„A vorbi despre limba în care gîndești, a gîndi – gîndire nu se poate face decît numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o zi de sărbătoare. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decît exprimată în limba română. Pentru mine iarba se numește iarbă, pentru mine arborele se numește arbore, malul se numește mal, iar norul se numește nor. Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observație, această relevație am avut-o abia atunci cînd am învățat o altă limbă.” (Nichita Stănescu)
Limba română, sărbătorită la maturitate, are o istorie îndelungată. O limbă romanică, vorbită în principal în România şi Republica Moldova, are patru dialecte care se disting: 1) daco – român, vorbit în România şi Republica Moldova precum şi în diaspora; 2) aromân, sau macedo – român, vorbit în comunităţile din Grecia, Albania, Bulgaria, Kosovo, Serbia; 3) megleno – român, un dialect aproape dispărut din nordul Greciei, şi 4) istro – român, de asemenea aproape dispărut, vorbit în peninsula Istria din Croaţia.
Limba română, singura limbă romanică din Europa de Est, a suportat mai multe influenţe de-a lungul istoriei. Însă, a vorbi despre istoria unei limbi – în cazul de faţă, limba română, ar fi imposibil să nu te raportezi şi la istoria poporului român. Prima perioadă a limbii noastre este perioada dacică, dacii fiind prima civilizaţie care a trăit în zona în care se află acum România. Constantin C. Giurescu, în cartea sa, „The Making of the Romanian People and Language”, scrie şi care au fost activităţile principale ale dacilor. În principal s-au ocupat cu agricultura.
A doua perioadă este cea de romanizare, după cucerirea Daciei de către romani, în anul 106, după mulţi ani de lupte. Romanizarea s-a întâmplat destul de repede, în cei 165 de ani, prin căsătorii mixte, prin răspândirea religiei creştine cu ajutorul misionarilor…
După romanizare a fost o perioadă de influenţă slavă, când în timpul secolului al 7-lea şi pe parcursul secolului al 9-lea, când au venit slavi în zona Daciei, ifluenţa fiind şi prin pronunţia cuvintelor.
Cel mai vechi document scris în limba română, păstrat, este „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către judele Braşovului” (1521), descoperită în 1894 în Arhivele Naţionale ale judeţului Braşov unde se păstrează şi astăzi. Cea mai veche inscripţie în aromână este datată la 1731.
Limba română a fost introdusă ca obligatorie, în actele de stat şi în ritualul religios, în timpul voievozilor Vasile Lupu (1634 – 1653) în Moldova şi Matei Basarab (1632 – 1654) în Ţara Românească.
Prima gramatică românească se datoreşte lui Samuel Micu şi Gheorghe Şincai. Datează din anul 1780, se intitula „Elementa linguae daco – romanae sive valachicae” şi a fost tipărită la Viena.
A urmat o perioadă de re-latinizare, spre secolul al 19 – lea. Pe la anul 1800, lingviştii români au lucrat pentru crearea unei limbi mai frumoase, nobile… prin anumite modificări, eliminând unele cuvinte dure, de origine slavă.
În prima jumătate a secolului al 19 – lea a început o perioadă de „iluminare” în România. Au fost traduse cărţi ale unor scriitori din vest, ca: Racine, Moliere, Lemartine… În acea perioadă, scriitorul teoretician român, Ion Heliade Rădulescu şi-a scris opinia cu privire la purificarea limbii literare româneşti. El a vrut „să ne unim în scris şi să ne facem pentru noi înşine o limbă literară.”
Continue reading „Lucreția BERZINTU: ZIUA LIMBII ROMÂNE – 31 august”
Zilele acestea se împlinesc 135 de ani de la prima trecere a poetului Mihai Eminescu prin Basarabia, un eveniment prea ușor trecut cu vederea în această perioadă dominată de flagelul cu care se confruntă întreg mapamondul. O făcea aflându-se în drum spre Odesa, unde, la Limanul Kuialnik, situat în apropiere, poetul urma să-și vindece boala la „arhioloagele picioare”, de care suferea de mai multă vreme.
