Simina PĂUN-MOISE: Bilet către mama

Bilet către mama

 

Mama,

te rog ca să mă ierţi,
nu am ajuns la tine, azi!
Mă ţin probleme, ‘s plin de stres,
probabil,
mâine am s-ajung…fără răgaz!
Vezi, ţi-am trimis prin nea Vasile,
ne-am întâlnit la piaţa mare,
nişte măsline, biscuiţi şi mandarine,
să ai şi tu,
cănd tristă stai, pe înserare!
Am să încerc să îmi fac timp
s-ajung şi eu la tine,
şi poate trec pe la mormânt
să îi aprind şi tatii-o lumânare,
aşa cum se cuvine.
Ştiu că îţi este tare greu,
ştiu că s-a spart şi geamul de la tindă;
îmi spune nea Vasile, mai mereu…
şi clanţa porţii,
ştiu,
mi-a zis că nu mai ţine.
Să văd cum fac să o repar,
să-mi rup puţin din timpul sacru;
mă uit atent în calendar,
dar nu-ţi promit……
…dar ce mai face satul?
Poate găseşti pe cineva,
să îţi muncească el, prin curte….
am să-l plătesc, nu te-ntrista!
Dar nu mai vreau să te omori cu munca.
Mi-e tare dor de tine, mamă!
Aşa să ştii, nu te-am uitat,
am s-ajung, de buna seamă,
şi când ajung, să văd căt stau cu dumneata.
A trecut timp, măicuţă
şi am ajuns la poarta ta,
ai reuşit să îi repari zăvorul,
dar intră atâta lume-acum pe ea!
Şi ce frumos ai aranjat prin curte,
şi ce grădină mare ai!
Şi florile îti stau pe prispă,
cât de frumos, te-ai rânduit, mămica mea!
Nu ai mai vrut să mă aştepti, măicuță?
Nu ai putut de timp să mai lungeşti!
Ai mandarine, napolitanele ascunse după uşă,
să am ce să-ți împart la noapte, la priveghi.
Venisem să repar prin casă,
venisem să mai stăm un ceas în plus,
dar doliu am găsit la poartă
şi lumea-mi spune,
că dorul după mine te-a răpus.
Te-am întrebat mereu, măicuţă,
de ai probleme,
de e ceva ce te-ar fi supărat,
dar niciodată nu ai spus nimica,
şi te-am crezut…..
Şi te-am crezut, că niciodată,
nu ai lăsat să-ţi scape către mine,
nici cel mai mic oftat!
Deschide ochii doar o clipă,
mai du-te-n poartă să m-aştepţi,
şi iartă-mă tu, mamă!
Că timpul nostru, l-am făcut poveşti.
Acum,
tu să mă ierţi, măicuță,
că ieri la tine n-am ajuns,
să-i spui şi tatii să mă ierte,
dar timpul…..timpul ăsta m-a ucis!

–––––––––––-

Simina PĂUN-MOISE

14 iulie, 2018

Lara GRAFT: în simfonii albastre

în simfonii albastre

 

mă strânge noaptea și mi-e gura sare
un val de strigăte m-ajung
răsună depărtările-n deșertul de mătase
sunt valul nopții ce-n mine mă ascund.

 

mi-s buzele crăpate-n căutare
și nimicesc talazuri fără să le-ating,
strângând în dinți de-amurg și spume
o lacrimă prelinge ușor pe sânul stâng.

 

santalul-‘si varsă-n furii tot nectarul
și goliciunea-și umple cu-asfințiri
storcând din falii de lumini și arii
în simfonii albastre prinse în șiraguri.

 

gătite valuri și mândre se înalță
cât încă noaptea mă strânge-n agonii
zidind lunatici aștri împrejuru-mi
și simt strânsoarea unei noi iubiri.

–––––––––-

 Lara GRAFT

14 iulie, 2018

Alin CUCURUZAN: Drum

Drum

 

La margini de timp,
culorile se amestecă,
se estompeză,
până la desacralizare.
Cenușiu, drumul
pornind din azi
spre nicăieri,
se pierde ușor
și palid,
în pădurea stranie
a cuvintelor – porți,
a cuvintelor – ruguri,
într-un sepulcru inutil
înconjurat de cântece de lebădă,
săpat în cenușa nestinsă
a unui Phoenix,
așteptând să renască
la fiecare răspântie,
la fiecare sfârșit,
ca o fantasmă
plângându-și nemurirea.

–––––––––––––

Alin CUCURUZAN

13 iulie, 2018

Anca-Maria DAVID: Am fluturi

AM FLUTURI

Am fluturi pe obraz
Ce-mi mângâie privirea
Scăldată-n culori,
Păstrată-n ninsori.
Am fluturi în stomac,
Dezlănţuind furtuna
Ce clocoteşte-n mine,
Trăind sclipiri divine.
Am fluturi în palmă
Ce-mi freamătă fiinţa,
Răscolind dorinţa
clipelor hoinare.
Am fluturi în privire,
Pierduţi în amintire
Când ne plimbam în noi,
Pictând în nopţi senine
aripi spre nemurire.

––––––––––

Anca-Maria DAVID

13 iulie, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Versuri

Pictez cu mâna stângă

 

Prin visul meu uitată, la margine de noapte
Într-un decor albastru, aievea, dar pustiu,
Cu aripe de timpuri, în zbor spre mai departe,
Mă tolănesc în mine şi-n clipe din târziu.

 

Printre clepsidre triste desprinse din pustie
Nisipuri curgătoare alunecă-n poveşti,
Iar clipa din prezenturi, sinistră, întârzie
Și a uitat de mine, uitată-i printre veşti.

 

În atmosfera tristă și timpul s-a oprit
Să-şi legene culcușul făcut în trupul meu,
Să-şi lege bine ochii prin vântul întețit
Să treacă-n veșnicie, cum a făcut mereu.

 

Cu mâna tremurândă , prin florile din geam
Îmi mângâi amintirea , desprinsă din tumult ,
Remodelându-mi paşii din timpul ce-l mai am
Si-mbrătişez clepsidra , prin timpul absolut.

 

Văd floarea de pe sticlă din pâclă și din smoală
Și-i șterg o frunză neagră , pun una din opal.
Trecuta-i neființă, desprinsă ca din boală
Încerc ca niciodată, să-i destinez un mal.

 

Dar timpul iute trece prin clipe din târziu,
Lumina dimineții, îmi bate la fereastră,
Prin patul înserării , din mine, e pustiu
Pictez cu mâna stângă, o clipă, doar a noastră.

 

La teatru

 

Prin hățișul vremii încep să mă tem
Viața mână valuri , gata înspumate
Soarele se stinge de sub un blestem
Noaptea ne așterne stele sfărâmate.

 

Te pornești la teatru , te trezești la luptă
Doi actori siniştri , vor să se răpună
Toată contemplarea din priviri ți-e suptă
Își rânjesc pe scenă și n-au ce să-ți spună.

 

Noi năuci în sală nici nu mai scâncim
Ne desprindem firea, de pe sub obloace
În străfundul minții ne mai scormonim
Găsim sinonime pentru noi mijloace.

 

Cade și cortina, ascunzând misterul
Mă caut în geantă dup-un fir de apă
În străfundul genții, e ascuns tot cerul
Și-n negura deasă, stelele mai crapă.

 

Privesc spectatorii, nu par deranjați
Cei bătrâni din sală se trec prin mătănii
Actoraşii vremii, doi boi aroganți,
Cu mâna-ntre coarne şi-n baliga blănii…

 

Mă revărs spre uşă, numai pân” la prag
Scena clocotește în mijloc de ceartă
Amândoi nătângii, se dau în vileag
Au sedus o țară, ca pe-o desfrânată .

 

Alții guri căscate, cu trupuri puhoi,
Ropotesc din palme de-au crăpat Pământul,
Ca desprins din stâncă, după multe ploi,
A-nghețat la teatru … astăzi și cuvântul…

 

Piesa noi o trecem, prin nevrednicii,
Bătrânii o leagă peste vechi mătăni.
Actoraşi nemernici, prin vremelnicii,
Iar textul din piesă… îl știu doar străinii.

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Versuri” →

Daniela PÂRVU DORIN: Cum să sângerezi de bună voie…ca să fii fericit (fragment de jurnal)

Motto:

     ’’E adevărat că-i trist dar mai trist e că-i adevărat’’

(William Shakespeare)

 

Mi-am propus mai demult să-mi scot la lumina trăirile de prin jurnale, să le povestesc așa cum știu eu, simplu și fără să-mi judec viața! pentru că ea vine de la Domnul! Și pentru că tot ce voi scrie va fi ‘’o întâmplare a ființei mele’’ cum spunea poetul, o să-mi pun sub microscop sufletul, ocolind monologul interior și îndrăznind să aflu mai multe despre sufletul meu.
Fiecare lacrimă cu care am putut plânge a devenit ca o fiară închisă, atât de multă vreme, într-o cușcă, așa cum mă tot întreb ce vor deveni cele pe care nu le-am putut plânge
Mă văd scriind ca și cum aș sapă și aș da de-o viață secretă pe care te-ai hotărât s-o deslușești mărturisind-o, tocmai pentru că ai dosit-o, pentru că te-ai însingurat de tot și de toate…
Dragostea ca și viața are nevoie de detalii, de aceea m-am gândit să ies din toată povestea mea ca dintr-un cerc de foc și să-mi privesc dinafară viața mea.
Eu chiar cred că există o prescripție a scenariilor noastre intime sau vreau să cred asta, din tot ce trăim derivă viața și interpretarea corectă a ei, copilăria dă startul unui destin interior.
Povestind despre durerile proprii, voi reuși poate, să scot la lumina picturile grotești smulse din rame și scoase din lanțuri, imagini vii care apar și dispar, jucându-se cu mine și cu mintea mea.
Sunt ani de cercetare interioară că să rămân la aceeași idee, că neiubirea părinților poate fi o povară pe care o porți cu tine toată viața.
Au fost sute de nopți și zile de așteptare, crezând că voi putea găsi, eu drumul, că voi găsi eu singură, un buton cu ajutorul căruia pot transforma neiubirea în iubire.
Pentru mine iubirea ar fi însemnat un gram de atenție și apreciere, un dialog minim care să-mi dea credința că și eu sunt vie, că mă vede și pe mine cineva…că exist pentru cei din familie.Deși mie mi se poruncea, viața-mi toată era în graficul, în planurile , în schițele celor care m-au abuzat zi de zi, nu m-au crescut decât să-mi porunciască , să-mi dea sarcini și să-mi pună în cârcă treburi de îndeplinit, credeam că eu trebuie să trăiesc ca să muncesc și să pot aduce bani sau alte beneficii familiei.
………………………………………………………….
Dumnezeu a rânduit să mă nasc! nu mama!ea până-n ultima clipă a sperat că nu e însărcinată, până s-a dumirit, până a fost la medic, s-a trezit în dureri la spital, născundu-mă un pic mai devreme de șase luni.
E foarte senin că nu m-a dorit, nici șanse nu mi s-a dat la naștere, o încurcam teribil, chiar ea mi-a zis,’’copil îmi trebuia! tat-tu la pușcărie, eu cu tine jumătate de an m-am chinuit prin spitale, eram un copil, nu-mi trebuia copil.
Ce tristă viață patetică!
Dumnezeu a hotărât să trăiesc, mama îmi reproșa că m-am născut…
Cel mai trist e să ai mamă și să-ți dorești să fii orfan, pentru că mă simțeam orfan, eram un ciot în calea tuturor, eram un copil ofilit între patru pereți, care murea zi de zi, nu trăia, așteptând o clipă mai bună, pentru mine…nu mai spun de acceptare sau de iubire!
Daca viața mi-ar fi lăsat scris pe un perete’’Iubește-te tu, dacă maică-ta nu poate!
Alt start ar fi avut viața mea și-aș fi suferit mai puțin.
Mi-aș fi dat seama că sufletul nu poate fi hrănit numai cu sudalme și umilinți, n-aș mai fi plâns ca o proastă în perne sau privind tavanul camerei că pe o scenă ce-aș fi vrut să mă înghită cu totul, de oboseală, de griji, de nefericire… doar trebuia să ispășesc pedeapsa faptului că m-am născut.
……………………………………………………………
Azi caut să-mi salvez sufletul, să-mi croiesc pe hârtie un tipar dureros al aducerii aminte! e timpul să-ncep să mă iubesc și să vin la marea confruntare cu emoționalul copilului rănit.
Ajuta-mă Doamne, să mă scot din tranșee, să sar peste toate sârmele ghimpate și să salvez copilul din mine dar și să pot plânge de fericire!Nu am plâns niciodată de fericire!
Nu știu, poate conținutul tulburător al cărții va fi o piatră funerară ce mi-o pun singură pe piept, sau pe suflet refuzând să mai trăiesc în interiorul rănilor mele.
Ce mi-aș dori e să fac din toate mărturisirile un act de reconstrucție, să scot copilul din mine la lumină. Să desenăm pe asfalt împreună, să ne îmbrățișăm și să descoperim împreună Iubirea, regăsindu-ne până dincolo de orice granița.
În toate rugăciunile mele te-am căutat, copil bun, și nu am dat decât de un lux al tristeții după tine, aveam nevoie de poezie și poezia mea de o viață nouă.
Acum e timpul, să dau jos din spinare toate armele albe și negre pe care le-am tot cărat decenii în spinare și cu care am fost lovită! Am să fac un muzeu al durerii, cu neputința mamei de a mă iubi, cu întunericul din fereastră, cu temerile copilului care am fost, cu ura ce zumzăia în jur, cu tatuajele făcute de viață cu fierul fierbinte pe tot corpul, cu muțenia durerii încremenite pe chip…cu nasul lipit de fereastră, cu milioane de secunde plânse…
Poezia mi-a fost supapă de salvare a ființe mele și puterea divină de a mă salva de fiecare dată singură…dacă se putea muri de multe ori, eu de mii de ori am înviat din nimic.
Ca să privesc azi, fetița cu piesele de puzzle ascunse în aceeași basma, pășind în vârful picioarelor să-și învingă teama, să se confrunte cu demonul interior, privindu-și imaginea propriei dureri, la lumina, nu altfel…
Sunt dureri așa mari că ele, chiar scoase afară din corp, s-ar putea să crească în afarea mea invadându-mi spațiul! Ce mă fac?
Nu am idee cât timp îmi va lua procesarea propriilor răni, nici o știință, nici o autoterapie și nici o persoană, cred, nu poate participa la procesul tău de vindecare dacă nu vii cu strigătul în lumină, dacă nu-ți găsești puterea de a rezista, dacă nu ești pregătit să vindeci copilul din tine!
………………………………………………………
Da, copilul din noi e însuși Dumnezeu!
Dintotdeauna s-a vorbit despre copilărie ca despre un ideal al perfecțiunii în care cu toții credem.

T. Arghezi care l-a căutat ca și mine, pe Dumnezeu, l-a găsit se pare în ultimele clipei ale vieții, când, stând întins în pat a exclamat: ” Te-am găsit ca pe un copil, între ceruri, aruncând cu stele în mare și jucând cu mâna oglinda lumii rotunde în odăile noastre albe”…
S-a tot vorbit de vârstă sacrului, a uimirii, duioșiei și a emoției fără margini, a sentimentelor profunde de bucurie-toate strânse în ochi de copil-nu e copilul din noi, însuși Dumnezeu?
Partea copilăriei trăite de mine, cu genunea ei cu tot, cea mai adâncă parte și cea mai rănită, îmi dă voie să revin la copilul care am fost și de care m-am pierdut ca-ntr-o ceață, fără voia mea!
Revin la el, chiar târziu dându-mi voie să-l aflu, să-l reînviu.
Știu, nu te mai poate vindeca nimeni de copilărie, dar să renaști aducându-te cu totul în lumină, alergând după copilul din tine, numai să-l faci fericit…
…………………………………………………………
Cred că voiam să cresc cât mai repede pentru că eram nefericită, parcă nu mai încăpeam în colivia în care eram închisă,visam zi de zi la o posibilă eliberare, eliberarea fiindu-mi visul!
Azi am în jurul meu tot mai mulți oameni care au omorât copilul din ei, l-au sugrumat pur și simplu…
Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Cum să sângerezi de bună voie…ca să fii fericit (fragment de jurnal)” →

Silvia BODEA SĂLĂJAN: Canarul

Am privit mereu spre geamurile ce decupau pătrate de cer, uneori de un albastru ce răspândea o lumină rece , ca marmura de pe treptele unei catedrale, alteori întunecat şi răzvrătit ca încruntarea celui căruia i s-a făcut lehamite de promisiuni deşarte. Mi-am dorit mereu să-mi port glasul printre ramurile grădinii înrourate sau printre stelele nopţilor cu lună plină. Dorinţe, dorinţe deşarte, purtate în tainiţele unor gânduri ascunse.
Pentru toţi sunt o mică minune colorată, un obiect de divertisment, un lucru de o utilitate îndoielnică. Îmi vorbesc şi uneori mă alintă. Sunetele glasului meu nu pot cuprinde flamboaianul unor vise demult spulberate… Aş vrea să cânt ca Orfeu iar cântecul meu să schimbe dezordinea lucrurilor, să readucă totul la începuturile inocenţei adamice. Uneori aş vrea să renasc mereu din cenușa propriilor mele tristeţi.
Cel mai obsedant ideal a fost libertatea. M-am trezit însă într-o colivie la vârsta la care nu eram conştient de propriile-mi aripi.

–––––––––––

Silvia BODEA SĂLĂJAN
13 iulie, 2o18

Ioan POPOIU: Nostalgie

NOSTALGIE

 

Despre ce
să-ți vorbesc iubire
ce irumpi neașteptat în viața-mi
aparent calmă și senină
îți spun puține cuvinte
întâmplări și înfrângeri
vorbim despre noi
ca și când ar fi vorba
despre alte persoane
nu mai aud cuvintele celor din jur
te văd doar pe tine
și cât sunt de doritor
să regăsesc pe liceanca
neverosimilă de nouăsprezece ani
clipe neprețuite
aș dori ca ziua
să nu se mai sfârșească
și de la înălțimea ei
cât aș vrea să plonjez
în tinerețea mea
de palid și trist adolescent

––––––––––-

Ioan POPOIU

13 iulie, 2018

Georgeta GHENA: Să gustăm din Potirul tainic (poeme)

Trilul ciocârliei lin

 

Cerurile s-au deschis

și pe o aripa de nor

coboară trilul ciocârliei lin…

O, imnul țării sfânt!

 

Îl aud și fecioarele nebune

plecate după untdelemnul sfânt.

Prea târziu!

 

Un călugăr bâtrân și-a isprăvit rucodelia…

Smerenia e zăvorâtă în gloata ce pășește agale

spre margini de lume…

 

Stingher îmi privesc mâinile

străpunse de sângele amiezii,

în care se oglindește sfios drapelul.

 

Îngenunchez sub tăcere

la umbra cedrului divin.

 

Îmi cântă Psalmi și eu îi redau

trilul ciocârliei lin,

așa cum mi l-au spus străbunii….

 

Tu, sfântă patrie!

 

Privesc prin tine, țara mea,

dar tu stai cu capul în jos-

răsturnată de un arlechin șugubăț.

Aș vrea să îți întorc firea spre Răsăritul promis.

Brazii să ți-i înalț spre eter,

zâmbetul tău de altădată

să îl topesc în fibrele trupului meu.

O, sfântă patrie, de ți-ai întinde mâinile,

precum heruvimii cei cu câte șase aripi,

te-ai descătușa din mrejele grotești ale acestui circar.

În zbor te-ai răsuci năucitor

și pe pământul sfânt, ai păși, din nou, tu.

Te aștept să îmi picuri seva prin vene, ca odinioară.

Să gustăm din Potirul tainic

și prin lume să ieșim din lumea subjugată…

 

Roșul stindardului românesc

 

Roșul stindardului românesc

s-a desprins din timpul trecător

Continue reading „Georgeta GHENA: Să gustăm din Potirul tainic (poeme)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Cruciada copiilor din temnița Târgșor

„ Torţionarii Securităţii din anii stalinismului matur ne demonstrează în chipul cel mai convingător că şi noi românii am avut parte, din nefericire de un holocaust cu nimic mai altfel, decât al altora. Singura deosebire fiind doar stridenţa propagandistică la curţile cele mai înalte şi spaţiul acordat, mai recent, în curicula şcolară pentru lecţiile de istorie adevărată.”

(CRISTIAN TRONCOTĂ)

 

    Profitând de slaba voinţă de caracter, de delăsare a conştiinţei eclesiastice, de simularea slujirii întru Hristos, de încrustarea în aurul cârjelor şi al mitrelor grele, de sumele doldora din băncile străine ori ale străinilor din ţară, arhipăstorii nepăsătorului Sinod al Bisericii ortodoxe din România lor, nu cea Tainică, similar celui Tâlhăresc de la Efes din anul 449 d.Hr., care a însângerat şi frânt prin ciomegele unor călugări violenţi, vieţile altor Fii ai Bisericii Apostolice Universale, atunci, iar acum, privind soarta Fiiilor pătimitori şi persecutaţi ai Bisericii Luptătoare, de desconsiderare a lor fiindcă au îndrăznit în închisori, în lagăre, în temniţe, în deportări, în anchete, în torturi, în schingiuiri şi crucificări, să iasă din infernul încarcerat, din empiricul ghimpat, din imanentul încremenit al celulelor, chiar din sensibila aparenţă creştină, să facă Scară la cer din sufletele lor curate şi inimile iubitoare, atingând unii chiar mistica contemplării, proiectându-se în aura realităţilor de Dincolo, în transcendentul care prefigurează sfânta comuniune dintre suferinţă, jertfă şi răscumpărare, statul ateu contemporan încurajat şi ajutat de Marea Conjuraţie a Ocultei Internaţionale a condamnat de-a pururi Naţiunea creştină trecută, prezentă şi viitoare.

   Sfidarea înaltelor feţe fariseo-saducheo-mefistofelice ale ierarhilor parveniţi, căptuţiţi cu doctorate ecumeniciste, iluminaţi ai cabalei, îmbuibaţi cu averi peste averi şi de la stat şi de la Biserica poporului, trăitori în deplină armonie cu corupţia, manageri iscusiţi de tot felul chiar cu preţuirea nepreţuită a Sfinţilor, cu jecmănirea lor sub orice regim, fie el şi ateu, şi anticreştin şi antiromânesc, sfidarea deci, de către cei care au îndrăznit, au avut curaj, au trăit dreapta credinţă, au năzuit în Strămoşi, au iubit pe Hristos şi pe Maica Sa mai presus de toate sau ţărâna sacră a Străbunilor, ripostând eroic împotriva vrăjmaşului, ori au murit martiric, ori s-au înfrumuseţat isihast sau s-au înălţat mistic a fost peste putinţă de acceptat, de tolerat, de îngăduit.

   De fapt a fost şi este o altă sentinţă mult mai mare şi mai apăsătoare a chiriarhilor.

   Suferinţa Fiiilor Aleşi ai Republicii Penitenciare, a Clerului liturghisitor privat de dumnezeiasca Libertate a devenit pentru burghezii Sinodului un uriaş Rug aprins, dar nu cel spiritual de la Mănăstirea Antim, care înnobila, care strălucea prin erudiţie, ci cel al Inchiziţiei mistice, pentru ai preface cu aur cu tot în scrum şi în cenuşă.

   De aceea, trădând pe Dumnezeu şi Neamul, Sfinţii Cerului şi Martirii Pământului, Monahiile alese şi călugării deosebiţi, cele câteva Cete de Dacoromâni neîncătuşaţi voinţei lor machiavelice, baronii Sinodului au făcut pact cu Diavolul. 

   Dincolo de falsificarea grosolană a trecutului nostru istoric-legendar Oculta internaţională comunistă împreună cu obedienta ei fiică din România a trecut şi la masacrul viitor al istoriei, confecţionând, ajustând, întocmind documente false, contrafăcute, cele dictate, ori cele smulse prin declaraţiile sângelui în urma torturilor diabolice comise asupra victimelor care unele s-au prăbuşit în cele din urmă acelui tratament satanic aplicat, pentru a le substitui adevărului acelor realităţi, astfel ca cercetătorii viitori să găsească doar ceea ce se află pus cu grijă în Arhivele ţării.

   În prima fază a Agiornamentului roşu-ateu, al Arhivelor, Securitatea-poliţia politică, Regimul ateu, Partidul comunist, Oculta Iluminaţilor internă şi străină nu a luat în considerare supravieţuitorii torturilor din temniţe ale căror Mărturii vor mărturisi, vor depune mărturie, vor scoate Adevărul la lumină, vor reconsidera evenimentele în realitatea lor pură, nu trunchiată despre Calvarul Naţiunii Române Creştin-Ortodoxe.

   Mărturiile Eroilor, Cuvioşilor, Drepţilor şi Martirilor supravieţuitori ai Apocalipsei româneşti au zăcut ascunse mai întâi în sufletul mistic neîncătuşat, apoi în manuscrise strecurate cutremurător şi înfricoşetor, amestecate cu picături de sânge prin temeliile de bloc, prin temeliile caselor, sub primitorul pământ, sub rădăcinile falnicilor copaci, pe la diferiţi cunoscuţi temerari, sub diferite taine şi tainiţe, apoi când s-a rupt digul comunismului au ieşit la suprafaţă ca nişte adevărate Mărturisiri de Credinţă, ca nişte fascinante Mărturisiri de Suferinţă, ca nişte cutremurătoare Mărturisiri de Jertfă, ca nişte zguduitoare Mărturisiri de Iubire faţă de Dragoste, faţă de Libertate, faţă de Cer şi Pământ, pentru a reîntroniza Adevărul în lumina sa divină.

   Dar, aceste Mărturisiri, nu puţine la număr ci de ordinul sutelor, Mărturisiri sincere, curate, pătimite, însângerate, înmiresmate de har, de suferinţă inimaginabilă, de trăire mistică înaltă, de dăruire creştină totală, profundă, isihastă, de iertare mai presus de fire a călăilor, de o nuanţă ascetică, filocalică nemaiîntâlnită, de o lumină sofianică pogorâtoare parcă din cer, ruşinau social, stânjeneau istoric, acuzau juridic, înfierau moral, tulburau caracterele, ameninţau conştiinţele, prefăceau, cerneau cunoştinţele.

   Puteau compromite total ideologia iluminată atee marxist-leninist-stalinistă.

   Puteau condamna definitiv Regimul totalitar trecut care a excelat prin originea şi avatarurile cumplitelor experimente pedagogige denumite reeducare.

   Puteau înfiera şi actualul regim totalitar la fel de fidel şi la fel de roşcat prezentul demagogic umanitarist.

   Puteau de asemenea să rescrie Istoria concentraţionistă, să o aşeze în hotarele Adevărului care, ar fi adus regrete, căinţă, dar şi demnitate Naţiunii noastre creştine.

   Puteau să aşeze deţinuţii prigoniţi religios şi pe cei politici fiecare pe treapta măsurii conştiinţei şi faptelor lor jertfelnice, mărturisitoare, pilduitoare.

   Puteau aşeza Omul prigonit, persecutat, pe fiecare în rândul Cetei sale creştine.

   Puteau ctitori un magistral Phanteon al marilor Eroi: Dascăli, Conducători, Militari.

   Puteau îmbogăţi şi înfrumuseţa Sinaxarul Sfinţilor, Martirilor, Muceniţelor.

   Puteau renaşte trăirea ortodoxă ca în sânul Creştinismului hristic-apostolic.

    Înţelepţii cruzimii şi-au reluat însă măsurile de rigoare şi finale totodată recondamnând, reînfierând şi „legalizând” prin crucificare atât Adevărul cât şi pe mărturisitorii lui rămaşi în viaţă, ori trecuţi în Cartea Vieţii Domnului, până la Judecata de Apoi, prin Legea-fără-de-lege 217/ 2015, cerută de o asociaţie defăimătoare, anticreştină şi antiromânescă în egală măsură, dar foarte generos plătită de statul antinaţional, anticreştin, din bugetul poporului debusolat, maltratat şi obidit, căruia i-a ferecat Elita Spirituală Călăuzitoare, după cum afirmă răspicat şi Conu Măldărescu:

   „ Am auzit că în ţara mea dreptatea a fost ferecată în verigă.  Am auzit că în ţara mea, a fi patriot constitue infracţiune… Am auzit că în ţara mea valorile naţionale sunt vânate, re-condamnate şi re-ucise de gestapo-n.k.v.d.-istul de serviciu de la I.N.S.H.R.-E.W., care <<face legea>> în România…” (Ion Măldărescu, Pentru Neamul şi Pământul românesc. ART-EMIS, 30 Septembrie-2017)

   Aşadar, recomandările celor care „fac legea” sunt: re-condamnările pentru Seniori şi condamnările pentru Urmaşi, adică Temniţa noastră cea de toate zilele.

   

   TÂRGŞOR

 

   „Cu lanţuri de picioare am fost trimis la închisoarea Târgşor.

   Trupul îmi era legat, duhul însă nu. Puterea seculară aşa îl

   trimetea şi pe Sfântul Ap. Pavel la Roma şi pe toţi mărturisitorii,

   în faţa morţii.” (VIRGIL MAXIM)

 

   Târgşor a avut cinstea de a fi o admirabilă mănăstire, ctitorie domnească a ilustrului Voievod al Dreptăţii Vlad Ţepeş. Cuibărită pe malul stâng al râului Prahova, mănăstirea se împrejmuia de o pădure fermecătoare care completa sublim mirificul lăcaşului sfânt alături de curtea chiliilor.

   Nepăsarea boierilor deveniţi ciocoi, a celor cu stare şi desele cutremure au prăbuşit măreaţa ctitorie voievodală, astfel că, cârpită pe ici pe colo, au făcut-o pulberărie, închisoare militară, iar după primul război mondial au transformat-o în închisoare de drept comun, ca o rezervă a penitenciarului Ploieşti.

   Comuniştii bolşevizaţi care au acaparat şi distrus toată orânduirea creştină au promovat închisoarea ca temniţă pentru elevi în perioada 1948-1951.

   Acolo s-a încercat experimentul de siluire a conştiinţelor fragedelor vlăstare, de pervertire şi de nivelare a minţilor lor pentru a se arunca neghina marxismului.

   Duhul monahal încă se mai păstra sporadic prin anumite colţişoare tainice pentru a purta de grijă mănunchiului de tineri care soseau pe jos de la închisoarea Ploieşti.

   Iniţial se hotărâse deplasarea copiiilor pe jos, sub escortă şi cu lanţuri la picioare. Distanţa nu era mare, de circa 18-20 kilometri, dar fiind foarte anevoioasă, imposibilă, s-a renunţat la lanţuri.

   Ciocli regimului ateu de la Târgşor s-au ostenit să înfigă în ţărâna sacră a fostei Mănăstiri domneşti, Crucea reeducării atee, pregătind astfel Cruciada Copiilor frumoşi, cuminţi şi credincioşi, prin şcoala satanică a dezmembrării, a spălării creerelor angelice, pentru a smulge grâul crescut înfrăţit şi a lăsa doar neghina lor.

   Cruciada Copiilor a urmat la scurt timp după marea prigoană împotriva Tineretului Creştin Ortodox care, a declanşat valul miilor de arestări din întreaga ţară, TINEREŢEA ÎNCĂTUŞATĂ, între 15 Mai 1948 şi lunile următoare.

   „Pe data de 4 februarie 1949, elevii au fost direcţionaţi către închisoarea de minori de la Târgşorul Nou, o mică localitate aflată la circa 20 de km de Ploieşti.”  (Constantin I. Stan, Crucea Reeducării-O istorie a <<reeducărilor>> în temniţele comuniste din România (1948-1964), Ed. Christiana, Bucureşti-2010, p. 64)

   Mănunchiul de Copiii, Spicele acelea verzi şi mănoase, doldora de grâu, care pregăteau Pâinea cea spre fiinţă a Neamului, se legănau în cinstea lor sufletească pentru hrănirea unui întreg spiritual, paralel cu împlinirea lor de a înţelege esenţialul, de a înflori o idee măreaţă, de a fi statornic unui crez, de a se înfrumuseţa rodind.

   Viaţa, primum vivere…, cum spuneau străbunii traci, ne înfiază nu numai trăirii, ci mai întâi Menirii, Cinstirii şi în acelaşi grad Slujirii, Jertfirii, Iubirii şi Învierii ei.

   „Copilul, aşa cum spunea monahul contemporan Ignatie Marica, vărul meu, este Mugure de Dumnezeu!”, adică vlăstarul în trunchiul căruia va creşte sufletul veşniciei şi-n strălucirea căruia se va reflecta Frumuseţea pururea a lui Dumnezeu.

   Un alt monah pe care l-am cunoscut şi-l preţuiesc, Teodor Stănescu de la schitul Aiudului dă mărturie despre aura unui astfel de Copil frumos şi încarcerat la Târgşor:

„Cel mai tânăr deţinut politic întemniţat la Tîrgşor a fost fiul sculptorului Romul Ladea. Sculptorul Ladea a murit şi securistul care avea în urmărire familia Ladea a atentat la pudoarea Doamnei Ladea şi Doamna Ladea l-a respins. Pentru aceasta i-a arestat copilul şi l-a băgat în închisoare. Avea doar 13 ani…

  Virgil Maxim, spune altfel: „Micuţul Ionel Ladea abia împlinise 12 ani; era fiul sculptorului Ladea, de la Cluj, cel care a proiectat impresionanta catedrală timişoreană.” (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Ed. Antim, 2002, p. 202)  

   Când a venit în inspecţie Nicolski la Târgşor, reia vorba monahul Teodor,  şi l-a văzut aşa zglobiu, frumos, plin de viaţă, l-a întrebat:

   -Şi tu eşti deţinut politic?

   La care băiatul, ţanţoş, i-a răspuns:

   -Nu am fost, dar acuma sunt.

   Deci la Târgşor au fost întemniţaţi copiii, elevii, la Piteşti-studenţii, la Gherla-muncitorii şi ţăranii, la Sighet-înalţii politicieni din ţara noastră, iar la Aiud, aicea, a fost întemniţată elita intelectuală a neamului nostru românesc. Ceea ce a avut mai bun şi mai sfânt neamul nostru românesc, aici au fost întemniţaţi. Din cauza aceasta, Părintele Iustin Pârvu socoteşte Aiudul ca fiind Athosul românesc. Aici s-a jertfit ceea ce a avut mai sfânt şi mai bun neamul nostru românesc.” (Graţia Lungu Constantineanu, Părintele Iustin Pârvu-ctitor şi părinte duhovnicesc. Ed. Haritina, Iaşi-2009, p. 69) Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Cruciada copiilor din temnița Târgșor” →