În ultima perioadă, bunul Dumnezeu mi-a îngăduit să mă îmbăiez prin lectură în stropi magici de Românie Profundă. După ce am citit o minunată carte, scrisă într-un neaoş grai ardelenesc de Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică (Căutând după mere – un dialog amical), o prietenă mi-a împrumutat o carte scrisă în dulce grai moldovenesc. Este vorba de „O viaţă de ţărancă”, Piteşti, Editura Manuscris, 2017, autor Marghioliţa Huzum.
Un titlul atât de simplu atrage atenţia, iar răsfoind-o, te întrebi: ce poate să scrie atât de interesant o ţărancă, încât trei personalităţi ale culturii şi spiritualităţii româneşti semnează materiale introductive? Volumul se deschide cu un Studiu introductiv amplu şi foarte bine documentat, semnat de Ionuţ Mircea Marcu cu privire la aşa numita transformare socialistă a agriculturii în România prin represiunea până la sânge a ţăranilor şi modificarea structurii satului românesc. Informaţiile sunt deosebit de utile înţelegerii conţinutului cărţii
Volumul se bucură de un cuvânt de întâmpinare din partea Arhiepiscopului Calinic al Argeşului, întitulat: „Heretisire”, prin care o felicită pe autoare „o cucoană zveltă şi cu o voioşie rar întâlnită, descreţindu-ţi fruntea de îndată ce te-a învăluit cu rostirea sa inconfundabilă. Rar mi-a fost dat să aud o limbă mai voinică şi viu colorat!” şi recomandă cartea pentru lectură, menţionând: „Iată că, din harul Domnului, scrisul nostru românesc s-a mai îmbogăţit cu o carte de memorialistică sănătoasă, cum nu s-a mai scris de multă vreme sau niciodată! Cine îndrăzneşte să se pună în rând cu Marghioliţa?”
Şi, parcă n-ar fi fost de-ajuns, vine şi Costion Nicolescu, şi adăugă un minunat Cuvânt înainte, intitulat „Frumoşii noştri ţărani şi minunatele lor vieţi zburătoare la Dumnezeu…”
Şi acum, chiar îţi vine să crezi că sub această înfăţişare de zână bună din poveste se ascunde o femeie straşnică, hărăzită cu darul de a-şi aduna gândurile, amintirile vieţii bogate în ani, dar şi în evenimente, şi fără nicio reţinere le dăruieşte celorlalţi. De ce oare? Spre luare aminte sau simte nevoia unei spovedanii mai complete, mai adânci, crezând că nu-i mai ajunge timpul să le spună pe toate părintelui duhovnic? Ori, din bucuria dăruirii?
O astfel de carte de vizită, deosebit de bogată, demnă de luat în seamă este o invitaţie certă la lectură. Aşadar, am continuat cititul unei incitante cărţi de memorii, o autobiografie completă, în care Marghioliţa şi-a „brodat viaţa, aşa cum a fost” (Calinic Arhiepiscopul).
Am fi tentaţi să spunem că naraţiunea are o conotaţie intimistă; da, dar nu doar atât, ci observăm o viziune deschisă asupra lumii în care trăieşte. Prozatoarea mărturiseşte: „Am trecut în viaţă prin bucurii, dar şi prin multe, multe necazuri, încât de multe ori hotăram în inima mea să scriu o carte”. Anii au trecut, experienţele de tot felul s-au acumulat năvalnic în buzunarul inimii sale, pe care autoarea le-a aşezat cu dibăcie ca pe nişte cărămizi la construcţia solidă a unui demers literar. Din voia Domnului s-a apucat de scris şi visul i s-a împlinit. La o lectură mai puţin atentă, nararea faptelor, până la un punct pare o acumulare de banal, de neînsemnat, de un text oarecare, prezentând preocupări diverse ale vieţii casnice, însă apare ceva care tulbură banalitatea prin fapte, evenimente pline de semnificaţie.
Povestirea vieţii începe firesc, chiar şcolăreşte, cu datele de identificare, anul naşterii (1931), locul în care a văzut lumina zilei – satul Copăceana Comuna Berezeni, judeţul Vaslui „sat cu o vechime cam de două sute de ani, este aşezat pe o vale lungă, cu dealuri de jur-împrejur şi ieşire la miazăzi. Oamenii satului sunt toţi agricultori, cu gospodării frumoase şi fântâni în curte”. Are un adevărat cult pentru înaintaşi şi pentru familia ei (moşi, strămoşi, bunici, părinţi, „copchii”, nepoţi). Amintirile despre aceştia sunt omniprezente în sufletul ei, apreciind că din toate amintirile sale, cele de „copchil” sunt fascinante.
În micuţul sat natal începe şcoala, cu o trăistuţă şi tare-i mai plăcea să înveţe, teminând anii şcolari cu premii. În clasa a şaptea renunţă la şcoală, nu pentru că nu ar fi vrut să mai înveţe (acest lucru era tot ce-şi dorea), ci pentru că i s-a spus că nu mai are voie să-nveţe, având origine nesănătoasă (cei din familiei fiind consideraţi chiaburi). Neavând încotro, se împacă cu viaţa de la ţară, întemeiază o familie (intră în rândul lumii), povestind cu patos pregătirile pentru logodnă şi pentru nuntă (peţitul, tocmitul, zestrea…) şi despre nunta care a ţinut trei zile, ca-n poveşti. Şi ne mai spune Marghiliţa că „Aşa era la noi datina pe acia vremie, că fata să aibă ţol şi băietul car, la nuntă. Se zicia că aşa vor porni bine în gospodărie”. Aduce pe lume „copchii”, pe care-i creşte cu dragoste şi se străduieşte din toate puterile să-i dea la şcoli.
Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Stropi de Românie Profundă în „O viaţă de ţărancă”” →