Nu prea știu bine în ce stare eram în acea vară însă, tare aș fi făcut altceva decât eram obișnuit pentru a-mi petrece vreo două săptămâni undeva, … adică nici nu știam unde anume și nici ce aveam să fac acolo. Ce mai o întreagă nebunie !
Drept urmare, după un foarte scurt timp de gândire, atât de scurt de parcă nici n-ar fi existat, m-am urcat în mașinuța mea și am pornit lăsând-o ca să mă conducă ea singură unde avea chef. Și m-a dus exact la Tulcea oprindu-se tocmai în fața hotelului din Port adică, acolo unde o parcam de obicei când veneam la vreo escapadă cinegetică. Zarurile fiind astfel aruncate am pornit încet spre cheu pentru a admira navele ancorate aflându-mă astfel la câțiva metri de coada celor care așteptau ca să li se permită să urce pe nava pasager dar pe mine, cum nu mă interesa deoarece habar nu aveam unde să merg și ce să fac, m-am îndrăgostit instantaneu de un moșulică extrem de zglobiu și de simpatic echipat cu un maiou marinăresc cu dungi albastre și căruia îi atârna în colțul gurii o pipă lipsită de tutun iar astfel, imitându-l perfect pe Poppey Marinarul, personaj care, se proțăpise la câțiva pași de mine și îi cerceta foarte atent pe cei aflați în coada de la pasager iar încet, încet mi-am dat seama că, tipul cam trăgea cu urechea la ce discutau așa că, am profitat de prima ocazie care mi s-a ivit și i-am făcut discret cu ochiul iar urmarea a fost aceea că, moșul s-a și lipit de mie șoptindu-mi fără să-și scoată pipa dintre gingii:
– Gata boierule, sunt al tău ! Vrei să zburăm la Maliuc, nu-i așa ?
Mă luase cam prea repede pentru a-i putea da și un răspuns așa că, m-am limitat doar să-i zâmbesc amabil după care am ridicat din umeri:
– Tataie, nu prea știu nici eu pe unde voi ateriza așa că, lasă-mă câțiva ani ca să mă mai gândesc.
Cum evident s-a topit de tot la răspunsul meu, și-a scos în sfârșit pipa dintre gingii, a trântit un scuipat consistent pe copastia navei pasager lângă care ne aflam apoi mi-a întins mâna recomandându-se:
– Io mă numesc Pârâu, o viață întreagă am fost marinar iar acum racolez fraieri morocani … adică străinași, pe care să-i duc cu șalupa fiului meu la Maliuc – și astfel, mi-a indicat spre o șalupă legată la cheu ceva mai departe.
– Cunosc și eu un oareare Pârâu care cazează turiști și învârte toate șmecheriile de prin Tulcea – l-am informat eu spre bucuria lui care astfel mi-a strâns iute mâna:
– Te pomenești că-l cunoști pe fii-miu, că el le sucește și le răsucește pe toate.
N-am apucat ca să-i răspund deoarece, spre marea mea surprindere am văzut cum tocmai trecea pe lângă noi un fost coleg de școală și bun prieten încovoiat sub greutatea unui balot gros de undițe și cum se grăbea ca să se așeze și el la rând i-am strecurat pantoful în calea piciorului iar rezultatul a fost înspăimântător deoarece, balotul cu undițe i-a zburat pe jos în timp ce el, a plonjat practic la picioarele noastre de unde s-a ridicat vânăt de furie și zbierând spre mine a atras astfel atenția tuturor celor de la rând care și așa se cam plictiseau:
– De ce nu-ți ții bă cracii p-acasă ?! Ai chef de scandal ori de cafteală ?!
– Păi, … caut și eu un fraier pe care să mă piș, că p-aici prin port nu văd nici vreun pom – i-am răspuns eu pufnind în râs.
Auzindu-mi răspunsul Poppey s-a și pregătit să o șteargă rapid de teama unui scandal însă eu l-am apucat iute de cot și l-am tras spre mine zâmbind și indicându-i-l pe accidentatul meu:
– Uite îl vezi ? Dacă nu ești cuminte te dau lui nenea să te pape !
Atât Poppey cât și cei de la rând și aflați mai aproape de noi au rămas surprinși de răspunsul meu așa că, încruntându-mă la victima mea l-am apucat de nasul cât o trompă și m-am răstit la el:
– Băi, făcălețule, ți-am dat io voie ca să vii în Deltă ? Ce naiba cauți p-aici și mai ales cu depozitul ăsta de scule de pescuit ? Ai permis, ori te priponesc pe loc ?!
In tot acest timp, tipul s-a înroșit la față de furie și pe când toți din jur se așteptau ca să înceapă scandalul el a izbucnit în râs și m-a îmbrățișat brusc șoptindu-mi la ureche astfel încât toți cei aflați prin preajma noastră să ne perceapă dialogul:
– Băi zăpăcitule, numai tu erai în stare să-mi faci așa ceva !! Ce naiba cauți aici ?
– Pe tine, ce să caut ?! De anul trecut te tot aștept.
In timp ce ne-am retras mai la o parte sporovăind bine dispuși, coada de la navă a început ca să se micșoreze văzând cu ochii în timp ce, pasagerii urcau la bord iar Poppey al meu tocmai înhățase doi străini și îi conducea la șalupa lui așa că i-am strigat în glumă:
– Nu ne iei și pe noi ?
– Normal că vă iau ! – ne-a răspuns el prompt indicându-ne bancheta liberă din mijlocul șalupei – Haideți mai repede că nu mai pot lua pe nimeni și nu vreau să mai am discuții.
Drept urmare, ne-am așezat unul lângă altul pe bancheta indicată de Poppey care, după ce a pornit motorul a și zburat spre mijlocul Dunării patinând prin fața navei pasager sub privirile invidioase ale călătorilor care tocmai asistaseră la discuțiile noastre:
– Să vorbesc cu Fane ca să vă cazeze la hotelul lui din Maliuc ? – m-a întrebat Poppey aplecându-se spre mine pentru a ne putea auzi datorită uruitului puternic al motorului care ne acoperea vocile.
– Păi, roagă-l ca să ne cazeze câteva zile iar apoi, vino să ne iei de acolo și să ne aduci înapoi la Tulcea – i-am spus eu iar Icu, amicul meu, m-a completat imediat făcându-mi cu ochiul:
– Dar poate ai drum ori treabă prin București și ne duci direct acasă. Ce părere ai ?
– Ar fi și asta o idee … – i-a răspuns Poppey pregătindu-se de râs -, dar carnetul meu de marinar nu prea e valabil pe Dâmbovița …
– N-are nimic – i-a răspns prompt Icu -, vom lua metroul !
Și așa, mai mult în glumă decât în serios, am ajuns în fața debarcaderului din Maliuc pe care, Fănică fiul lui Poppey ne aștepta iar văzându-mă, s-a încruntat ușor:
– Parcă ne cam cunoaștem de undeva – mi-a șoptit el strângându-mi mâna.
– Mda, ne-am cunoscut la nunta lui Făt Frumos cu Ileana Cosânzeana – i-am răspuns și eu.
– Păi, înseamnă că eu eram Făt Frumos iar Ileana Cosânzeana era șalupa mea de dragul căreia făceau cu toții crize de oftică.
– În frunte cu primul secretar, … nu-i așa ? – L-am completat eu și am izbucnit în râs amândoi strângându-ne iarăși mâinile de bucuria revederii.
– Cât stai la mine ? – m-a întrebat Fănică.
– Păi nu prea știu. De fapt nici nu credeam că voi ajunge p-aici deoarece eu n-am nici un bagaj, am ajuns la tine așa cum mă vezi pentru că, am plecat din București la plimbare și m-am pomenit la Tulcea unde am nimerit în șalupa tatălui tău iar cu el, am acostat pe insula ta.
– Ei, dar nu-i chiar a mea însă doar hotelul și restaurantul sunt ale mele așa că, tu și prietenul rău stați cât aveți chef, distrați-vă cum vă este voia iar nota de la restaurant o voi deconta eu. E bine așa ?
Într-un târziu a sosit și nava pasager iar soția lui Fane i-a lat în primire pe călători pentru a-i caza în timp ce, Icu mi-a arătat o cutie măricică plină cu râme de toate culorile și calibrele care se zvârcoleau nemulțumite de deranj.
– N-am mâncat așa ceva niciodată – i-am atras atenția scârbindu-mă spre lighioanele din curie și nici acuma n-am chef de fiarele astea însă, dacă ți-e foame, hai să-ți fac o demonstrație de pescuit la oblete și să guști trufandaua Deltei.
– Ce vorbești mă ? Te știam vânător și nu pescar. Chiar ai intrat și tu în rândul oamenilor serioși ?
În timp ce mă tot lua peste picior, și-a desfăcut iute balotul de scule din care a extras cu ușurință două lansete, a montat pe ele mulinetele potrivite după care m-a invitat spre malul apei:
– Hai, să te văd ce știi și ce poți, dar … fii atent că, avem destui admiratori care au sosit cu pasagerul și n-am chef ca să mă compromiți.
În timp ce Icu își pregătea lansetele și scăunelul pe care să se așeze, eu am intrat în sala de mese unde am fost luat în primire de un tip tinerel și foarte amabil:
– Good morning, sir. Do you want tu eat a fish fresh or ….
– Gata, acum oprește-te ca să nu te epuizezi de tot – l-am stopat eu după care i-am întins mâna prezentându-mă – Eu sunt prietenul lui Fănică și voi locui aici la voi câteva zile cu un prieten de al meu iar gazda noastră Fănică ne-a asigurat că, toate notele de plată de la restaurant le va deconta el. OK ?
– Gata șefule, m-am prins ! – m-a asigurat imediat ospătarul iar eu l-am întrebat în continuare:
– Dar, peștele pe care îl vom prinde ni-l poate găti cineva de la bucătărie ?
– Normal, … se poate altfel ? Nici o grijă ! – ne-a asigurat flăcăul după care am ieșit și m-am îndreptat spre locul în care se așezase Icu:
– Hai mă, ce faci ? Unde-i peștele ?- l-am luat eu la zor.
– Auzi, nu te mai prosti pentru că mă faci de rahat în fața străinilor care stau deja cu ochii pe mine că m-au și întrebat câțiva dacă în Dunărea noastră există și pește.
– Ce vorbești ? Și ce le-ai răspuns ?
– Păi, i-am asigurat că, toate conservele pe care le-au văzut prin magazine conțin numai pești din Deltă.
– Aoleo ! Măcar le-ai spus că în cutii ajung numai după ce sunt prinși de pescari.
– Da, mă … le-am spus toate prostiile.
– Știi ce, Icule ? Eu nu te știam atât de vorbăreț dar spune-mi te rog, în ce limbă ai clevetit cu ei, că eu nu te știam atât de poliglot ?
În acest timp își aprindea țigara iar auzindu-mă s-a făcut roșu ca sfecla la față boscorodind câteva mizerii la adresa mea după care mi-a retezat-o ferm:
– Știi ce ? La pescuit nu se vorbește și nu faci zgomot dacă ai chef să prinzi ceva iar dacă ai chef de cleveteală în toate limbile du-te la străinii ăia de colo și n-ai decât să le spui lor orice dorești.
Simțindu-l cam iritat de bășcălia mea, am tăcut și mi-am îndreptat atenția spre vârfurile celor trei lansete așteptând cu răbdare ca să miște vreuna din ele însă liniștea se instalase cu autoritate și nu prea dădea semne că are de gând să ne facă rost de companie. In acest timp, mă uitam cu jind la câțiva pescăruși care, în neobrăzarea lor, pescuiau în neștire exact în fața noastră scoțând din apă oblete după oblete pe care, deși îi înghițeau cu destulă dificultate totuși nu renunțau.
Am repetat la nesfârșit aruncările lansetelor cât mai aproape de locul unde zburdau obleții zbătând apa spre placul pescărușilor și în necazul nostru însă nu aveau nici un chef ca să dea atenție și ofertelor noastre ceea ce m-a făcut ca să-mi aprind iar o țigară pufnind supărat:
– Hai băi Icule la recepție unde mai bine jucăm la păcănele că aici râd și pescărușii de noi.
– Ai mă răbdare – m-a pus Icu la punct – și supărat la culme datotită comportamentului meu și-a smuls scăunelul de sub fund și cu lansetele în mână a pornit nervos în lungul malului oprindu-te tocmai dincolo de debarcader unde era complet singur și unde astfel s-a și instalat lansând din nou cele trei lansete.
Nemulțumit, m-am apucat ca să strâng și eu lansetele când deodată, lângă mine s-a oprit un lipovean bărbos pe care îl văzusem mai devreme sprijinit de copastia unei șalupe de unde mă tot urmărea plictisit și care, astfel m-a întrebat:
– Vrei să prinzi ceva obleți ?
– Normal, – i-am răspuns eu înciudat – dar nu prea vor deloc să pună gura pe râma mea.
– Eh, or fi și ei sătui iar acuma au chef de joacă – mi-a răspuns lipoveanul făcându-mi cu ochiul după care m-a întrebat – Ceva cocârț este ?
Cum eram un bun cunoscător al obiceiurilor din Deltă cunoșteam nu numai regulile jocului dar și denumirile așa că, deoarece știam că băutura lor favorită era cocârțul, adică … o tărie, de regulă votcă așa că, l-am asigurat imediat că dispun și de cocârț context în care, pe deplin mulțumit, bărbosul s-a întors pe șalupă unde a reapărut la prova desfășurând un prostovol destul de mare pe care, l-a răsucit de câteva ori pe deasupra capului aruncându-l cu artă apoi în apă și foarte aproape de locul în care obleții se jucau vălurind apa. Imediat scula s-a dus la fund iar jocul obleților nu l-am mai zărit după care, bărbosul l-a tras încetișor din apă și când a ridicat plasa din apă am rămas uluit văzând că era aproape plină cu obleți care se zbuciumau de mama focului.
In fața unui asemenea spectacol am știut imediat ce am de făcut așa că, am zbughit-o spre sala de mese unde iarăși mi-a ieșit în cale același ospătar iar de data asta i-am comandat:
– Te rog, adu-mi iute o cană ori ceva mai mare cu cocârț. Aveți sau nu ?
– Cum naiba să nu avem cocârț tocmai aici în inima Deltei ?! Pentru cine îl iei, ori cumva pentru Vasea, ăla bărbosul de pe șalupa aia albastră ?
– Da, cred că pentru el dar nu știam că-l cheamă Vasea.
– Vasea este, … că l-am zărit mai devreme când te cerceta cum pescuiești.
– Aoleo, și ?
– Eh, nici o problemă dar el, cu prostovolul lui poate aproviziona și un magazin – după care a intrat în bucătărie și a revenit aproape imediat cu o cană de tablă destul de încăpătoare – Uite ia de aici damigeana asta că mai mereu, tot cu ea se adapă așa că o cunoaște perfect.
– Dar, peștele prins de el, mi-l poți găti ?
– Sigur că da. Adu-l aici că, bucătarul nostru ți-l face așa cum trebuie.
În drum spre malul apei am mirosit cocârțul și mi-am dat seama că în fapt era doar o votcă mai lipsită de pretenții însă, mult mai tare și mai aspră. De, gustul lor !
Când am ajuns la mal l-am zărit și pe bărbos apropiindu-se și ținând în mână o pungă de plastic în care precis era peștele iar privirea lui a poposit imediat pe cana de tablă împodobindu-i fața cu un surâs satisfăcut:
– Eh, … bună treabă ! … Harașo, harașo, … piti ?
Cum n-am înțeles ce vrea să spună i-am întins doar cana pe care el a luat-o și a gustat imediat o gură după care a pufnit satisfăcut și a întins-o iar spre mine, invitându-mă:
– Piti, … piti, e harașo ! Hai zdarov !
Atunci de-abia mi-am dat seama că mă invita să beau cu el așa că, pentru a nu-l jigni, mi-am înmuiat doar buzele în licoarea din cană după care i-am restituit-o simțindu-mi limba opărită de acel cocârț:
– Mulțumesc, mi-ajunge !
Bărbosul a mai tras o dușcă zdravănă după care mi-a spus fericit:
– Lasă cana la mine că i-o duc io înapoi când s-o goli – după care a mai tras o dușcă și a pornit spre șalupă în timp ce eu m-am îndreptat spre locul în care Icu pescuia de mama focului.
– Ce faci mă aici, nu te-ai plictisit de atâta pescuit ?
– Hm, … cred că ar trebui să schimbăm locul, … nu crezi ?
– Ba da, precis asta ! Tocmai d-aia am venit ca să-ți propun să ne mutăm în restaurant.
– Ce naiba să facem acolo ?
– Păi, … facem ce se face în restaurant în mod obișnuit.
– Ce vrei să spui ? Fii atent că, în Deltă n-am chef ca să mănânc așa ca la București, friptură sau mititei ! Clar ?!
– Normal – i-am răspuns eu cât am putut de serios – așa că uite, alege-ți și tu care bucățică de carne o dorești – și i-am întins punga de plastic iar după ce a aruncat o privire în ea s-a prefăcut că o aruncă cu pești cu tot înapoi în Dunăre.
– Ce-ai mă, ori te-ai țăcănit ? Ăștia i-am prins eu șa că, eu în mănânc iar tu, mănânci ce ai prins ! E bine așa, nu ?!
– I-ai prins pe dracu – s-a zborșit Icu spre mine -, tu ai impresia că eu nu l-am zărit pe Vasea bărbosul când ți-a adus marfa ?
Iar a doua zi, același Vasea, ne-a dus înapoi la Tulcea cu șalupa în timp ce, aceeași cană de tablă plină ochi cu cocârț îl aștepta la rece în restaurantul Maliucului.
————————————–
Constantin-Ștefan ȘELARU (Țiți)
București, septembrie 2020