CÂNDVA NE-A ZÂMBIT MAREA
Cândva-ntr-o vreme, mult ne-am mai iubit…
Cât suflet dăruit, nu vei afla pe veci…
Vară era, pe malul marii şi soarele-n zenit
Şi-ntr-altă vară, mi-ai spus că vrei să pleci !
Din valuri apărut-ai, cu zâmbetul senin,
O lume-ntreagă dispăruse, pe aripi de zefir…
Îmi sorb azi asfinţitul, cu gustul de pelin
Te strig să-mi vii, adâncă-i tăcerea în nadir !
Dar şoaptele mi-s izgonite, de vânturi înapoi,
Rătăcitoare, aiurea, prin neguri de uitare…
Nu ne-auzim, doar valu-şi aminteşte despre noi,
Ne-a zăcut demult ecoul, răstignit pe-altare…
Ne-acoperă nisipul, etern se cerne pe-amândoi,
Limanul ni-i pustiu acum şi ţărmurile-s goale…
Paşii mă dor, atâtor veri, doare tăcerea-ntre noi
Doare şi ţipătul pescăruşilor, ce dau târcoale !
Castele din nisip zidirăm, cu-atingerile blânde,
Ruinele ne zac în suflete, de-atâtea veri cernite…
Printr-ele, de-om scormoni, cu mâinile flămânde,
Dezamăgire vom găsi, suspin şi gândurile mâhnite…
TE AȘTEPT
Noaptea fură din amurg,
Cade greu vălul tăcerii.
Sunetele se sting, se scurg,
Tac zâzaniile-n puzderii.
Tristul cântec de vioară,
Smuls, purtat e-n depărtare.
Numai țipătul de cioară,
Îl acoperă-n uitare.
Cade bezna peste dealuri
Și mă prinde rătăcind.
Iese luna, cade-n valuri,
Se scufundă strălucind.
Alergând cobor pe stânci,
Seri la rând să te aștept.
Fac curaj, răbdări adânci,
Să te strâng cu drag la piept.
Cât îmi e marea de mare,
Ochii îmi privesc prelung,
Încercând să văd în zare,
Întunericul străpung.
Dar nici urmă de catarg!
Mută-s eu și marea-i mută!
Geaba stau, privesc în larg,
Spre iubirea mea pierdută.
