari privaţiuni până în 1989. Semnele crizei se înmulţeau, ca şi critica la adresa lui Ceauşescu, la Congresul XII al P.C.R., el este contestat de Constantin Pârvulescu.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (109)” →

Alexandrina TULICS: Trifoii vieții

Trifoii vieții

( Din albumul ,,Splendori”)

Purtam pe umeri, flori de liliac,

Bujorii îmi zâmbeau pe-obraji culoarea,

Batiste-gălbenelele,petunii,

Mă -ndemnau,rochița să le-o-mbrac.

Brățări frumoase de crăițe,micșunele,

pe mine-și desfătau splendoarea,

Pe cap,coroana lămâiță,

Și roz de zmeură-n gurită.

Șuvițe în parfum înmiresmate

Se alergau în jocul pitulat,

Cu cozile-mi pe spate.

Călcam atent să nu strivesc,

Trifoii dimineții,

Cu florile-ndreptate înspre mine,

Să-mi dea din bucuria vieții.

M-opream la tufa de parfum,

Ploaie de trandafiri de cer uitată,

Îmi ascundeam fața în ei,eram;

Îngerul cu nume;fată.

Grădina mea înmiresmată

Și visele ascunse-n ea,

Mă-mbracă și-n această primăvară

Și ține-mă captivă-n ea.

——————————–

Alexandrina TULICS

Delafield, S.U.A.

29 mai 2020

Valentina TECLICI: Un Palat numit Copilărie

Într-un palat albastru
şi mare cât Planeta,
copiii lumii
pot zbura cu bicicleta.
Dacă de ea îi apucă plictisul,
zboară printre stele
c-un mânz fermecat
numit Visul.

La grădiniţă,
plini de importanţă
ei meşteresc tot anul
din plastilină şi cartoane
lucruri năzdrăvane
pentru vacanţă.
Aceştia sunt “prietenii” lor mai mici,
care-i însoţesc bucuroşi
la bunici.
Acolo se joacă
de-a “Uriaşii peltici
printre furnici”,
“Unde şi-a ascuns buburuza,
bluza?”,
“Ghici care gândac
s-a gătit în frac?”
“Buf! din cui
şi-un cucui”,
“1000 de balauri
fugăriţi de şoimi pe coclauri”
şi alte minunate născociri,
pe care-ţi trebuie
o vară-ntreagă
să le-nşiri.
Deasupra,
porumbeii cu străluciri de soare
întind o hora albă
ca o floare.
În dansu-acesta
mâinile se prind
şi-n râs copilăresc
pământul îl cuprind.
– Mamico, palatul de-azur e-adevărat?
sau, fericit de joaca zilei,
l-am visat?
– Palatul nu e vis
şi nici poveste.
Vegheat de pace şi lumină
este
copilăria ta senină.

Continue reading „Valentina TECLICI: Un Palat numit Copilărie” →

Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Predarea Torei

Tora, Învățătura, reprezintă Cartea de bază a poporului lui Israel. Ea i-a fost dată de Dumnezeu prin Revelația Sinaitică. Moșe (Moise) a urcat pe Muntele Sinai, iar preoții (Cohanim) și poporul au rămas la poalele muntelui. Și Muntele Sinai fumega tot, iar poporul au văzut glasurile Celor Zece Porunci. Ei au primit Tora întreagă, nu numai Cele Zece Porunci (Decalogul), ci cele 613 porunci ale ei (TaRYaG Mițvot). Dumnezeu le-a predat Tora, iar obligația lor a fost nu numai să o păstreze, ci și să respecte poruncile ei. Îmi amintesc un catren al epigramistului B. Spic (respectiv Bernard Spiegel, cu care eram rudă), activ la Comunitatea Evreilor din București la începutul anilor 1970. Epigramă care a circulat prin viu grai (atunci nu putea fi publicată), dar care plăcuse fostului Șef-Rabin dr. Moses Rosen și soției sale Amalia Rosen, atunci când Șef-Rabinul se străduia să atragă spre Comunitate cât mai mulți evrei și să-i facă să înțeleagă conținutul și sensul iudaismului. Epigrama se referea la un evreu căruia îi plăcea să se plimbe cu un sul de Tora în brațe în sinagogă, de la și spre Chivotul Sfânt: „Tu, ce ești un bun evreu,/ Un lucru trebuie să știi:/ Tora ca s-o duci nu-i greu;/ Mult mai greu e ca s-o ții”. Joc de cuvinte care spune mult. Acest catren avea și o variantă în idiș, cu același sens și aceeași metodă de expresie.

Ce înseamnă ”să ții Tora”? Răspunsul este: să respecți poruncile ei cu strictețe. Atât poruncile negative, respectiv ceea ce este interzis de a face, cât și cele pozitive, respectiv ceea ce trebuie îndeplinit. Rabinul profesor universitar (de biochimie!) Yeșayahu Leibowitz de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, bine cunoscut în anii 70-80 ai secolului precedent, afirma în mod deschis că iudaismul înseamnă ”mițvot”, respectiv respectarea poruncilor Torei. Obișnuia să citeze din RaMBaM (Maimonide) și afirma spiritul raționalist (și nu mistic) al iudaismului. Trimiterea lui Mașiach (Mesia) este problema lui Dumnezeu. Omul trebuie să spere acest lucru, dar nu se poate amesteca. El trebuie doar să-și facă datoria, respectiv să îndeplinească cele 613 porunci ale Torei. Este raportul între Dumnezeu și om, care poate fi interpretat sub forma filosofiei dialogului „Eu și Tu” prezentat de Martin Buber. Se ajunge la ideea Revelației așa cum o văzuse Moses Mendelssohn și o explicase în cartea ”Ierusalim”; nu Revelația unui miracol, a unei minuni, ci Revelația unei legislații.

Predarea Torei a reprezentat Revoluția Spirituală pentru poporul lui Israel. Revoluția Spirituală a urmat revoluției naționale, înfăptuită tot la decizia lui Dumnezeu, eliberarea din robia egipteană și ieșirea din Egipt, din casa robiei. Nu era îndeajuns ca foștii robi să iasă în libertate. Ei trebuiau să primească un cod moral și social pe baza căruia să se comporte. Acest cod este Tora. Ea a fost dată de Dumnezeu oamenilor pentru binele acestora. A respecta poruncile Torei nu înseamnă a face ”un serviciu” lui Dumnezeu îndeplinind voința Lui, ci a face lucruri bune pentru om; aceasta este pentru binele omului.

Predarea Torei a însemnat și alegerea poporului lui Israel de către Dumnezeu pentru a purta cuvântul Lui în rândul popoarelor lumii. Revelația legislativă, a unei legislații, se datora faptului că oamenii nu respectau legea naturală. Lumea a fost menținută, legislația adăugată, iar poporul care a primit-o a avut datoria de a o prezenta tuturor popoarelor lumii, cerându-le să revină, să respecte legea naturală. Anterior, nerespectarea legii naturale dusese la pedeapsă, până la nimicire: cazul potopului. Cu excepția lui Noach, care plăcuse lui Dumnezeu datorită corectitudinii lui, a familiei sale și a câte două exemplare din fiecare vietate, pentru perpetuarea speciilor. Dar după potop, Dumnezeu a hotărât să nu mai repete o asemenea pedeapsă, ci să transmită o nouă legislație.

Continue reading „Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Predarea Torei” →