„ Torţionarii Securităţii din anii stalinismului matur ne demonstrează în chipul cel mai convingător că şi noi românii am avut parte, din nefericire de un holocaust cu nimic mai altfel, decât al altora. Singura deosebire fiind doar stridenţa propagandistică la curţile cele mai înalte şi spaţiul acordat, mai recent, în curicula şcolară pentru lecţiile de istorie adevărată.”

(CRISTIAN TRONCOTĂ)

 

    Profitând de slaba voinţă de caracter, de delăsare a conştiinţei eclesiastice, de simularea slujirii întru Hristos, de încrustarea în aurul cârjelor şi al mitrelor grele, de sumele doldora din băncile străine ori ale străinilor din ţară, arhipăstorii nepăsătorului Sinod al Bisericii ortodoxe din România lor, nu cea Tainică, similar celui Tâlhăresc de la Efes din anul 449 d.Hr., care a însângerat şi frânt prin ciomegele unor călugări violenţi, vieţile altor Fii ai Bisericii Apostolice Universale, atunci, iar acum, privind soarta Fiiilor pătimitori şi persecutaţi ai Bisericii Luptătoare, de desconsiderare a lor fiindcă au îndrăznit în închisori, în lagăre, în temniţe, în deportări, în anchete, în torturi, în schingiuiri şi crucificări, să iasă din infernul încarcerat, din empiricul ghimpat, din imanentul încremenit al celulelor, chiar din sensibila aparenţă creştină, să facă Scară la cer din sufletele lor curate şi inimile iubitoare, atingând unii chiar mistica contemplării, proiectându-se în aura realităţilor de Dincolo, în transcendentul care prefigurează sfânta comuniune dintre suferinţă, jertfă şi răscumpărare, statul ateu contemporan încurajat şi ajutat de Marea Conjuraţie a Ocultei Internaţionale a condamnat de-a pururi Naţiunea creştină trecută, prezentă şi viitoare.

   Sfidarea înaltelor feţe fariseo-saducheo-mefistofelice ale ierarhilor parveniţi, căptuţiţi cu doctorate ecumeniciste, iluminaţi ai cabalei, îmbuibaţi cu averi peste averi şi de la stat şi de la Biserica poporului, trăitori în deplină armonie cu corupţia, manageri iscusiţi de tot felul chiar cu preţuirea nepreţuită a Sfinţilor, cu jecmănirea lor sub orice regim, fie el şi ateu, şi anticreştin şi antiromânesc, sfidarea deci, de către cei care au îndrăznit, au avut curaj, au trăit dreapta credinţă, au năzuit în Strămoşi, au iubit pe Hristos şi pe Maica Sa mai presus de toate sau ţărâna sacră a Străbunilor, ripostând eroic împotriva vrăjmaşului, ori au murit martiric, ori s-au înfrumuseţat isihast sau s-au înălţat mistic a fost peste putinţă de acceptat, de tolerat, de îngăduit.

   De fapt a fost şi este o altă sentinţă mult mai mare şi mai apăsătoare a chiriarhilor.

   Suferinţa Fiiilor Aleşi ai Republicii Penitenciare, a Clerului liturghisitor privat de dumnezeiasca Libertate a devenit pentru burghezii Sinodului un uriaş Rug aprins, dar nu cel spiritual de la Mănăstirea Antim, care înnobila, care strălucea prin erudiţie, ci cel al Inchiziţiei mistice, pentru ai preface cu aur cu tot în scrum şi în cenuşă.

   De aceea, trădând pe Dumnezeu şi Neamul, Sfinţii Cerului şi Martirii Pământului, Monahiile alese şi călugării deosebiţi, cele câteva Cete de Dacoromâni neîncătuşaţi voinţei lor machiavelice, baronii Sinodului au făcut pact cu Diavolul. 

   Dincolo de falsificarea grosolană a trecutului nostru istoric-legendar Oculta internaţională comunistă împreună cu obedienta ei fiică din România a trecut şi la masacrul viitor al istoriei, confecţionând, ajustând, întocmind documente false, contrafăcute, cele dictate, ori cele smulse prin declaraţiile sângelui în urma torturilor diabolice comise asupra victimelor care unele s-au prăbuşit în cele din urmă acelui tratament satanic aplicat, pentru a le substitui adevărului acelor realităţi, astfel ca cercetătorii viitori să găsească doar ceea ce se află pus cu grijă în Arhivele ţării.

   În prima fază a Agiornamentului roşu-ateu, al Arhivelor, Securitatea-poliţia politică, Regimul ateu, Partidul comunist, Oculta Iluminaţilor internă şi străină nu a luat în considerare supravieţuitorii torturilor din temniţe ale căror Mărturii vor mărturisi, vor depune mărturie, vor scoate Adevărul la lumină, vor reconsidera evenimentele în realitatea lor pură, nu trunchiată despre Calvarul Naţiunii Române Creştin-Ortodoxe.

   Mărturiile Eroilor, Cuvioşilor, Drepţilor şi Martirilor supravieţuitori ai Apocalipsei româneşti au zăcut ascunse mai întâi în sufletul mistic neîncătuşat, apoi în manuscrise strecurate cutremurător şi înfricoşetor, amestecate cu picături de sânge prin temeliile de bloc, prin temeliile caselor, sub primitorul pământ, sub rădăcinile falnicilor copaci, pe la diferiţi cunoscuţi temerari, sub diferite taine şi tainiţe, apoi când s-a rupt digul comunismului au ieşit la suprafaţă ca nişte adevărate Mărturisiri de Credinţă, ca nişte fascinante Mărturisiri de Suferinţă, ca nişte cutremurătoare Mărturisiri de Jertfă, ca nişte zguduitoare Mărturisiri de Iubire faţă de Dragoste, faţă de Libertate, faţă de Cer şi Pământ, pentru a reîntroniza Adevărul în lumina sa divină.

   Dar, aceste Mărturisiri, nu puţine la număr ci de ordinul sutelor, Mărturisiri sincere, curate, pătimite, însângerate, înmiresmate de har, de suferinţă inimaginabilă, de trăire mistică înaltă, de dăruire creştină totală, profundă, isihastă, de iertare mai presus de fire a călăilor, de o nuanţă ascetică, filocalică nemaiîntâlnită, de o lumină sofianică pogorâtoare parcă din cer, ruşinau social, stânjeneau istoric, acuzau juridic, înfierau moral, tulburau caracterele, ameninţau conştiinţele, prefăceau, cerneau cunoştinţele.

   Puteau compromite total ideologia iluminată atee marxist-leninist-stalinistă.

   Puteau condamna definitiv Regimul totalitar trecut care a excelat prin originea şi avatarurile cumplitelor experimente pedagogige denumite reeducare.

   Puteau înfiera şi actualul regim totalitar la fel de fidel şi la fel de roşcat prezentul demagogic umanitarist.

   Puteau de asemenea să rescrie Istoria concentraţionistă, să o aşeze în hotarele Adevărului care, ar fi adus regrete, căinţă, dar şi demnitate Naţiunii noastre creştine.

   Puteau să aşeze deţinuţii prigoniţi religios şi pe cei politici fiecare pe treapta măsurii conştiinţei şi faptelor lor jertfelnice, mărturisitoare, pilduitoare.

   Puteau aşeza Omul prigonit, persecutat, pe fiecare în rândul Cetei sale creştine.

   Puteau ctitori un magistral Phanteon al marilor Eroi: Dascăli, Conducători, Militari.

   Puteau îmbogăţi şi înfrumuseţa Sinaxarul Sfinţilor, Martirilor, Muceniţelor.

   Puteau renaşte trăirea ortodoxă ca în sânul Creştinismului hristic-apostolic.

    Înţelepţii cruzimii şi-au reluat însă măsurile de rigoare şi finale totodată recondamnând, reînfierând şi „legalizând” prin crucificare atât Adevărul cât şi pe mărturisitorii lui rămaşi în viaţă, ori trecuţi în Cartea Vieţii Domnului, până la Judecata de Apoi, prin Legea-fără-de-lege 217/ 2015, cerută de o asociaţie defăimătoare, anticreştină şi antiromânescă în egală măsură, dar foarte generos plătită de statul antinaţional, anticreştin, din bugetul poporului debusolat, maltratat şi obidit, căruia i-a ferecat Elita Spirituală Călăuzitoare, după cum afirmă răspicat şi Conu Măldărescu:

   „ Am auzit că în ţara mea dreptatea a fost ferecată în verigă.  Am auzit că în ţara mea, a fi patriot constitue infracţiune… Am auzit că în ţara mea valorile naţionale sunt vânate, re-condamnate şi re-ucise de gestapo-n.k.v.d.-istul de serviciu de la I.N.S.H.R.-E.W., care <<face legea>> în România…” (Ion Măldărescu, Pentru Neamul şi Pământul românesc. ART-EMIS, 30 Septembrie-2017)

   Aşadar, recomandările celor care „fac legea” sunt: re-condamnările pentru Seniori şi condamnările pentru Urmaşi, adică Temniţa noastră cea de toate zilele.

   

   TÂRGŞOR

 

   „Cu lanţuri de picioare am fost trimis la închisoarea Târgşor.

   Trupul îmi era legat, duhul însă nu. Puterea seculară aşa îl

   trimetea şi pe Sfântul Ap. Pavel la Roma şi pe toţi mărturisitorii,

   în faţa morţii.” (VIRGIL MAXIM)

 

   Târgşor a avut cinstea de a fi o admirabilă mănăstire, ctitorie domnească a ilustrului Voievod al Dreptăţii Vlad Ţepeş. Cuibărită pe malul stâng al râului Prahova, mănăstirea se împrejmuia de o pădure fermecătoare care completa sublim mirificul lăcaşului sfânt alături de curtea chiliilor.

   Nepăsarea boierilor deveniţi ciocoi, a celor cu stare şi desele cutremure au prăbuşit măreaţa ctitorie voievodală, astfel că, cârpită pe ici pe colo, au făcut-o pulberărie, închisoare militară, iar după primul război mondial au transformat-o în închisoare de drept comun, ca o rezervă a penitenciarului Ploieşti.

   Comuniştii bolşevizaţi care au acaparat şi distrus toată orânduirea creştină au promovat închisoarea ca temniţă pentru elevi în perioada 1948-1951.

   Acolo s-a încercat experimentul de siluire a conştiinţelor fragedelor vlăstare, de pervertire şi de nivelare a minţilor lor pentru a se arunca neghina marxismului.

   Duhul monahal încă se mai păstra sporadic prin anumite colţişoare tainice pentru a purta de grijă mănunchiului de tineri care soseau pe jos de la închisoarea Ploieşti.

   Iniţial se hotărâse deplasarea copiiilor pe jos, sub escortă şi cu lanţuri la picioare. Distanţa nu era mare, de circa 18-20 kilometri, dar fiind foarte anevoioasă, imposibilă, s-a renunţat la lanţuri.

   Ciocli regimului ateu de la Târgşor s-au ostenit să înfigă în ţărâna sacră a fostei Mănăstiri domneşti, Crucea reeducării atee, pregătind astfel Cruciada Copiilor frumoşi, cuminţi şi credincioşi, prin şcoala satanică a dezmembrării, a spălării creerelor angelice, pentru a smulge grâul crescut înfrăţit şi a lăsa doar neghina lor.

   Cruciada Copiilor a urmat la scurt timp după marea prigoană împotriva Tineretului Creştin Ortodox care, a declanşat valul miilor de arestări din întreaga ţară, TINEREŢEA ÎNCĂTUŞATĂ, între 15 Mai 1948 şi lunile următoare.

   „Pe data de 4 februarie 1949, elevii au fost direcţionaţi către închisoarea de minori de la Târgşorul Nou, o mică localitate aflată la circa 20 de km de Ploieşti.”  (Constantin I. Stan, Crucea Reeducării-O istorie a <<reeducărilor>> în temniţele comuniste din România (1948-1964), Ed. Christiana, Bucureşti-2010, p. 64)

   Mănunchiul de Copiii, Spicele acelea verzi şi mănoase, doldora de grâu, care pregăteau Pâinea cea spre fiinţă a Neamului, se legănau în cinstea lor sufletească pentru hrănirea unui întreg spiritual, paralel cu împlinirea lor de a înţelege esenţialul, de a înflori o idee măreaţă, de a fi statornic unui crez, de a se înfrumuseţa rodind.

   Viaţa, primum vivere…, cum spuneau străbunii traci, ne înfiază nu numai trăirii, ci mai întâi Menirii, Cinstirii şi în acelaşi grad Slujirii, Jertfirii, Iubirii şi Învierii ei.

   „Copilul, aşa cum spunea monahul contemporan Ignatie Marica, vărul meu, este Mugure de Dumnezeu!”, adică vlăstarul în trunchiul căruia va creşte sufletul veşniciei şi-n strălucirea căruia se va reflecta Frumuseţea pururea a lui Dumnezeu.

   Un alt monah pe care l-am cunoscut şi-l preţuiesc, Teodor Stănescu de la schitul Aiudului dă mărturie despre aura unui astfel de Copil frumos şi încarcerat la Târgşor:

„Cel mai tânăr deţinut politic întemniţat la Tîrgşor a fost fiul sculptorului Romul Ladea. Sculptorul Ladea a murit şi securistul care avea în urmărire familia Ladea a atentat la pudoarea Doamnei Ladea şi Doamna Ladea l-a respins. Pentru aceasta i-a arestat copilul şi l-a băgat în închisoare. Avea doar 13 ani…

  Virgil Maxim, spune altfel: „Micuţul Ionel Ladea abia împlinise 12 ani; era fiul sculptorului Ladea, de la Cluj, cel care a proiectat impresionanta catedrală timişoreană.” (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Ed. Antim, 2002, p. 202)  

   Când a venit în inspecţie Nicolski la Târgşor, reia vorba monahul Teodor,  şi l-a văzut aşa zglobiu, frumos, plin de viaţă, l-a întrebat:

   -Şi tu eşti deţinut politic?

   La care băiatul, ţanţoş, i-a răspuns:

   -Nu am fost, dar acuma sunt.

   Deci la Târgşor au fost întemniţaţi copiii, elevii, la Piteşti-studenţii, la Gherla-muncitorii şi ţăranii, la Sighet-înalţii politicieni din ţara noastră, iar la Aiud, aicea, a fost întemniţată elita intelectuală a neamului nostru românesc. Ceea ce a avut mai bun şi mai sfânt neamul nostru românesc, aici au fost întemniţaţi. Din cauza aceasta, Părintele Iustin Pârvu socoteşte Aiudul ca fiind Athosul românesc. Aici s-a jertfit ceea ce a avut mai sfânt şi mai bun neamul nostru românesc.” (Graţia Lungu Constantineanu, Părintele Iustin Pârvu-ctitor şi părinte duhovnicesc. Ed. Haritina, Iaşi-2009, p. 69) Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Cruciada copiilor din temnița Târgșor” →