Cornelia CHIFU: Considerații asupra volumului „Taina scrisului”

„Taina scrisului” este un act de cultură iniţiat de scriitorul George Roca ce reuneşte în paginile a două volume de antologie o sută de eseuri de motivaţie literară aparţinând tot atâtor scriitori de limbă română de pe întreg mapamondul, un concept a cărui importanţă pentru literatura română nu mai trebuie demonstrată.

Dincolo de bogăţia spirituală pe care o înmagazinează în paginile sale, „Taina scrisului” este un document pentru Istoria literaturii române, oferind date exacte şi informaţii privind debutul şi evoluţia literară a celor o sută de participanţi la acest original proiect cultural, ceea ce înseamnă când şi de ce au început să scrie, persoanele care i-au îndrumat, încurajat şi călăuzit paşii, reviste, publicaţii şi edituri cu care au colaborat, volume tipărite, premii şi distincţii obţinute.

Sigur, nu toţi vor rămâne în analele Istoriei literaturii! Dar din paginile celor două volume nu-i va şterge nimeni şi cititorii acestora vor afla cum s-au născut cândva aripile unor vise, cum au crescut ele şi cât de înalt le-a fost zborul. Pentru că eseurile nu sunt doar o înşiruire de date şi titluri. Concepute în stiluri diferite, unele mai riguroase, unele pline de umor, altele mai lirice, ele vorbesc despre taina creaţiei, acea scânteia divină ce a purtat mereu spiritului uman spre desăvârşire şi spre lumină.

„Taina scrisului” poate fi asemănată cu o carte de poveşti. O sută de poveşti ce creionează o sută de personaje principale pornite să cucerească lumea cu ajutorul cuvântului, instrumentul miraculos, cu puteri nebănuite care se lasă descoperite doar celor cu har, meniţi să dezvăluie oamenilor bucuria minţii şi a inimii. O sută de poveşti despre începuturi finalizate cu multă trudă, despre încercări şi reuşite şi deznădejdi, despre talent şi emoţie şi totul în numele comunicării şi împărtăşirii cu ceilalţi.

Cercetându-le îndeaproape mesajul, cred că am putea elucida dilema acestei controversate epoci a internetului care a scăzut drastic numărul cititorilor de literatură scrisă ce se află în raport invers proporţional cu lansările de carte. Cred că am afla ce îi motivează pe scriitori să mai treacă pragul editurilor, să-şi dedice viaţa acestei pasiuni – scrisul – şi să lanseze cu încăpăţânare carte după carte.

Esenţa acestui demers cultural o descifrăm din titlul pe care i l-a ales autorul, „Taina scrisului” pentru că, nu-i aşa, destinul oricărui scriitor este o taină.

Dacă Dicţionarul limbii române ne spune că taina este ceva necunoscut, neînţeles, nedescoperit, nepătruns de mintea omenească, în scrierile religioase taina este „o lucrare misterioasă, ceva necunoscut şi neînţeles minţii omului care se face cu putere divină”, exemplificându-se cu cele şapte taine ale Bisericii creştine care „pecetluiesc legătura dintre divinitate şi om”. Taina scrisului este acel fior al creaţiei, o chemare lăuntrică, misterioasă, pe care o simt cei dăruiţi cu har şi care pecetluieşte legătura dintre cuvântul scris şi om, înlesnind zborul sufletului spre lumi tainice, doar de el ştiute.

Dar să vorbim şi despre fiorul liric pe care îl conţine cuvântul „taină”, despre acel freamăt al eului liric încărcat de emoţia necunoscutului.

Nuanţe poetice ale cuvântului „taină” desprindem din chiar definiţia lui de „mister”, „minune”, „poveste minunată”. Despre sensul poetic al cuvântului „taină” ne vorbeşte cu măiestrie Lucian Blaga prin metaforele sale: „corola de minuni a lumii”, „nepătruns ascuns”, „sfânt mister”, „ne-nţelesuri mari”. Dar, pe când Blaga nu cercetează tainele lumii, nu le ucide cu mintea, nu le vrea lămurite, George Roca îi invită la ceas de spovedanie pe cei o sută de scriitori şi porneşte alături de ei pe drumul destăinuirilor, lăsând posterităţii o sută de „poveşti minunate” prin care să dezlege „Taina scrisului” cunoscând emoţia şi bucuria creaţiei artistice.

„Taina scrisului”, este o încununare a muncii neobosite de promotor cultural pe care o desfăşoară George Roca întru descoperirea şi formarea de noi talente, întru promovarea scriitorilor de limbă română în spaţiul cultural internaţional şi, deci, a limbii şi a culturii româneşti. Îi dorim mult succes în acest demers şi drept încurajare îi amintim că „cei ce duc soarele în viaţa altora vor trăi şi ei în lumină!”

———————

Cornelia CHIFU

10 septembrie 2019

Timişoara

Continue reading „Cornelia CHIFU: Considerații asupra volumului „Taina scrisului”” →

Daniel IONIȚĂ: Postfață la volumul ,,Taina scrisului”

„La început era Cuvântul… și cuvântul era cu Dumnezeu… și cuvântul era Dumnezeu…”

Ca oameni, facem fără doar și poate, parte din regnul animal. Dar ne deosebim de celelalte vietăți, inclusiv de celelalte mamifere, într-un mod fundamental. Putem reflecta asupra situației noastre, conștientiza această reflecție, și – cel mai important lucru! – putem exprima aceasta prin cuvinte. Aceste calități ne fac deosebiți de celelalte creaturi în mod fundamental. Cuvântul, acestă reflecție a conștiinței de sine, ne aduce aproape de Divinitate într-un fel în care nici o altă formă de viață de pe planetă nu e în stare.

Nu știm care au fost primele cuvinte rostite de înaintașii noștri. Au fost oare cuvinte de iubire, de durere, de bucurie, de ură, de luptă? Cel mai probabil au fost cuvinte care să descrie natura care-i înconjura și frumusețea ei nemăsurată. Apoi, poate că o rugă de mulțumire la adresa Atotputernicului să se fi strecurat de pe buzele lor către cer. Nu știm precis! Este o taină…

Ceea ce George Roca face cu brio în aceste volume, este de a pune la un loc, într-o colecție ce reprezintă un concept fenomenal, și anume: el provoacă un grup de ființe umane cu totul deosebite – scriitorii, să-și reamintească și să descrie care au fost primele lor cuvinte… scrise. Apoi, îi întreabă ce anume, în contextul existenței fiecăruia, a determinat acest demers fundamental, care le-a schimbat viața.

Vedeți, artiștii – iar scriitorii fac parte din acest grup de ființe umane deosebite – sunt cei care consemnează și depozitează pentru posteritate bogăția de spirit a umanității. Cunaștem o mare parte din ceea ce s-a petrecut în epoca neolitică din cioburile de ceramică pe care artiștii le-au pictat pentru vasele folosite zi de zi. Cunoaștem mare parte din ce s-a petrecut în antichitate pentru că scriitori anonimi au scris Epopea lui Ghilgameș, sau Psalmii (atribuiți lui David), sau Cartea lui Iov, Mahabarata. Apoi au apărut autorii, Homer, Aristotel, Plato, Homer, etc. Acestă „depozitare” a devenit mult mai intensă în timpul Galaxiei Guttenberg, și apoi a crescut exponențial odată cu apariția internetului. Însă în esență natura ei a rămas aceeași…

Dar scriitorii nu au doar un rol pasiv, acela dea a ne reaminti de unde provenim, călătoria pe care strămoșii noștrii au străbătut-o fie istoric sau artistic (spiritual – arta implicând în mod nemijlocit spiritul uman). Ei au un rol mult mai mare, și activ mult după ce ei ca ființe umane au dispărut: scrierile lor, fie că au scris pe piei de animale și pergament cu mii de ani în urmă, fie că scriu acum prin mediul computerizat al internetului – continuă să ne Continue reading „Daniel IONIȚĂ: Postfață la volumul ,,Taina scrisului”” →

Emilia STROE-ȚENA: Taina scrisului – Trecători prin Lumina Cuvântului…

Cuvântul este cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, adică Domnul Iisus Hristos, aşa cum ni se spune in Evanghelia de la Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul” (I, 1). De la conotaţiile religioase iniţiale, el a suferit transformări, ajungând in lumea profană, laică, ştiinţifică să reprezinte o modestă unitate de vorbire, un gănd, o idee. Cu ajutorul lui, multiplicat şi corelat la infinit, literatura ca artă a cuvântului este una dintre cele mai frumoase arte, o adevarată sărbătoare a sufletului şi a spiritului. Dacă sărbatoarea conţine în ea un dram de mister, de necunoscut, adică ceva tainic, ce ţine de intraductibilul fiinţei, atunci cuvântul, ca element de bază al textului scris – poezie, proză, dramaturgie, poartă în sine inefabilul care atrage, farmecă, irumpe ca un fascicol de lumină. Acest mister, această taină, acest necunoscut este centrul in jurul căruia se organizează în cercuri concentrice, arta. Este tana artei, misterul său, sinele său… Iar toate acestea ne duc cu găndul la ideea de sărbătoare, o sărbătoare a artei cuvântului, în care lumea se îmbracă in lumina lui, lumina scrisului. Taina scrisului este sărbătoarea scrisului, pentru că scrisul este eliberare de constrângeri, bucurie, explozie de lumină prin comunicare, trăire la cote înalte, reverie, împăcare cu sine, cu semenii, cu Dumnezeu.

Trecători prin lumină este titlul unei trilogii scrise de mine, din care până în prezent au apărut doar două volume: „Pământul ca un râu” şi „Fire de iachint” ambele la Editura „Mira”, Bucureşti, 2006 și 2007). Cel de-al treilea, „Tămâie şi trandafiri” este în curs de apariţie, la editura „Armonii culturale” din Adjud. Au urmat „Chemarea infinitului” (Editura „Mira”, Bucureşti, 2007) şi „La lecture plurielle de la poesie moderne”, la aceeași editură în 2009. Aceasta din urmă reprezintă lucrarea mea pentru gradul didactic I, ca profesor de limba franceză, grad susţinut în 1987. Apoi, în 2018, mi-a apărut o plachetă de versuri intitulată „Destin românesc” (sonete), la Editura „Armonii culturale”, Adjud. Ele beneficiază şi de ilustraţiile mele ca de altfel şi romanele trilogiei.

Am urmat Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din Bucureşti, promoţia 1968 şi Facultatea de Filologie la Universitatea Bucureşti, promoţia 1973. Ambele instituţii de învăţamânt au sădit in mine dorinţa de a avea o cultură solidă, nu una superficială. Am învăţat să pictez, să scriu , m-am iniţiat in tainele graficii si am citit cât am putut de mult.

În învăţământ, ca profesor de limba franceză, am cunoscut o serie de bucurii, mai ales cu elevii care participau la olimpiadele naţionale, datorită unei munci susţinute de ambele părţi.

Cultura şi educaţia sunt ca două vase comunicante, ca două mâini împreunate pentru rugăciune şi iertare; una transmite celeilalte, iar aceasta primeşte, reţine şi mulţumeşte. Ascultă împreună o melodie doar de ele auzită, vibrează în mod tainic, neştiut, abia perceptibil. Este cazul artei. Nu degeaba se spune că pictorul bun se cunoaşte după cum picteaza mâinile. Aceste mâini păstrază în ele un secret, au o melancolie specială, un duh ce vine din interiorul fiinţei. Semnalul mâinilor frumoase trece şi în planul rostirii simbolico-metaforice, îmbogăţindu-se cu alte elemente portretistice, în primul rând ochii, privirea. Oricum cele două arte, a cuvântului poetic şi a picturii, a vizualului se întrepătrund, întrucât emoţia, sentimentul, trăirea le guvernează şi le sublimează.

Am incercat să surprind esenţialul textelor poetice in intertextualitatea lor, făcând analize concrete şi minuţioase la Eminescu, Blaga, Mallarme, Valery. O muncă pe parcursul câtorva ani de zile, până în 1990, adunată în „Caietele Universitaţii Timişoara”. Apoi în 1991, ca o încununare parcă a acesteia, am avut parte de un moment extrem de încărcat emoţional şi intelectual, prin prezentarea comunicării „Eminescu-Mallarme”, la Universitatea Sorbona din Paris, in cadrul colocviului internaţional „Romanite et Roumanite”.

Revenind pe pământ teleormănean, noi, profesoarele de limba franceză din Alexandria am înfiinţat în parteneriat cu francezii „Asociaţia de prietenie româno-franceză” (ROMFRA), adevărat centru cultural pentru elevii noştri, care au putut pleca in Franţa, cu programe artistice în ambele limbi, beneficiind astfel de un sprijin real în cunoaşterea şi aprofundarea limbii şi culturii franceze. În 2005, proiectul pe teme de arte plastice şi muzică intitulat „Arta limbilor”, cu Colegiul din Bastogne-Belgia deschidea o cale pentru viitoarele proiecte Erasmus. Din nou arta cuvântului cu arta vizualului, dar şi cu cea sonoră, muzica, îşi dădeau mâna, prin ceea ce aveau ele specific, dar şi comun: inefabilul expresiei, gândire şi suflet deopotrivă, raţiune şi sentiment, menite să-i unească pe oameni printr-un mesaj de iubire necondiţionată, de chemare la eternitate.

Dacă scrisul vine din interiorul fiinţei, dacă exprimă resorturile cele mai profunde şi ascunse ale eului, atunci el este viaţă, suflet, armonie. Cuvântul are sufletul său. El provine din lumina eternă şi divină, împrăştiind în jur razele sale. Continue reading „Emilia STROE-ȚENA: Taina scrisului – Trecători prin Lumina Cuvântului…” →

Mariana GRIGORE: Taina scrisului – Scriu de ce oare!?

Retorică într-o întrebare care mă conduce către răspunsul unei lipse esențiale de răspuns, adunat într-o formă a cărei substanță se așează la masa monologului hamletian lângă a fi sau a nu fi… a scrie sau a nu scrie, de ce e întrebare! Nu sunt primul condei din care curge această introspecție ce tinde uneori spre sfera sentimentului de teamă și dă naștere derivatului unei noi întrebări… scriu bine, tema și substanța scrisului au esența unui produs finit care se numește creație? …cine sunt în cuvântul meu și care este cratima care îmi leagă munca imaginativă de libertatea și deschiderea sufletească, de arta pentru care muzele și-au dat mâna întru rodul universal al luminii spirituale?

Care este rolul scrisului, acela de a scrie tot ceea ce putem spune, sau din contră, ceea ce nu putem spune? Înainte de a destăinui de ce scriu, de a mă cunoaște pe mine prin dezvăluirea propriei meditații, l-aș aduce în paginile de cuget pe Marcus Aurelius care spunea: „Retrage-te în tine însuți; practică deseori această reculegere sufletească; vei deveni un om nou”. Ce este scrisul dacă nu frământare, trăire, dezamăgire și împlinire într-o complinire a particulei universale numită ființă? Theodor Reik ne dezvăluia propria trăire: „Nimic din ceea ce ni se spune, nimic din ceea ce putem învăța de la ceilalți nu ne atinge atât de adânc precum ceea ce găsim în noi”.

Într-o carte apărută recent spuneam: „Mă gândesc uneori să dau scrisului tăcerea cuvântului, să-l închid între paginile albe ale unei colivii fără litere și printre zăbrele de timp static să-l privesc cum scrijelește pe pereții cerului”. Aceasta este zbaterea interioară care tace în spatele cuvintelor ce prind contur în albul versului sau rima ce se așterne pe coala albă de hârtie, căutându-și drumul în lunga călătorie către suflet.

De ce scriu? Îmi pun această întrebare și nu răspund într-o academie de cuvinte care m-ar situa poate pe o treaptă mult prea înaltă a ars poetica rezervată marilor spirite creative care înnobilează cugetul și sufletul. Știu că scriu pentru că simt că pe vatra cuvântului, aprinsă de un cărbune sufletesc, arde și trăirea mea… Scriu pentru că mă caut pe mine printre tumulturi de existență adunate în explozii de personalitate sau calm analitic adus cu sinceritate în propria filosofie de viață, încercând să integrez ființa lumii sensibile în lumea inteligibilă. Scriu pentru că îmi radiografiez sufletul, cugetul și trecerea prin timp, încercând să las o urmă. Scriu pentru că încerc să descopăr dincolo de mine puntea comunicativă cu alte eu-ri care, ca și mine, caută și se caută în lungul și spinosul drum filosofic al înțelegerii. Scriu pentru că încerc să înțeleg cine sunt în ceea ce sunt și dincolo de simpla existență care mi-a fost dată fără să fiu întrebată, să îmi aflu rolul și rostul în Totul căruia îi aparțin . Scriu pentru că în încercarea de a înțelege neînțelegerea care mă frământă cu fiecare cuvânt curs din gând, mă lovesc de laturi necunoscute ale timpului în care trăiesc. Poate că într-o astfel de analiză se plasează și meditația nichitiană care ne dezvăluie frământarea marelui poet: „Nu știu în ce secol aș fi trăit, probabil într-unul care nu a sosit”. Scriu pentru că pacea interioară clădită uneori din acceptarea necunoașterii de mine, mă construiește bucată cu bucată din așchiile sărite la distanța unei înțelegeri, de neînțelegerea propriilor întrebări.

Trăirile pot fi materie a scrisului, amnarul sau apa care stinge incendiul ficărei încercări, izbutită sau sortită eșecului atunci când nu se ridică la nivelul subiectivismului care cataloghează și împarte scriitura în „bună” sau „mai puțin bună”. Toate însă (referindu-mă la trăiri) sunt esențiale pentru scris, iar dacă nu ești vanitos și nu urmărești cu fervoare celebritatea, satisfacțiile te învață să înțelegi că scrisul este o formă de cunoaștere, de autoevaluare spirituală a propriei ființe ca întreg. Scrisul este esența umană care ne apropie de divin, păstrând însă unicitatea formei sufletești ce ne-a fost insuflată la naștere și dezvoltată pe parcursul existențial al transformărilor. El ne spune că suntem în am fost și curgem în acel fluviu care nu rămâne neschimbat.

Revin la aceeași întrebare… De ce scriu? Pentru că, așa cum spunea Pablo Neruda: „Toți avem un basm în noi, pe care nu ni-l putem citi singuri. Avem nevoie de cineva care, cu mirare și încântare, să ni-l citească și să ni-l povestească”. Avem nevoie să fim noi în noi… să visăm, să fugim de cotidian în cele mai ascunse unghere de suflet, să plângem la geamul ferestrelor cu iluzii desenate în ROGVAIV imaginar, să aruncăm cu pereții în umbrele gândurilor, să plutim în reveria unor ace de ceasornic ce stau în expectativă big bang-ului expansiunii universului, să fim ceea ce în realitate nu avem curajul să etalam, să călătorim cu barca gândurilor prin suflete, vâslind cu propriul suflet.

,,Cine nu călătorește, cine nu ascultă muzica, cine nu căută harul din el însuși, moare câte puțin”, ne spune Pablo Neruda într-o introspecție care se dezvelește de cuvânt și ne îndeamnă să privim în spatele supraaglomerării de prea multă existență și prea puțin spirit. Să ne regăsim acolo unde căutarea este geneza începutului cunoașterii de noi…

De ce scriu? Pentru că trăiesc într-o trăire care nu se traduce prin efemerul „exist”, sunt doar un om ce simte puterea din cuvinte și modelează gânduri, iubirea printre rânduri, privind la cerul în care o stea sunt, căzătoare. Scrisul nu îmi conferă însă rangul de scriitor. Cât de profund definea Robert Schnakenberg în cartea „Viața secretă a marilor scriitori”, vorbind despre Franz Kafka, esența scriitorului: „Știi că ești un mare scriitor când numele tău devine adjectiv”. Eu încă sunt un substantiv propriu…

Și totuși, de ce scriu? De ce aleargă condeiul prin călimară și stropeste de multe ori raiul cu abis? Nu știu, niciodată nu voi ști de ce scriu, ce îmi va aduce scrisul, nu știu către ce mă voi îndrepta și de unde am plecat. Știu doar că scrisul este trăirea care îmi transforma umanul în acea individualitate spre care tind mereu…să fiu eu între grimele de existență care acoperă banalul și desuetul cuvânt trăire, neidentificată cu simplismul lui exist.

Ce este scriitura poetică? Ne spune marele Nichita Stănescu și îl ascult cu tăcerea înclinării în fața cuvântului său: „Poezia este ochiul care plânge. Ea este umărul care plânge, ochiul umărului care plânge. Ea este mâna care plânge, ochiul mâinii care plânge. Ea este talpa care plânge, ochiul călcâiului care plânge”. De aceea scriu și nu pot dezvălui în reflexia cuvântului, reflecția scriiturii… Nu sunt poet în accepțiunea consacrării universale, dar scriu poezie prin trăire, pulsând în cuvânt nu imaginea fotografică a silabelor, ci tabloul fără rame al vieții dintre alb și negru.

Scriu dintr-o foame nestăvilită de a mă exprima. Fără scris m-aș simți incompletă, fără centrul de greutate care îmi asigura achilibrul emoțional, cultural și spiritual. Scrisul aste acea parte din mine care circulă pe sub epiderma trăirilor și le fluidizează nevoia emoțională.

Scriu pentru a mă cunoaște și pentru că prin fiecare gând așternut, deschid o fereastră către propria ființă și închid o ușă către ignorarea propriei treceri prin viață, pentru a înțelege adevărul despre mine. Ce sunt adevărul și viața ne spune Albert Einstein: „Adevărul este ceea ce trece testul experienței” iar „Viața este un mister, nu o problemă care trebuie rezolvată”.

Ce este scrisul?…cuvântul desprins din adevărul vieții, care redevine gând. Și ne ajută să pătrundem dincolo de ceea ce numim generic în afara noastră. Dincolo, este dimensiunea invizibilă, nepalpabilă cu simțul atât de comun, situată în spatele universului fizic în care ne aflăm. Este nevoie uneori să renunțăm la acea materialitate supraaglomerată care cenzurează libertatea de a fi, libertatea de a te privi doar în oglinda interiorului tău, de a te elibera de dogme, verdicte și sentințe existențiale. Într-o astfel de destrămare a iluziei că ești perfectul în imperfecțiunea sincronizată cu propria acceptare, te îndrepți către exprimarea lucidă a deschiderii către tine, om creat din lutul dumnezeirii. Și descoperi cuvântul!

Totuși, de ce scriu? Să fie taină din labirintul întrebărilor fără răspuns? „Sit venia verbo” – să fie cu iertare pentru cuvântul spus.

–––––––––

Mariana GRIGORE

București, 26 iulie 2019

Continue reading „Mariana GRIGORE: Taina scrisului – Scriu de ce oare!?” →

Lia NENCIU: Taina scrisului (100) – Între poveste și pasiune nechibzuită

Pentru mine, a scrie e o consecinţă firească a nevoii de poveste, cu care am rămas din copilărie. E, poate, şi o moştenire de la părinţii mei, care, când terminau poveştile cunoscute, inventau altele pentru mine. Pe vremea aceea, părinţii, la ţară, nu obişnuiau să spună poveşti copiilor lor, dar ai mei, inclusiv bunicii din partea mamei, mă răsfăţau cu asta, zilnic.

Un scriitor se naşte, dar se şi face. Eu am crescut înconjurată de cărţi, de poveşti, de iarbă, de stele, de animale, de flori, de pomi, de tot ce stimulează imaginaţia. De mică, îmi amintesc că obişnuiam să meditez la lucrurile din jur. De exemplu, într-o zi, pe când mă întorceam de la mătuşa Mărioara, de la celălalt capăt al satului, care era doar la trei străzi distanţă – să fi avut vreo cinci anişori pe atunci – am văzut o nuntă de furnici. Când eram gata să calc peste ele, un gând m-a străfulgerat: „Nu mi-ar plăcea să fiu furnică. Orice prost m-ar călca în picioare. Mai bine să fiu câine, dar nici câine nu e bine, că iarna stau în frig şi mai îmi trage Bâte câte un picior în cap. Tot mai bine e să fiu copil. Eu o să fiu copil mereu. Chiar dacă mor, sufletul meu va fi la alt copil şi aşa nu o să mor niciodată”. Gânduri animiste, ori budhiste, venite, probabil, din ancestralul străbunilor mei!

Am început să scriu în clasa a cincea, la îndemnul profesoarei de limba română, doamna Doina Rădoi, care mi-a pus poezia la gazeta de perete. Eram foarte bucuroasă să văd poezia mea în centrul gazetei celei mari. Până într-o zi, când vărul meu, Damian, proful de rusă, mi-a dat-o jos şi m-a acuzat de plagiat în faţa clasei. Eram tristă. Aşa am descoperit cuvântul „plagiat”, dar să nu credeţi că am stat tăcută:

– Caută tu în orice carte vrei şi adu-mi cartea de unde zici că am plagiat!

– Este imposibil să scrii tu aşa poezie! mi-a zis, cu un zâmbet şiret.

N-a găsit cartea, pentru că nu era plagiată, însă acuzaţia a rămas, deşi crezută doar de el.

Prin clasa a şaptea – să tot fi avut vreo doisprezece ani – m-am îndrăgostit de Eminescu. Am visat noaptea povestea Blancăi şi Blanca eram eu. Am vorbit o noapte întreagă în versuri, dar la trezire nu mi le-am mai amintit. Atunci mi-am făcut un caiet de poezii. Era un caiet cu foaie velină. Mi-am copiat poezia „plagiată”, o poezie dedicată lui Eminescu, una lui Brâncuşi şi una, cred, dedicată bunicii mele. Damian mi-a găsit şi acel caiet. De data aceasta a mers cu el la naşul meu, învăţătorul Marin Dună, cu care s-a consultat şi au tras ei concluzia că am talent!

Am recuperat din memorie doar ideea poetică din poezia dedicată lui Brâncuşi, că, ulterior, am pierdut caietul acela. Ori de câte ori căutam un tărâm al meu, doar al meu, mă exilam în poezie, în file de scurte istorioare, chiar în încercări de roman. Până după revoluţie, adunasem un caiet de o mie de file plin cu poezii – unele mai reuşite, altele care necesitau intervenţie. Am vrut să public.

Eram asistentă medicală într-un sat pe lângă Bucureşti, iar preotul satului era poet consacrat. Niciodată n-am ştiut cum îl chema – eu îi spuneam „Popa Barbă-Roşie”. M-am dus la el să i le arăt, să mă îndrume, dar a rămas cu promisiunea. Am tras concluzia că or fi alţii mai talentaţi ca mine şi am scris doar pentru mine şi pentru un mic auditoriu de prietene, cărora le recitam, regulat, ultimele creaţii.

Am devenit, cred eu, poet, în adevăratul sens al cuvântului, când L-am descoperit pentru Dumnezeu şi am scris pentru El. Nu a fost treabă uşoară, că a trebuit, mai întâi, să rup caietul cu cele o mie de file de poezii. Acesta a fost primul meu preţ plătit pentru credinţă. Altfel nu am putut scrie niciun vers cu sufletul, doar încercări copilăreşti. Atunci am început să cred că ceea ce produce sufletul meu poate servi la ceva. Până nu ai conştiinţa semnificaţiei creaţiei tale, totul este sterp. Auditoriul meu era biserica unde mergeam. În fiecare duminică, la ora tinerilor, citeam câte o poezie.

Viaţa a dat cu mine de pământ de multe ori şi de fiecare dată mă ridicam prin rugăciune şi prin câte o poezie, pe care o scriam atunci, sau o scrisesem anterior. Poezia avea să-mi fie nu doar condiţie de a fi, ci o necesitate de a alina prin ea, ori de a educa. Am părăsit profesia de asistentă medicală, am urmat cursurile Facultăţii de Teologie „Timotheus! Din Bucureşti, apoi Colegiul Pedagogic şi Facultatea de limbi şi literaturi străine, specialitatea limba engleză şi am devenit profesoară.

Am citit mult, nu doar atunci, că eram studentă, ci devoram biblioteci întregi, începând cu clasa a cincea. Rămâneau mulţi autori pe care nu-i găseam prin biblioteci şi nu aveam internet să caut biblioteci virtuale, dar atât cât anticariatele, bibliotecile şi timpul îmi permiteau, îngurgitam literatură, cizelam vocabular, gramatică, mod de exprimare, stil de viaţă. Meditaţiile mele se transformau în poezii. Poeziile mele nu erau nici filozofice, nici religioase, nici laice. Erau ceva din fiecare, pentru că eu eram ceva din fiecare.

Am hotărât să lărgesc aria de vizibilitate a poeziilor mele, pe când eram în Spania şi tot din cauza lui Dumnezeu. Auzisem că românii făceau un spital în Africa şi aveau nevoie de bani. Eu nu aveam bani, dar ce aveam, doream să le dăruiesc. Aşa am aranjat cu o prietenă de la o asociaţie de români să îmi organizeze o lansare de carte, pe care urma Continue reading „Lia NENCIU: Taina scrisului (100) – Între poveste și pasiune nechibzuită” →

Julia Henriette KAKUCS: Taina scrisului (99) – Taina mea

Mă întrebi de ce nu-ți scriu, de ce îți trimit mereu un eseu sau o poezie, de ce nu sunt eu însumi și de ce nu-ți povestesc despre mine. Nu simți cuvintele mângâindu-te? Nu le vezi adunându-mi lacrimile? Nu râzi cu mine când ele devin năstrușnice, zglobii, neascultătoare? Nu dansezi cu mine în ritmul lor?

Nu înțelegi că ceea ce nu pot spune nimănui, ce nu pot șopti, ce nu pot striga, ce nu pot cânta, tot ce sunt și tot ce este în mine, îl povestesc tuturor? Nu știi că cel mai bun ascunziș este de a-ți lăsa comoara la vedere?

Scriu… Îmi aleg cuvintele cu grijă, le iubesc, le respect și le cunosc puterea. Mă ridică spre cer sau mă strivesc. Aduc zâmbete și lacrimi. Sunt darnice sau zgârcite. Le aștept cu bucurie, dar și cu teamă. Le las în mine să crească și să nască tablouri. Da, eu pictez cu ele ceea ce simt, ceea ce gândesc, ceea ce trăiesc în grădinile în care uneori se pitesc și himerele vieții noastre.

Dar povestea cuvintelor mele începe demult… în regatul tăcerii… în împărăția beznei… în carcera fără uși, fără ferestre… Mică eram și pregătită să absorb întreaga lume în mine. Ce aș fi putut eu să-i dăruiesc în schimb? Poveștile mele, vorbele ce treceau multicolore prin fața ochilor mei, învăluite în sunete blânde sau vijelioase. Lumea copiilor surzi am cunoscut-o de la primii mei pași și scrisul era una din posibilitățile de a comunica cu ei. Tărâmul copiilor orbi a fost o revelație pentru mine. Atâtea cuvinte spuse, vorbite care aveau nevoie de un conținut. Cum să explici culorile celor ce nu le-au văzut niciodată? Cum să explici bezna și lumina crepusculară? Noi toți avem nevoie de cuvinte pentru a ne dezvălui – sau ascunde – gândurile… Noi toți… chiar și cei care își aleg deliberat puținii parteneri de conversație… Nenumărate sunt capcanele comunicației… Cei prinși în ghiarele lor rămân tăcuți, închiși în spatele unor ziduri greu accesibile, asemeni grădinii uriașului lui Oscar Wild. Dar și acele porți se pot deschide… scriind… Uneori refuzăm însă să vorbim cu hârtia. Atunci coala rămâne albă, avem blocade de scris. Atunci tace și penița.

Cât de recunoscătoare sunt că ni s-a dăruit cuvântul!

Cât de important îmi este să-l transmit mai departe…

Cândva ne-am visat pe noi, amândoi. Noaptea era întunecată, iar noi ne aflam pe culmi învecinate. Ne chemam cu disperare, încercând să ajungem unul la celălalt, să ne auzim, să ne înțelegem mai bine, mai clar, dar cuvintele erau destrămate în sunete răzlețe, iar ceea ce ne-am scris ne învăluia într-o plasă de litere indescifrabile. Voalul alcătuit din litere luminescente era înfășurat în jurul nostru, ne ținea strâns, împiedicând orice mișcare. Gândul aștepta să-l ordonăm în fraze inteligibile și mai ales citibile. Cuvântul cerea să fie scris.

Cred că de atunci încerc asemeni Șeherezadei să-ți povestesc. Ție, cititorului pasionat cu mare experiență, dar și copilului ascuns pe undeva în adâncul tău. Să-ți scriu ție, persoanei lucide, ce se bucură de vraja născută de o voce ce recită, care citește fragmente așternute pe foaia timpului. Metamorfoza cuvântului este totodată și viața noastră…

***

Viața noastră… Ea se întinde pe un mănunchi de foi, cândva albe, gol goluțe, amuțite în așteptare și pe suprafața cărora acum literele mișună asemeni roiurilor de furnici, în linii drepte, disciplinate. Pot fi gândurile încătușate în paginile unei cărți sau este cartea, mai degrabă, rampa lor de lansare? Un fapt îmi pare sigur. Textele necitite mor în singurătate.

Cum a început însă totul? A fost o vreme în care încă – probabil – nu mă adresam ție, deși tind să cred că fiecare rând pe care mi l-am notat ți-a fost destinat. Putem scrie într-adevăr doar pentru noi? Nu este scrisul forma cea mai complicată a spovedaniei?

Miturile nordului, folclorul, s-a transmis de cele mai multe ori oral. În nopțile lungi oamenii și-au povestit legende, întâmplări, le-au cântat, le-au învățat și le-au împărtășit cu fiecare răsuflare, cu fiecare sărut, la fiecare întâlnire. Copilăria narațiunii nu a avut loc pe table de piatră, argilă, papirus sau hârtie, ci era asemănătoare copilăriei mele, când glasul catifelat al mamei îmi dezvăluia atât comorile bibliotecii noastre, cât și conținutul ariilor operelor compuse de Verdi și Puccini. Vocea tatălui meu îmi divulga secretele florilor, ale păsărilor cântătoare, arătându-mi pe hărțile lumii minuni nebănuite. Natura umană era ceea ce-l fascina. Copilă fiind, mezinul familiei, ascultăndu-mi bunicul citind Haggadah – istoria Exodului, a plecării din Egipt – am interiorizat, presupun în mod inconștient, semnificația relatării. cuvântul Haggadah înseamnând a spune, a istorisi. O sărbătoare în care cel mai tânăr întreabă Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Taina scrisului (99) – Taina mea” →

Liana NICOLAE: Taina scrisului (98) – Nu mi-e teamă de cuvinte!

Scriu mișcându-mă prin realitate, prin trăirile mele, spiritualitate și mă-ndrept spre lumină. Scriu pentru că eram convinsă că nu știam că trebuie să scriu, nici nu eram obligată. Anul trecut spuneam că nu voi mai scrie. Nu voi scrie pînă când voi începe să scriu un nou poem sau un eseu, pe care sper să pot și să am timp să-l scriu. În momentul acesta însă, în fața acestor frumoase peisaje din grădina mea, cum n-am nimic de scris… scriu. Cînd eram copil de vreo șapte ani, bunica mă-ntreba: „De ce visezi tu mereu să fii la Paris și visezi că te plimbi pe Sena?” Nu-mi amintesc ce-i răspundeam… și mai târziu când m-a-ntrebat de ce scriu poezioare despre păsări, flori și copii, i-am răspuns: „Pentru că-mi place să citesc și dacă voi scrie serios mă va citi și pe mine toată lumea”. Doream să fiu actriță, zburătoare, făceam balet, gimnastică, începusem pianul, începusem greaca și spaniola dar timpul nu m-a lăsat să continui. Până la urmă n-am făcut mare lucru, în afară de faptul că toată ziua citeam și vara în vacanță mă bălăceam și înotam în Dâmbovița foarte limpede; și atunci și acum n-am reușit.

Nu știu cum scrie un autor și de ce? Mi-l amintesc pe La Rochefaucauld: „Voi scrie întotdeauna!” și „Înțelepciunea este pentru suflet ca și scrisul ceea ce sănătatea este pentru trup” și o glumă de-a lui George Bernard Show: ”nu ne oprim din joacă atunci când îmbătrânim, ci îmbătrânim când încetăm să ne mai jucăm.”, la fel și îndemnul lui Paul Valery: „Cum puteți să scrieți despre realități eterne când realitatea…”

Scriu pentru întoarcerea la esența lumii artistice, scriitorul este nepărtinitor, nemilos în consemnarea lucrurilor, concentrându-se asupra lui însuși, înregistrând evenimentele epocii, manipulările politicii, pendularea lor în comentariile literare și audițiile muzicale; unde se ascunde binele și răul, învingătorul și învinsul, zeii singuratici ai forței, violenței, miracole risipite în prezent, semne regretabile ale civilizației.

În scrisul meu omul s-a-nălțat pe osemintele pământului încremenit pe o grămadă de piatră. Uneori scriu pentru un celebru om de artă sau într-o zi mi-a venit în minte gândul că puterea, sănătatea și noua mea viață mă vor ajuta să spun tot ce aveam de spus prin scris. Poate mi-am petrecut viața numărându-mi amintirile.

Scriu pentru voi, oameni, nu mi-e teamă de cuvinte, ele sunt, sincer vă spun, pe drept întemeiate. Și atunci mi-am amintit de Schopenhauer… scriam dorind să fac justiție oamenilor, credeam într-o justiție iluzorie. Și mă-ntrebam: cine este vinovat? Toți sau nimeni? Nu-mi doream nemurirea, mai bine aș fi știut ce să fac într-o duminică frumoasă.

Simt scrisul în fibra, în sângele meu și al semenilor, nu am motive definitive. Nu știu ce sunt… și poet și eseist. Nu știu dacă natura mea este superioară și dacă știu să scriu sau nu. Evenimentele din viața mea nu sunt eterne, ele nu sunt nici timp, nici val, nici vânt, ci un adânc respect de însuflețire și morală, ele sunt devenire… o așteptare nesfârșită deja petrecută. Doar ideea mea de a scrie, de a încerca să alung nepăsarea; (unii oameni se simt ca și cum ar avea o fericire fără oameni) – pentru ei scriu! Ideea de a fi sinceră într-o epocă în care lumea e ipocrită, în care minciuna devenită fenomen e răsplătită, scrisul ajunge să pară o prostie, o nebunie. Uneori fredonam și scriam pentru cer, pentru munți, soare și lună și mă gândeam că privind cerul eram în siguranță, era singurul loc în care mă puteam pierde fără a putea fi găsită. Sunt suficient de curajoasă pentru a trăi creativ, iubesc cuvintele, imaginile pe sticlă, pânzele pictate de vizionari și ador acest pământ botezat cu apă sfințită și înviere, ca un fel de pasăre colorată care zboară invers.

Originalitatea este locul în care cineva dorește să rămână și acesta este acest pământ, cultura mea, strămoșii mei, poezia lui Eminescu, muzica lui Enescu, dalta lui Brâncuși, scrierile marilor filosofi, pentru că fiecare vis românesc începe cu un visător. Și pentru ei scriu cu recunoștință și respect. Am admirat mult verticalitatea lui Nicolae Iorga și cuvintele lui de infinită profunzime: „Sufletul nu ți-l da decât celui ce-și dă sufletul pentru tine.”

Și iată de ce scriu: să-mi păstrez libertatea ca o stare de spirit pentru lumea mea de aici și pentru lumea de dincolo. Scriitorul trebuie să știe încotro merge, în fața lui toată lumea se dă la o parte și scriu și pentru gânditorii de top – îi pomenesc în fiecare dimineață. Nu pot uita ce ne-ndemna Octavian Paler: „Nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.” Nu de multă vreme scriam într-un poem din noul meu volum ”Regăsire” despre relația mea cu Dumnezeu: „Nu îmi voi irosi zilele încercând să trăiesc mai mult.” Am scris și despre înțelepciunea lui Emil Zola: ”Murim câte puțin în fiecare zi, trebuie să ne obișnuim cu asta.” Să-nțelegem că doar viața este cea mai mare afacere. O primim gratis… și apoi nu știm ce să facem cu ea.

Scrisul meu este ceea ce generez cu inima și gândirea, zămislirile sufletului și priceperii mele, sunt produse de către o parte mai nobilă decât cea trupească și-mi aparțin mai mult. Ele mă costă enorm și-mi aduc mai multă cinste, au ceva bun în ele. Poate pentru că am înțeles onoarea… impusă înflăcărării unei inimi curajoase. Curajul meu trebuie să-l egaleze pe al oamenilor. Pentru ei scriu, pentru amintirile și așteptările lor, pentru oamenii în vârstă, care nu mai văd capătul și prețuiesc cu respect și cum se cuvine orice zi. Mă gândesc la tainele lor, la enigmele lor existențiale, pentru frumusețea culturii, a cunoașterii de sine, pentru o cârmuire mai nobilă a lumii, pentru că toate acțiunile din viață le săvârșim pentru că trebuie să le săvârșim.

Prin scris apelăm la intuiție, cu care nu putem vedea nimic, dar înțelegem lucrurile mult mai bine, pentru că le simțim, le trăim. Prin scris, de la Dumnezeu pornește talentul și inteligența, una universală, răspândită în ființele vii și în lumea întreagă. „Ceea ce ia naștere din limita superioară a inteligenței este tot inteligența, și inteligența este superioară tuturor lucrurilor pentru că toate celelalte urmează abia după ea.” (Plotin, Eneadele). Și dacă am fi înțeles cum trebuie ceea ce spunea Sofocle nu știu dacă am fi rătăcit în labirintul scrisului: „Ceea ce trebuie să preferi oricărui lucru, este să nu te fi născut.” Încercam prin scrisul meu să ajung în starea de grație a lui Jerome Nadal și: „Să nu mă aplec în fața nimănui, dacă nu trebuie să mă înclin în fața nimănui.”

Am scris despre viața mea, mă-ntrebam de ce scriu și mă găseam într-un labirint. Era taina ascunsă bine în sertarul zăvorât al dilemelor mele. Și m-am oprit la Baudelaire: „Doamne, Dumnezeul meu, dă-mi grația de a compune câteva versuri bune care să-mi dovedească mie că nu sunt ultimul dintre oameni și că nu sunt inferior celor pe care-i disprețuiesc. Urăsc mișcarea care separă rândurile/ și niciodată nu plâng și niciodată nu râd/ iată chinul perfecțiunii!”. După el arta trebuie să fie statică…

Poezia, scrisul nu pot, sub amenințarea morții și a decăderii, să se asimileze științei sau moralei; ea nu are drept obiectiv adevărul, ea nu este decât ea însăși. Simți cum versurile îți rod liniștea ca o remușcare, ca o angoasă. Uneori poetul urăște pasiunea și spiritul îi face rău. Pentru scriitor totul este înalt și pur; greșelile sunt ale omului, artistul nu este decât plin de virtute, gândire de aur și vizionar…

Nu scriu o literatură pentru critici, nu scriu pentru snobi și nici pentru elită, ci scriu pentru acea categorie de cititori care percep și apreciază iluzia adevărată. Viața nu este compusă numai din hrană, distracție, satisfacție și plăcere ci din tot ceea ce este silit să facă fiecare individ, să accepte sau nu realitatea. Uneori talentul nu poate încăpea într-o lingură cu vârf, cu exactitate, ca o doză zilnică de substanțe medicinale, de prafuri, ca o intenție de deconstrucție a iluziei. Se spune că libertatea scrisului este spontaneitate dar nu înseamnă să facem ce vrem, așa cum zice Pascal: „Qui veut faire l’ange fait la bete.” Așa că aici, după atâția ani, m-am hotărât să pun lucrurile la punct pentru mine, nu pentru dumneavoastră. Marele nefericit Van Gogh a îndurat pedeapsa singurătății din cauza pretinșilor revoluționari decadenți și uitați.

Încercările scrisului, ale artelor, romanului de astăzi, în mod formal sunt total sterile ; prin estetism trebuie judecată arta continentului prin revelarea teritoriului fantastic al conștiinței omului ; ideile țâșnesc în mod misterios din cele mai neașteptate ascunzișuri ; ficțiunile seamănă mult cu descărcarea de vise ; crude, îngrozitoare, iar cel care scrie pentru o întreagă colectivitate, se transformă în vizionarul acestui univers abominabil, prin intermediul inevitabil al Continue reading „Liana NICOLAE: Taina scrisului (98) – Nu mi-e teamă de cuvinte!” →

Maia KODRIN: Taina scrisului (97) – Pe urmele pașilor mei

Dintotdeauna urmându-mi destinul am încercat să trec prin viață neobservată pe cât a fost posibil din cauza în-lăuntrurilor mele zbuciumate, rezultatele unor circumstanțe mai mult sau mai puțin dramatice pe care nu le doream expuse în văzul tuturor, teama mea fiind că odată ajunse la suprafață nu vor fi înțelese și acceptate.

În acel ecou de atmosferă bine stabilită după perioada interbelică, anii ’60, ’70 a fost de-a dreptul dificil să găsesc un loc în societatea de care ar fi trebuit să aparțin. Oficial. certificatul meu de naștere arăta: 1950, Strada Academiei nr. 1, București, mama Rusanda (Lungu), născută în1930, iar tatăl Vasile Oborocianu, 1929. Neoficial, dintotdeauna am avut acel sentiment de apartenență cum numai satul ți-l poate sedimenta cu taina veșniciei, prin vocea sângelui trecut de la strămoși în vinele fiecăruia…

Prea tineri, părinții mei încă adolescenți și orfani de la vârsta de 10 ani fiecare cu mai multi frați și surori și fiecare cu câte un părinte pierdut din cauza războiului, deveniseră ei înșiși în mod neplanificat și neașteptat niște copii-părinți, dăruiți cu un copil – eu! Mama mea, aparținea unui sat din Bacău, iar tatăl, comunei Corni, din Botoșani, descendent al unei familii dintrun arbore genealogic comun cu pictorul Octavian Băncilă și a cărui bunică, bună prietenă cu mama viitorului pictor l-a și botezat. Ca mulți alți copii, părinții mei au plecat fiecare din diferite părți ale Moldovei pe la începutul anilor ’40 în căutare de lucru din cauza lipsei de hrană și celor necesare pentru viața de zi cu zi, neoprindu-se din drum de loc, decât acolo unde avea să ajungă și trenul la destinația finală… București! El, băiat de prăvălie pe la greci iar ea, fată în casă, lucra pe unde găsea prin recomandare la case de oameni înstăriți.

Rezultatul romanței lor ce avea să se întâmple peste câțiva ani am fost eu care însă le-am îngreunat viața prin prezenta mea, fiind foarte determinată să exist. Ca urmare aveau să mă ducă la țară, satul adoptiv al mamei, după ce bunicul văduv din timpul războiului s-a mutat recăsătorindu-se în cel mai frumos sat din lumea copilăriei mele pentru care am melancolia locului natal și în care am crescut până la vârsta de școală. Satul ce nu m-a părăsit niciodată chiar dacă eu am plecat din el! Mai este încă, Plopu’ din Comuna Dărmănești situat in Valea Uzului, Bacău, și considerat cel mai frumos loc din Moldova și pe care l-am descris de când mă știu ca fiind acea „gură de plai…” mioritică… Acolo am fost încredințată surorii bunicului, fără sa mai aibă alți copii după moartea celor două gemene născute prematur în același an cu mine și care mi-a mângâiat copilăria de la primele luni pentru mulți ani din viață, până la acei timp când m-am înălțat la cer întrun avion australian numit Qantas, pe 10 aprilie 1984, împreună cu familia.

Despre înclinațiile mele spre literatură ce pot să spun? Au început să apară semnele imediat de cum am început să citesc și din nefericire nu prea am multe de spus altceva decât că inventam poveștile mele înainte sa fi învățat alfabetul alergând repede, repede, din gradină, numai la buna mea să i le spun cu descrieri pline de comicăriile artistice ce le puteam aduce la viața la trei, patru ani, mimând gazele și viermișorii prin tot felul de gesturi și țopăeli. Altfel nu vorbeam mai de loc, căpătând porecla nedreaptă de „Muta” care s-a risipit în aer după vârsta adolescenței!

Cu mult de începerea școlii primare mă deprinsesem să ascult toate piesele de teatru și poveștile pentru copii de la difuzor cu buna mea mătușă, iar mai tarziu, cu cele doua mame din viața mea, pe cele radio-difuzate în anii ’50 și chiar începutul anilor ’60, incluzând Shakespeare! Treceam în liniștea lumii mele secrete după ora de culcare continuându-mi poveștile și basmele începute ziua, la lumina de lanternă, sub pătură.

Țin minte, cam pe la zece ani, când am arătat tatălui meu a doua poezie scrisă de mine cum l-au podidit lacrimile. Nu am înțeles de ce, iar când am întrebat-o pe soția lui, aceasta mi-a răspuns simplu și direct, parcă prezicându-mi viitorul, precum o sibilă: „Toți poeții ăștia au suferit, iar tata te iubește mult și nu vrea să devii nefericită cum au fost ei toți. Uită-te și tu la Eminescu, Bacovia, Labiș și mai știu eu care! El vrea să trăiești pentru tine.” Nu avea decât patru clase primare și la fel tot o orfană de un părinte cu o droaie de frați și surori. Încă și astăzi mă mai minunez de cuvintele ei…

Continue reading „Maia KODRIN: Taina scrisului (97) – Pe urmele pașilor mei” →

Camelia FLORESCU: Taina scrisului (96) – Multe lacăte, o singură cheie!

De câte ori sunt întrebată să vorbesc despre mine, vorbesc greu, deși în viața de zi cu zi, după 35 de ani de scenă și relaționare cu publicul, am exercițiul comunicării și îmi găsesc mereu cuvintele. Totuși dacă acest exercițiu este dificil, faptul că totul pleacă de la origini, de la cei ce ne-au dat viață, face această misiune ușoară. Pentru că despre mama și tata aș vorbi neîncetat. Iată, îmi place să spun, că am moștenit “zvâcul” oltenilor de la tatăl meu, oltean get-beget și bunul simț bucovinean de la mama, născută în scaunul Sucevei. Salvarea a fost acel strop de Bucovină din vene, pentru că scorpion fiind ca zodie, o olteancă get-beget era mai greu de digerat de toți cu cei care am relaționat de-a lungul vieții și carierei mele.

Pentru publicul larg, am cântat mai mult decât am scris, am fost angajata Ansamblului Artistic al Armatei „Doina”, mai bine de un deceniu, ansamblu care în acei ani, avea un colectiv mare de artiști (cor bărbătesc, orchestra simfonică, orchestra populară, dansatori și balerini, personal tehnic si desigur soliști de muzică ușoară și prezentatori actori, cabiniere, mașiniști, etc). O lume fascinantă! Orice artist are un moment când vrea să aibă experiențe internaționale și atunci îl apucă un dor de ducă: nu am dezmințit nici eu această rutină și orgoliu artistic și am continuat să colind lumea o vreme, după care un băiat frumos mi-a cerut toată iubirea și atenția pe care i-o pot da și m-a potolit pe-acasă: fiul meu.

Unde se ascundea poezia printre aceste drumuri de la emoție, trăire și artă la cotidianul, pragmatismul vieții de zi cu zi? Din școala primară și până astăzi, mereu am considerat că poezia este a mea și numai a mea, că nu este de scos și arătat lumii. S-au găsit însă destui care m-au convins să mai și public. În liceu, profesoara mea de literatură, distinsa doamnă Olga Curelaru (ce ne-a fost și dirigintă) m-a ademenit treptat-treptat, în cenaclul liceului, în concursuri de gen, mi-a trimis poeziile la ziarul local și poezia mea a început să devină și a celorlați. Dna Olga Curelaru a văzut în mine ce poate nici părinții nu văzuseră, legat de poezie (deși tatăl meu era înzestrat cu arta scrisului și dădea viață unor versuri foarte frumoase)

La Ansamblul Artistic al Armatei – pentru că era mai comod pentru direcțiune să nu cheltuiască din bugetul premierelor în fiece an, pe textieri, prezentatori, etc., am scris texte întregi în versuri sau nu, mai apoi textele melodiilor care se puneau în scenă ca suport musical de-a lungul anilor, sau texte pentru compozitorii cu care interacționam ca solistă.

Anul 2013 m-a surprins cu o dorință de a-mi vedea poemele publicate pe suport de hârtie, pentru că erau așa impersonale paginile revistelor on line, ce începuseră să invadeze spațiul virtual. Iar virtualul… câștigase treptat teren, se impunea deja nevoia omului de a fi peste tot, virtualul gonește prin venele timpului cu o repeziciune fantastică și se instalează în porii celor vulnerabili cât ai clipi… Să ridice piatra cine nu a devenit vulnerabil, atât de vulnerabil încât să rămână fidel doar prafului din bibliotecă, ce se așează tot mai mult pe cotoarele cărților (acolo unde ele încă mai există prin casele oamenilor). Așa se face că prima antologie colectivă în care am publicat poeziile mele, „Confesiuni în virtual” a văzut lumina tiparului la Editura „Pim” din Iași, în acel an. Acestă antologie a adunat în paginile sale, poeme publicate deja în mediul virtual, de autorii publicației „Confluențe Lirice”. Anul următor, aceeași publicație a scos volumul antologic „Paradigme Virtuale”.

De atunci și până azi, am publicat în peste 45 de antologii, sub semnul unor edituri notabile (Starpress, Napoca Nova, Olimpias, Izvorul Cuvântului, RoCart, eCreator, Grinta, Etnologica, Aspra, Art Creativ, InfoRapArt, Arena Literară-Betta, Lucas, Salonul Literar), în aproximativ 12 reviste (Appolon, Agora Literară, Vatra Veche, Boema, Orizonturile Bucuriei, Contraste Culturale, Sintagme Literare, Eminesciana), publicații on line (Literatura de Azi, Negru pe Alb, Universul Culturii, ProLitera, Noduri și Semne, Confluențe Literare, Însemne Culturale, Dialoguri Culturale, Poeții Noștri, Literaturitate, QPoem, Poezie.ro, Lira21, ASLRQ- Canada, etc).

Continue reading „Camelia FLORESCU: Taina scrisului (96) – Multe lacăte, o singură cheie!” →

Roni CĂCIULARU: Taina scrisului (66) – De ce naiba scriu!?

La prezentarea uneia din cărții mele, prilej cu care am fost primit, în public, ca membru al Uniunii Scriitorilor din România, trebuia să spun și eu ceva acolo. Mai ales că reprezentantul oficial, venit de la București, mi-a înmânat carnetul la care bâiguiam a visa încă de pe când eram student. Nu știu câți m-au ascultat, nu știu dacă unii nu au ațipit în timp ce vorbeam, așa că m-am hotărât să dau și în scris „intervenția” mea, ca totuși, dacă cineva are chef să știe ce-am mai spus și eu, să ia „Jurnalul…”, sau o carte de-a mea, când poftește. Să zicem, chiar pe asta. Nu-i, deci, atât un gest de orgoliu, cât unul de gentilețe față de cine ar manifesta un oarecare interes în legătură cu mine și cu o parte din viață. Mică, e drept. Dar e viață.

„Măi omule, de ce scrii?” mă-ntreb eu, câteodată, în momente de slăbiciune, mă-ntreb ca să previn întrebarea altora, care nici măcar nu citesc. Nu-s puțini, dar nici mulți! Oameni de care mă tem, căci în mintea lor nu valorează decât ce știu ei. De fapt, n-are valoare decât ce fac ei… Și-mi răspund eu, mie însumi, mai mult ca să-mi dau curaj, căci a lupta cu prostia e o luptă pe viață și pe moarte.

Ei, bine, scriu ca să mă aflu-n treabă. Adică să muncesc. Așa am fost învățat, cam împotriva voinței mele. Tata vroia, într-o vreme, să mă facă electrician. Mama vroia să am o diplomă universitară. Am ajuns ce-am ajuns, totuși, datorită lor. E drept – și datorită mie. Apoi, am văzut că oamenii sunt nu numai buni, ci și nebuni. Am văzut oameni frumoși și urâți. Unii, la chip, nu erau frumoși, dar pe dinăuntru – minune: caracterul, firea, direcția generală în care-și orientau viața, faptele lor erau așa cum mi-ar plăcea și mie să fiu… Și cred că frumusețea asta interioară, asta prin care gândim lumea și oamenii din jur, este valoarea noastră cea mai adevărată. A fi om de omenie, a face din bunătate și corectitudine un crez, o dorință, un anume fel de conduită, e lucru de vrednică valoare. Am văzut că lumea, sora mea lumea, e cam anapoda. Incet – încet, dar uneori și fulgerător, m-am întrebat și altceva: Cum ești tu pe dinăuntru? Cum stai cu gândurile, cu tendințele, cu conștiința aia a ta, pe care ți-o vrei curată mereu? Ții un condei în mână, bați la clape de computer, și totuși: tu ce și cum faci?

Ca urmare, am început să mă aflu în treabă, de fapt am continuat ceea ce făcusem o viață-ntreagă, am scris pentru o lume mai bună, pentru oameni mai frumoși sufletește, pentru unele din cele mai înălțătoare idealuri. M-am străduit mai mult decât înainte. Am continuat să mă modelez și chiar să mă remodelez. Cu dalta târziului de noapte, cu sufletul înfruntării față de mine și de ceilalți. Buni și răi. Pe buni îi căutam. De răi nu prea scăpam.

Timpul a fost una din uneltele mele. L-am folosit cu răbdare și cu nerăbdare. Câteodată reușeam, dar de multe ori nu-mi ieșea să fiu cum vroiam. Naivitățile tinereții s-au spulberat, în mare măsură; însă nu complet! Și-acum mai scriu, ca să creez punți între oameni, să încerc să-i influențez și să le fac clipa mai frumoasă, mai bună, mai ușoară…

Scriu ca să le fac cunoștință cititorilor mei cu alți oameni, cu omenia, așa cum o văd și o cred și eu; de fapt, să le fac cunoștiință cu ceea ce-mi place și mie, cu ce mi se pare bun, frumos, interesant, în speranța că și ei vor îndrăgi, până la urmă, să zicem, un anume parfum al vieții, care are-n el arome, ca la noi acasă, de aici și din România natală; un fel de parfum în care strălucește aurul dulce, cu sunet de vioară, al dragostei de oameni și al farmecului de a trăi, de a exista, de a cugeta spre bine. Iar dacă nu-i așa, măcar să sperăm că va fi! Ce poate fi mai frumos, decât visul din parfumul vrăjit al iubirii de oameni?! Iubirea-i dulce-amăruie și rolul unui scriitor e să știe să releve – zic și eu – dulceața fructului mâniei și al împăcării. Mânie – împotriva râului din lume, a urâtului și a non-sensului. Împăcare – după demersuri în fel și chip, după compromisuri, eforturi, și sacrificii. Fără împăcare și – regret! – fără compromis și sacrificiu, viața încetează a mai curge în aleia ei de veacuri.

Dintre ură și iubire, să alegem măcar înțelegerea reciprocă, tandrețea și, cu timpul, poate chiar iubirea… Nu, nu mă gândesc neapărat la Dragoste, ci la Pace, la Bunăvoință. Și dacă vorbim de amarul din coaja unui simbolic fruct, scriitorul ar trebui să știe calea de a-l da jos, de pe miezul dorit.

Continue reading „Roni CĂCIULARU: Taina scrisului (66) – De ce naiba scriu!?” →