LA UMBRA…
La umbra unei flori înmiresmate
În voie buruienile mi-o-neacă,
Iar toate cele care-s luminate
Îmi au în spate umbra-ntunecată.
La umbră de iubire crește ura,
La umbră de virtute, lașitatea,
La umbra prieteniei, secătura,
La umbra pietății, duritatea.
La umbra de stejari îmi cresc nuiele,
La umbră de viteji, acei fricoși,
La umbra binelui, nevoi și rele,
La umbră de-adevăr, cei mincinoși.
La umbra măreției, micnicia,
La umbra unui sfânt, cei păcătoși,
La umbra unui bine, mișelia,
La umbra păcii, ceia belicoși.
La umbra făcătorului de bine,
De adevăr, de sfânta cea dreptate,
Va sta de-apururi răul, cea micime,
Vroind s-oprească mersul mai departe.
La tot ce-i bun, frumos, în astă lume,
Cel rău se-mpotrivește-n zi de zi,
Când ceia buni încearcă să se-adune,
Cel rău ca scaiul după ei va fi.
Nu scapi de el nicicând, oriunde-ai fi,
Cu tine-l duci mereu o viață-ntreagă,
De tine lepăda-s-o de-i muri,
Dar mi s-o duce-apoi, în lumea largă.
ÎN CRÂNGUL DE POVESTE
În crângul dintre ape, a fost un lac odată,
Ce scânteia în soare cu unda-i vălurită,
Secat-a de o vreme și nu mai are apă
Nici cât să umple-n ziuă, o urmă de copită.
În cela loc rămas-au doar sălcii plângătoare,
Răchite încâlcite și rugi negrii de mură,
Un stol de vrăbiuțe, vre-o două-trei cocoare
Și gaițe bătrâne ce zi-n de zi se-njură.
Copii n-aud la joacă să umple cu-a lor râset
Văzduhul și pământul din raiul cela sfânt,
Însingurat e locul ce-n gând îl port în plânset,
Că anii de poveste s-au dus și nu mai sunt.
S-a pustiit și via bătrână de pe Coastă,
Uscatu-s-au și nucii, strajerii păzitori,
Pomiștea de pe dealul vecin cu casa noastă
Și plopii de pe Vale, sălașuri pentru ciori.
Răritu-s-a și leatul ce-a fost de-odat cu mine
Și-n lăcrimate inimi s-au stins ca lumânări,
Plecat-au jertfitorii, închinători de bine,
Lăsând această lume la alți, nerăbdători.
*
Vre-o doi mai suntem încă, stingheri pe astă humă,
Tot depănând într-una a noastre amintiri,
Însingurând tristețea, cătăm în vremea bună
Visări ce fost-au clipa, frumoaselor trăiri.
**
Ca lacul din povestea copilăriei mele,
Ca mâine pustii-ne-om și noi ce-am fost cândva,
Speranța lumii ăstei, cu bune și cu rele,
Bobițe de vecie, pierdute, undeva.
FERICITUL
Când ochii ți se umezesc
Și-n boaba lacrimii fierbinți
Pe-obrajii tăi îmi strălucesc
Șirag de perle mici, cuminți,
E semn că sufletu-ți sfielnic,
Dezleagă taine bine-ascunse,
Și alintată de smerelnic
Înfiorări se vor pătrunse.
Atunci, din alte anotimpuri
Și alte vremi ce le-ai trăit,
Ca-n mișcătoarele nisipuri,
Vezi chipul care te-a iubit.
Tu-l strângi în caldă-mbrățișare
Și cu săruturi mi-l momești,
Ca amândoi, într-o visare
Să fiți în lumile cerești.
*
Eu sunt acela, fericitul,
Ascunsă taină-n al tău gând,
Din vremea cîmd am fost iubitul
Ce-l neuitat, pe-acest pământ.
Acuma-s dulce amintire,
Din vremi de miere ce s-au dus,
Boabe de lacrimi, fericire,
Visări, în gândul tău, ascuns.
CE-A FOST ÎN MINTEA TA, POETE?
Ce-a fost în mintea ta poete,
Când vrut-ai într-un vers să scrii
Cum fost-a, când am fost copii,
De-o seamă toți, băieți și fete,
În jocuri prinși, din lumea veche?
Ai vrut din nou să ne momești
Cu vremea ceea minunată,
Ce-a fost cândva, demult, odată,
Fără de griji și cu povești
Din lumii de vis, împărătești?
Ce-a fost în mintea ta poete
Când scris-ai într-o zi de post,
Când fost-am tineri, cum a fost
Și ne uitam cu jind la fete,
Codane fără de pereche?
Tu vrut-ai să ne amăgești
Cu dulci clipite de visare?
Să dai vieții înălțare,
Să urce-n lumile cerești,
Simțiri de-acum, dumnezeiești?
Ce-a fost în mintea ta poete
Când vrutu-ne-ai să ne răsfeți,
Cu taine din aceste vieți
Ce le-am trăit pe îndelete,
Fără vre-o urmă de regrete?
Ai vrut să știe lumea toată
De îndulcitele păcate?
Plăcute încă, așteptate,
La care poate-om da, socoată
Cât vom trăi vecia toată?
*
Poete, toate cât le știi
A noastre sunt și-s încă vii,
Toți pusu-le-am în neuitare,
Ne fie-n veci înfiorare
Când viața torsu-s-a pe fus
Și-om fi aproape, de apus.
Atunci, sunt retrăită clipă,
Bătaie ultimă de-aripă,
În drumul nostru spre ceresc,
Plecat din lumi de omenesc.
Păreri de rău, dulcii păcate
Frumoase clipe-adevărate,
Ce-au meritat a fi trăite
Și-apoi, ținute bine minte
Cât fi-va lungă cea vecie,
În lumile ce vor să vie.
*
Mărite Doamne, fă de vrei,
Ne-ntoarce viața la-nceput
Și pune-n ea tot ce-a-ncăput
Din ziua-n care ne-am născut:
Mai fim odată prichindei,
Și-ndrăgostiții tinerei,
Înfiorați, cuminți, smeriți,
Frumoși, curați, cu chip de sfinți,
Și-apoi la urmă, păcătoși,
De dulci plăceri mereu sentorși,
Să știm atunci când ne vom duce
Că lângă rău, e-un pic de dulce.
**
Eu ca poet, vă dau un sfat,
De la bătrânii mei aflat:
Trăiți viața că-i puțină,
Dar cât o fi și o să țină
Luați din ea tot ce-i mai bun,
Plăceri și vise de nebun,
Că de necaz avea-ve-ți parte
Vecii de-apururi adunate.
De-o fi vre-un rai pe-acolo sus,
Habar nu am, dar eu v-am spus
În zi de zi în săptămână,
Că ce-i în mână, nu-i minciună!
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
31 mai, 2020