Cuvântul este cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, adică Domnul Iisus Hristos, aşa cum ni se spune in Evanghelia de la Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul” (I, 1). De la conotaţiile religioase iniţiale, el a suferit transformări, ajungând in lumea profană, laică, ştiinţifică să reprezinte o modestă unitate de vorbire, un gănd, o idee. Cu ajutorul lui, multiplicat şi corelat la infinit, literatura ca artă a cuvântului este una dintre cele mai frumoase arte, o adevarată sărbătoare a sufletului şi a spiritului. Dacă sărbatoarea conţine în ea un dram de mister, de necunoscut, adică ceva tainic, ce ţine de intraductibilul fiinţei, atunci cuvântul, ca element de bază al textului scris – poezie, proză, dramaturgie, poartă în sine inefabilul care atrage, farmecă, irumpe ca un fascicol de lumină. Acest mister, această taină, acest necunoscut este centrul in jurul căruia se organizează în cercuri concentrice, arta. Este tana artei, misterul său, sinele său… Iar toate acestea ne duc cu găndul la ideea de sărbătoare, o sărbătoare a artei cuvântului, în care lumea se îmbracă in lumina lui, lumina scrisului. Taina scrisului este sărbătoarea scrisului, pentru că scrisul este eliberare de constrângeri, bucurie, explozie de lumină prin comunicare, trăire la cote înalte, reverie, împăcare cu sine, cu semenii, cu Dumnezeu.
Trecători prin lumină este titlul unei trilogii scrise de mine, din care până în prezent au apărut doar două volume: „Pământul ca un râu” şi „Fire de iachint” ambele la Editura „Mira”, Bucureşti, 2006 și 2007). Cel de-al treilea, „Tămâie şi trandafiri” este în curs de apariţie, la editura „Armonii culturale” din Adjud. Au urmat „Chemarea infinitului” (Editura „Mira”, Bucureşti, 2007) şi „La lecture plurielle de la poesie moderne”, la aceeași editură în 2009. Aceasta din urmă reprezintă lucrarea mea pentru gradul didactic I, ca profesor de limba franceză, grad susţinut în 1987. Apoi, în 2018, mi-a apărut o plachetă de versuri intitulată „Destin românesc” (sonete), la Editura „Armonii culturale”, Adjud. Ele beneficiază şi de ilustraţiile mele ca de altfel şi romanele trilogiei.
Am urmat Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din Bucureşti, promoţia 1968 şi Facultatea de Filologie la Universitatea Bucureşti, promoţia 1973. Ambele instituţii de învăţamânt au sădit in mine dorinţa de a avea o cultură solidă, nu una superficială. Am învăţat să pictez, să scriu , m-am iniţiat in tainele graficii si am citit cât am putut de mult.
În învăţământ, ca profesor de limba franceză, am cunoscut o serie de bucurii, mai ales cu elevii care participau la olimpiadele naţionale, datorită unei munci susţinute de ambele părţi.
Cultura şi educaţia sunt ca două vase comunicante, ca două mâini împreunate pentru rugăciune şi iertare; una transmite celeilalte, iar aceasta primeşte, reţine şi mulţumeşte. Ascultă împreună o melodie doar de ele auzită, vibrează în mod tainic, neştiut, abia perceptibil. Este cazul artei. Nu degeaba se spune că pictorul bun se cunoaşte după cum picteaza mâinile. Aceste mâini păstrază în ele un secret, au o melancolie specială, un duh ce vine din interiorul fiinţei. Semnalul mâinilor frumoase trece şi în planul rostirii simbolico-metaforice, îmbogăţindu-se cu alte elemente portretistice, în primul rând ochii, privirea. Oricum cele două arte, a cuvântului poetic şi a picturii, a vizualului se întrepătrund, întrucât emoţia, sentimentul, trăirea le guvernează şi le sublimează.
Am incercat să surprind esenţialul textelor poetice in intertextualitatea lor, făcând analize concrete şi minuţioase la Eminescu, Blaga, Mallarme, Valery. O muncă pe parcursul câtorva ani de zile, până în 1990, adunată în „Caietele Universitaţii Timişoara”. Apoi în 1991, ca o încununare parcă a acesteia, am avut parte de un moment extrem de încărcat emoţional şi intelectual, prin prezentarea comunicării „Eminescu-Mallarme”, la Universitatea Sorbona din Paris, in cadrul colocviului internaţional „Romanite et Roumanite”.
Revenind pe pământ teleormănean, noi, profesoarele de limba franceză din Alexandria am înfiinţat în parteneriat cu francezii „Asociaţia de prietenie româno-franceză” (ROMFRA), adevărat centru cultural pentru elevii noştri, care au putut pleca in Franţa, cu programe artistice în ambele limbi, beneficiind astfel de un sprijin real în cunoaşterea şi aprofundarea limbii şi culturii franceze. În 2005, proiectul pe teme de arte plastice şi muzică intitulat „Arta limbilor”, cu Colegiul din Bastogne-Belgia deschidea o cale pentru viitoarele proiecte Erasmus. Din nou arta cuvântului cu arta vizualului, dar şi cu cea sonoră, muzica, îşi dădeau mâna, prin ceea ce aveau ele specific, dar şi comun: inefabilul expresiei, gândire şi suflet deopotrivă, raţiune şi sentiment, menite să-i unească pe oameni printr-un mesaj de iubire necondiţionată, de chemare la eternitate.
Dacă scrisul vine din interiorul fiinţei, dacă exprimă resorturile cele mai profunde şi ascunse ale eului, atunci el este viaţă, suflet, armonie. Cuvântul are sufletul său. El provine din lumina eternă şi divină, împrăştiind în jur razele sale. Cuvântul creator, cuvântul poetic sensibilizează inimi şi conştiinţe, prin imaginile create de el. Acele idei sau gânduri ce nu pot fi elucidate pe deplin, pentru că poezia este poezie tocmai prin intraductibilitatea ei, prin puterea harului său, prin inefabilul şi taina sa, astfel de idei întreţin un farmec unic, o admosferă creatoare de vis, armonie şi înţelepciune. Cei vechi considerau că înţelepciunea e podoabă de aur, după un citat din Sfânta Scriptură.
Scrisul, ca şi vorbirea, are un raport direct cu gândirea, aşadar unei minţi logice îi corespunde o expresie clară, armonioasă. Astfel de expresii trebuie să domine limba noastră literară, iar noi, cultivatorii ei, trebuie să avem grijă să nu cadă în lemnificare şi vulgarizare. Şi tot în Sfânta Scriptură ni se spune că ,,ochiul este lumina trupului”, iar daca ochiul nosru este întunecat, cu atât mai rău. Aş reveni la această imagine a ochiului-lumină, considerând-o imaginea cheie a artei, a cuvântului ,,ce exprima adevărul’’, a tainei scrisului, a vieţii lăuntrice a acestuia.
Scriu pentru că-mi place, pentru că este o necesitate, un mod de a trăi şi de a vedea viaţa din această perspectivă şi… pentru că pot. Cât despre cititor, partenerul tăcut şi invizibil al scrierilor unui autor, am scris câte ceva în Confesiune, partea introductivă a volumului III Tămâie şi trandafiri, al trilogiei Trecători prin lumină.
CONFESIUNE
Către tine, cititorul meu drag, căruia, cândva cronicarul îți spunea „iubite cetitoriule!”. Cred că știa el de ce ți se adresa astfel, și mai cred că… avea dreptate.
Te vei întreba poate, de ce am ales să mă confesez ție. Pentru că, împreună cu mine, vei reuși și vom reuși să depășim niște bariere, adică obișnuitul de aici până dincolo este domeniul celui ce scrie, iar de dincolo până mai încolo este domeniul celui care citește. Nu, nicidecum așa. Desigur că am și eu un rol în acest act al creației, acela de a fi pornit la drum singură, fără a te fi întrebat pe tine, cititorule, dacă vei binevoi să mă însoțești; dar acum, încheindu-mi rolul, nu te-am mai putut evita… Acest împreună cu, pe care-l vei găsi în volumul II, „Fire de iachint” al trilogiei mele, „Trecători prin lumină”, cred eu că poate fi o caracterizare, o „definire” a artei: adică mesajul transmis de cel ce scrie, cel ce compune – să-i zicem „compunător” căci creator ne trimite cu gândul la Creator și, ne înpotmolim; acest mesaj al „compunătorului” împreună cu interpretarea ta, drag cititor, re-face, re-compune, re-creează opera de artă, în infinitatea ei de înțelesuri. Iată de ce ești atât de important pentru mine, iată de ce opera de artă nu se „termină” pe hârtie, adică parțial și superficial, căci în realitate, ea începe să se creeze abia de acum încolo, după ,,moartea”ei materială, fizică și trecerea ei prin imaginația și sufletul tău creator, drag cititor.
Și să-ți mai spun ceva, un mic „secret”: eu cred că dacă te-ai îmbarcat pe corabia mea, condusă de mine, lăsându-te purtat de aceste valuri înspumate, nu va trebui să te temi, pentru că împreună cu mine, vei ajunge la destinație, pot spune, chiar bine. Așadar, înarmează-te cu răbdare, rupe-ți puțin din timpul tău prețios… urmează-mă.
Încă un mic detaliu: vorbind de „opera de artă”, m-am referit la acele opere consacrate deja de timp, de lecturi, de comentatori: dacă îți vorbesc despre mine, îți voi spune că voi schimba termenul de „operă” cu acela de „lucrare” sau „scriitură”. E bine întotdeauna să ne raportăm exact și corect la repere și modele.
Acum, după ce vei parcurge cu ochii și cu mintea cele 3 volume din „Trecători prin lumină”, poate că te vei întreba simplu, de ce a trebuit să le scriu, sau care este motivația mai bine-zis; sau ce anume este mai important de reținut. Am să-ți răspund, am să-ți ofer călăuză, o cheie. Așa cum desfășori un ghem și observi că, din măna ta până jos, firul nu este întocmai drept, tot astfel vei vedea că firul epic al volumelor propuse ție spre lectură are bucle, în care intră amintiri de tot felul, descrieri, personaje, dialoguri, meditații personale despre timp, despre această trecere a noastră prin lumina vieții și despre Dumnezeu. Prefer să le spun „bucle” și nu digresiuni, deoarece eu cred că au un conținut pozitiv, în timp ce digresiunea se încarcă oarecum negativ.
Pășești tăcut într-o catedrală, într-un templu al luminii. Tot ceea ce vezi acolo este cizelat de strălucirea fulgerului de noapte într-o clipă de eternitate. Înmărmurești. Ți se pare că ai trecut prin ceva asemănător poate, când ai urcat pe un munte înalt pînă la cer și, privind panorama sau inelele drumului parcurs, asemănătoare unei broderii verticale, te-a cuprins amețeala. Dar n-ai căzut, pentru că privesti în sus, spre Dumnezeu.
Așadar, firul epic se face „vinovat” de tot ceea ce îți propun eu spre lectură. Anumite evenimente ți se vor părea inutile, plictisitoare, stereotipe sau repetitive; este dreptul tau la opinie. Dacă vei fi mai atent, vei vedea că sub o anumită aparență de repetiție, de monotonie, conținutul se modulează altfel, îmbracă o altă haină. Trecând cu bine această barieră, acest prag dintre aparențe și esențe, vei înțelege că întreaga scriere este o imensă metaforă a condiției umane. Spre exemplificare, eu ți-am adus în față o lume, un timp, o societate. Am compus o atmosferă.
Și acum o ultimă lămurire asupra titlului celui de-al III-lea volum, „Tămâie și trandafiri”! Dacă „Fire de iachint” au fost locul de întâlnire a unor personaje emblematice pentru viața satului dunărean amintit, personaje care au intrat în eternitate și s-au constituit în adevărate faruri de lumină, acum timpul lor se încheie, viața lor apune. Tămâia din candelele de la biserică sau de la cimitir înlocuiește strălucirea diamantină de odinioară.
Gloriei deșarte din viața laică, profană, i se opune slava cea veșnică, simbolizată de licărul tămâii de pe brațele crucilor din cimitir. Dar pentru a nu cădea într-un pesimism iremediabil, pentru a nu medita la nesfârșit pe tema sorții umane și a timpului ireparabil, ti-am adus în final, dragul meu cititor, o imagine vie, aceea a unor trandafiri plini de culoare, lumină și parfum, pe care, fie că îi vei regăsi în grădina Angelei, fie aiurea, îți vor umple sufletul de liniște și armonie divină, asemenea razelor ,,ce mor în grădini și mor și-n mine”, cum spunea cândva Al. Macedonscki, unul dintre cei mai sensibili poeți și cântăreti ai trandafirului, această floare magică, aprinsă pe pământ parcă direct din Edenul biblic. După ce-mi vei fi iertat neputințele și neajunsurile literare, – poate că tu, cititiorule experimentat, vei fi văzut altfel lucrurile -, vei trece la etapa următoare, aceea a căutării unor sensuri noi, neexplorate, nemărginite sau nelămurite de mine. Îți voi fi recunoscătoare. Te provoc și te invit la lectură, o lectură gradată și luminată de steaua imaginației tale creatoare, cititorul meu drag, tainic partener, nevăzut al găndurilor și simțirilor mele.
–––––––––-
Emilia STROE-ȚENA
30 iulie 2019
Alexandria