Emilia POENARIU SERAFIN: Taina scrisului (95) – Scriu pentru Cezar!

Sunt Emilia Poenariu Serafin, profesor psihopedagog și logoped la o școală specială din Sibiu. De treizeci și cinci de ani , zi de zi, dăruiesc o bucățică din sufletul meu copiilor cu nevoi speciale. Eu mă dăruiesc lor, dar ce primesc în schimb? Primesc atâta forță și bucurie, greu de exprimat prin cuvinte. De ce? Pentru că sunt mult prea sărace cuvintele să exprime bucuria lor, iubirea, încrederea, absolutul…

Scriu de mult timp. De mult, tare de mult! De când? Apoi, cam de când aveam eu vârsta elevilor mei, adică 13… 14 ani. Știu, probabil că va întrebați ce m-a determinat să scriu? Cum sinceritatea m-am caracterizat și mă caracterizează am să vă spun. Scriu din respectul nemărginit față de profesoara mea de limba română, Elena Ivănuș, om ce mă iubea și mă aprecia fără rezerve.

Eram în clasa a VII-a, un copil muncitor și conștiincios. La ora de limba română, am primit că temă de casă sarcina de a face o compunere cu titlul „Munca și lenea”. Timpul au trecut repede, iar eu, am uitat să-mi fac tema! A doua zi urma să am oră cu doamna Ivanuș, iar eu… la miezul nopții, mi-am amintit că temă mea nu era făcută. M-am trezit speriată și rușinată de neglijența mea… Ce compunere sa fac? Nu aveam nicio idee! Și mă apuc eu să scriu o poezie! Și scriu… și scriu.. o poezie foarte lungă de peste zece strofe. Dimineața, fericită, cu mâna sus la oră! Profesoara mă solicită, iar eu, timidă, încep să recit versurile. Doamna Ivănuș, uimită, se aproprie de mine pentru a se convinge că ceea ce recit eu este   scris și pe caietul de teme. Convinsă că este scris totul, la final mă întreabă: „Emilia, cine te-a ajutat?” Îi răspund că eu singură le-am scris, noaptea trecută. Dorește să se asigure de adevărul spus de mine și îmi face o vizită acasă. Bunica mea maternă și mama mea, cel mai critic om al existenței mele, îi confirmă că așa este! Cu imaginea conturată, doamna profesoară, aduce Cartea de Onoare al Liceului Teoretic „Ioan Lupaș” din localitatea Săliște și îmi solicită să trec acolo versurile mele. Deschid imensa „Carte” cu mâna tremurândă și stupoare! Înaintea mea, acolo scrisese poetul Adrian Păunescu! Doamne Dumnezeule, mi-am spus! Și… ca o analfabetă, strângând excesiv stiloul în mână, și cu mâna ca piftia, scriu versurile mele, doar pentru a îmbrățișa versurile maestrului Adrian Păunescu.

Aaa, era să uit… că deh, de un timp am început să uit! Acum scriu pentru voi, pentru fiul meu Bogdan, pentru soțul meu Cristian, dar cel mai mult scriu pentru nepoțelul meu Cezar.  El mi-a determinat să mă reapuc de scris, după o „tăcere” de aproximativ șaptesprezece ani!

În liniștea pădurii, în așteptarea controlului medical, în emoția apelului telefonic, am scris! Ce am scris, nu mai știu ce și nici nu mai contează! Am scris pentru Cezar și scriu pentru el! Pentru el și pentru voi, pentru că vă iubesc!

–––––––––––

Emilia POENARIU SERAFIN

Sibiu, 25 martie 2019

Alexandru NEMOIANU: Taina scrisului (94) – Despre Cuvânt

„Și Cuvântul S-a făcut trup

și s-a salasuit între noi

și am văzut slava Lui,

slavă ca  a  Unuia-Născut din Tatăl,

plin de har și de adevăr.”

(Ioan 1;14)

În acest text ni se artă adevăruri esențiale. În primul rând că Fiul lui Dumnezeu, „Cuvântul”, s-a întrupat și s-a sălășuit între oameni. Ni se mai spune  că oamenii au văzut „slava Lui”, Mărirea Lui. Iar a vedea „Slava” înseamnă a cinsti, a respecta, a da ascultare. Este cuprinsă aici, în câteva vorbe, învățătura cutremurătoare despre  Cuvânt, cel prin care s-au făcut toate cele văzute și toate cele nevăzute. Rostirea de către Dumnezeu, „Cuvântul Lui”, Fiul Lui, a adus în ființă întreaga creație, iar pentru a mântui  această creație, căzută prin păcatul omenesc, același Cuvânt s-a făcut trup.

Dar dincolo de aceste adevăruri existențiale acest text evanghelic ar trebui să ne îndemne, pe toți și pe fiecare, să folosim cu toată grijă și toată responsabilitatea  propriile noastre cuvinte.

Prin „cuvinte” ne putem mântui și prin „cuvinte” ne osândim. Folosirea fără grijă, la întâmplare a „cuvintelor” dovedește un gol existențial, lipsă de grijă, sărăcie de gândire.
„Cuvintele” sunt cele care ne apropie unul de altul și tot ele exprimă adâncul sau vidul  din inima noastră, din centrul nostru existențial.

„Cuvintele” sunt cele care așează stările în memoria personală și colectivă.

„Cuvintele” exprimă frumosul și urâtul, ierarhizează și, într-o perspectivă mai largă, „cuvintele” reînfățișează lumea.

Prin cuvinte lumea în care trăim este tălmăcită și împărtășită celor care   vor veni.
Fiecare generație trăiește o experiență istorică unică, nerepetabila.

„Cuvintele” care înfățișează  acea realitate sunt cele care vor justifica, sau osândi  acea experiență unică.

Mai mult chiar, forma  acelor cuvinte  transmite duhul unei anume epoci, starea sănătății ei morale.

Pentru a fi mai clar.

Frumusețea cuvintelor folosite, eleganța exprimării, din capul locului înseamnă bună cuviință și responsabilitate. Respectul pentru limba vorbită înseamnă și respectul pentru cele din jur și pentru Cel care le-a adus în ființă. Iar aici trebuie să fim foarte lămuriți.  Aceea este „Limba vechiilor Cazanii/ care-o plâng și care-o cântă/ pe la vatra lor Țăranii”//”

Este limba în care gândim în taina inimii noastre, este limba în care visăm. O limba  care, coborâtă în adâncul nostru esențial, acolo unde nu putem minți și nu putem amăgi, se purifică și de fapt se sfințește.

În dureros contrast cu vorba, cuvântul, pomenit mai înainte, se află larma vocală auzită pe stradă și mai exact la colțuri de stradă.

O limbă fără urmă de respect pentru cuvinte, rostită în tonuri și intonații cu totul străine de duhul limbii române.

O limba care a fost masacrată pe stradă dar și în spațiul tipărit, prin introducerea a nenumărate „barbarisme”,cuvinte străine incluse fără rost… Includerea lor dovedind lipsă de identitate, lipsa de respect pentru „loc”, lene de a gândi, slugărnicie! Este sinistrul „jargon” al zilei, fioroasa limbă „manelizată”.

Vorbirea  brutală, la întâmplare, vulgară, „murdară”, nu dovedește doar grosolănie personală și colectivă, penibilă. urăciune, ci reprezintă ceva mult mai grav și mai primejdios. O asemenea comportare dovedește boală sufletească și dovedește împărtășire cu duhurile răului. Căci în acest fel de vorbire se arată manifestarea dușmăniei, a urii slabatice a „răului”, a negativității pure împotriva „Cuvântului”, împotriva Dumnezeului în Treime mărit.

Spurcaciunea etalată, cu voluptate și cu obrăznicie în vorbirea stradală, este, cum spuneam,  simptom de boală sufletesca și de neputință de a sta pentru bine și frumos. Într-o asemenea vorbire, cu asemenea cuvinte, nu se pot exprima decât trăiri deșarte și fără rost. Fiecare avem obligația morală de a nu folosi astfel de mizerie rostită. Iar grija pentru cuvintele folosite poate deveni  cale de mântuire. Atenția și efortul de a folosi cuvinte potrivite și cuvincioase lucrează profund în centrul nostru existențial, în inima noastră, a fiecăruia, produce o schimbare, o „întoarcere”, o metanoia…

Cuvintele frumoase și cuvincioase, folosite cu stăruință, încet, cu grijă, se apropie de înțelegerea „Cuvântului” care ne-a adus în ființă. Este un proces de anamneză, de reamintire a ceeace din început am fost, de ceeace din început am fost meniți să fim, de reamintire a „Raiului în care ne-a vrut Dumnezeu”. Este calea de descoperire a marelui adevăr, „Dacă nu M-ai fi știut, nici nu M-ai fi căutat”. Este calea de a ne apropia de „Ușa” Mântuirii, de Biserica Drept Măritoare care ne așteaptă pururea pe toți și pe fiecare.

––––––––––-

Alexandru NEMOIANU, istoric

The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, SUA

12 martie 2019

Ileana Cornelia NEAGA: Taina scrisului (93) – Din veșnicii am împletit cununi

Am împletit cununi din cuvinte în toamna vieții mele! S-au scuturat anii rând pe rând, toamne ce mi-au arămit zilele iar tâmplele, albite fără vreme, au înmugurit! Veșnicia am cunoscut-o în satul dintre dealuri, nu departe de Crișul Alb, sat în care am văzut multe răsărituri înrourate și apusuri însângerate! M-am născut în toamna anului 1955. Școala generală de 10 ani am terminat-o cu brio și am așteptat să-mi vină ursitul din armată ca să facem nuntă! Nuntă ca la țară, în șopru din rude de lemn, îmbodobit cu covoare înflorate țesute în războiul din casă! Viață de țărancă obișnuită cu munca grea sub arșița soarelui ori udată de binecuvântatele ploi de vară! Peregrinările mele pe sub poalele umbroase ale pădurii, sub braț cu volumele de poezii ale lui Coșbuc ori ale lui Eminescu mi-au umplut inima de frumusețea cuvântului! Am trăit în mijlocul naturii, mi-am format o familie minunată mi-am umplut plămânii de veșnicia satului cu obiceiurile și tradițiile, neasemuit de frumoase de prin partea locului!
Până într-o zi când pământul de sub picioare s-a cutremurat, cerul mi-a căzut în cap iar soarta m-a secerat nemiloasă! Nimic nu a mai fost ca mai înainte! Nici răsăriturile, nici apusurile nu au mai avut culorile bucuriei, nici lumina mulțumirii! M-am înhămat la căruța obositoare a muncii, crezând că pot face față durerii ce mi-a sfârtecat inima, crezând că oboseala nu va face loc amintirii dureroase a unei zile de toamna anului 2000, în care eu ca mamă am fost pusă la încercare. Zicala: „Nu-mi da Doamne cât pot duce!” să știți că e adevărată! Am simțit-o pe pielea mea! Au venit și au trecut șase toamne cu noduri în gât, cu doruri scrâșnite și neostoite, cu ploi de nemulțumiri, cu dimineți cețoase și seri înnegurate. „‘nalt îi cerul, largă-i lumea” Și am plecat! Și dusă sunt! Reveniri scurte în primii anii acasă, de pe meleaguri străine, apoi tot mai dese și cu gândul că nu mai plec.
Acolo, departe de satul meu, de veșnicia de la sat, sămânța dorului a început să-și ițească capul! Era în anul 2012, eram în Italia la muncă, cinzeci și șapte de toamne îmi bătuseră la ușă și eu le-am deschis ușa cu primele mele două versuri scrise în viața mea! Și acesta a fost începutul. Destinul mi-a scos în cale doi oameni minunați, Mariana și Dan Crețu, doi artiști ce reprezintă cu cinste România în Italia, ce mi-au deschis ușa la o televiziune locală (România TV din Italia) unde am debutat în emisiunea „Povestea mea”, citind primele mele poezii populare în grai despre obiceiurile de Crăciun de la mine din sat!
Destinul (că altul cine!) a prins drag de mine și a întors încă o pagină pe care eu trebuia să o umplu cu o cunună împletită din cuvinte! Cuvinte potrivite ce au răbufnit în acea dimineață, cuvinte în vers popular! Erau dospite în adâncul sufletului meu, le strânsesem acolo unul câte unul și ajunse la maturitate au țâșnit ca un izvor de munte așezându-se în primul volum de debut: „Satul gintre gealuri”. Încredere deplină am primit din partea poetei Paulina Popa care m-a îndemnat să scriu așa cum simt și mi-a editat primul volum!
Creionul cu care scriam pe caietul gros aproape se terminase! Scriam, scriam! Valuri de idei mă înnecau! Volum, după volum, cu poezii triste, vesele, despre flori și despre nori! Reciteam și nu eram mulțumită! Voiam altceva, voiam ca ceea ce scriu să rămână în timp, mărturie a vieții de la țară, a vieții de zi cu zi a celui născut și crescut sub poală de pădure, la margine de lume, la margine de civilizație! Așa au luat naștere volumele în grai în care aduceam în fața cititorului căușuri cu obiceiuri arhaice, la care eram prezentă din copilărie! Am scris povestiri și poezii populare în volumele „Steanu Dracului”, „Tradiții în versuri”, „Satu’ ge altădat”, „Ca pă la noi”, în care scoteam la suprafață bunătatea, credința, obiceiurile și tradițiile omului simplu, omului crescut în frica Lui Dumnezeu!
Scriind în grai, trebuia neapărat să folosesc , exact așa ca la mama acasă, expresiile și regionalismele, altfel creația își pierdea farmecul, dar exista un inconvenient major. Trebuia negreșit să explic la sfârșit fiecare regionalism în parte, fiecare expresie. Așa a luat naștere un „ Dicționar cu reginalisme” ce a văzut lumina tiparului în 2018 și la care profesor Monica Dușan a scris prefața în care explica pe larg despre dialectul și graiul „crișean”.
În timp scurt, datorită Facebook, am devenit cunoscută prin creațiile mele inedite, scrise în grai și de multe ori cu pana înmuiată în lacrima sufletului! Mi-am făcut prieteni, oameni minunați, instruiți la școli, de la care am învățat aproape tot ce știu în regulile primare în ale scrisului, dar cel mai mult am simțit generozitatea cu care au avut încredere în mine, promovându-mi creațiile în reviste scrise ori online. Am fost cooptată în multe Antologii literare, reviste, cenacluri. Diverse premii, diplome, aprecieri încununează munca mea în ale scrisului.
Taina Scrisului?
Scrisul pentru mine e oază de liniște, ține locul cafelei în pragul zilei, îi oxigenul pe care îl respir în minutele de relax, în timpul zilei, pe drum, pe o bancă în cimitir. Fără multe înflorituri, direct și la obiect spun lucrurilor pe nume, mai ales în grai. Scriu poezioare și povestioare pentru prietenii mei mici, cu arici și licurici! Scriu, scriu! Scriu „Versuri alandala” fără cap și fără coadă, vers alb, vers liber și scriu că îmi place să scriu despre viață, despre obiceiuri, despre iubire, despre tristețe! Scriu ca să îmi alin un dor, dor călător, dor fugar! Să fie asta „Taina scrisului”!? Încă nu știu. O să scriu mereu căutând Sfânta Taină a Scrisului! Am mult drum de parcurs, sunt doar la începuturi dar promit că am să caut în fiecare colțișor al inimii, în fiecare răsărit de Soare, în fiecare asfințit sângeriu și cine știe, poate cândva în viitor o să-i dau de urme!
––––––––––
Ileana Cornelia NEAGA
Ribița, Hunedoara
8 martie 2019

Valeriu DULGHERU: Taina scrisului (92) – Un inginer pus pe scris

Țin să menționez că nu sunt scriitor, dar am unele înclinații în ale scrisului. Într-un fel, gustul scrisului mi-a fost inoculat încă pe băncile școlii din satul natal din sudul Basarabiei (construită în scurta perioadă de 19 ani de aflare a celor trei județe din sudul Basarabiei în componența României) de către profesoara  de limbă și literatură moldovenească (cum se numea pe atunci) (de altfel, foarte bună pentru timpurile acelea). Eram la mine acasă în limba română, chiar dacă generația noastră a fost văduvită de operele lui Rebreanu, Blaga, Arghezi, Coșbuc, în schimb i-a avut în programul școlar pe Eminescu, Creangă. Generațiile anterioare de copii au fost văduviți și de acești doi mari scriitori români, fiind impuși să studieze doar „operele marilor scriitori de peste Nistru” scrise într-o limbă anacronică – un amalgam de cuvinte românești și rusești „moldovenizate”, care trebuia să se „diosîghiascî di limba burghezîtî franțuzîtî”.

Alegând calea științelor exacte (inginerie), în care cred că m-am realizat, am efectuat, în paralel, largi activități publicistice, în special, în domeniul cunoașterii Istoriei Neamului. Primele două articole le-am scris la vârsta de 40 de ani (în 1996) care au fost publicate în săptămânalul „Literatura și Arta”, cu care colaborez deja de peste 20 de ani. Au mai fost publicate articole publicistice și pagini de istorie moldovenească în ziarele: „Glasul Națiunii”, „Țara”, „Flux”, „Tineretul Moldovei” ș.a., de asemenea, în revista de cultură istorică „Columna 2000”, în culegeri. Pe parcurs au fost scrise peste o mie de articole publicistice.

Un rol important pentru diseminarea informațiilor l-a jucat publicarea lor în reviste electronice, printre care: revista „Agero”, Stuttgart, Germania; „Singur” – Revista de cultură, civilizaţie şi cultură morală, Târgovişte, Dâmboviţa; revista „Confluenţe literare”, Bucureşti, România; revista „Melidonium” – revistă de cultură, artă, tradiţii, credinţă, istorie, educaţie, Roman, Neamț; revista electronică „Totpal’s Daily News”, Brașov-Prahova; ziarul românilor de pretutindeni „Gândacul de Colorado”, SUA; revista româno-canadiano-americană „Observatorul”, Toronto; revistă „Armonii culturale” – revistă universală de creaţie şi atitudine culturală, Adjud, Vrancea; „Romanian Breaking News Press”; revista „Grădina cu lecturi”;  revista „Logos și Agape”, revistă creștină de cultură, tradiții și atitudine civică, Timișoara; revista „Mioriţa”, publicație independentă româno-americană de informație socio-politică și culturală, Sacramento, SUA; revista „Argument”, revista „Australiana”, revista „Latitudinea”, Sydney, Australia; „Jurnalul literar”, revistă de cultură românească; „Art-Emis”, Magazin literar-artistic şi de opinie; „Basarabia literară”, publicaţie hebdomadară de cultură, politică, filozofie, artă, ştiinţă, religie, ecologie; „Societatea scriitorilor români din Moldova”, ș.a.

În baza articolelor publicate în a. 2003 a fost editat primul volum al cărții „Basarabie răstignită”. Până în prezent au mai fost editate încă 14 volume (în acest an fiind scos de sub tipar volumul nr. 15): vol. 1 – 272 p.; vol. 2 – 312 p.; vol. 3 – 188 p.; vol. 4 – 173 p.; vol. 5 -198 p.; vol. 6 – 262 p.; vol. 7 – 284 p.; vol. 8 – 225 p.; vol. 9 – 246 p.; vol. 10 – 279 p.; vol. 11 -256 p.; vol. 12 – 272 p.; vol. 13 – 316 p.;  vol. 14 – 288 p.; vol. 15 – 255 p.

Volumul 10 al cărții „Basarabie răstignită” a fost inclus în topul celor mai citite zece cărți ale anului 2014, concurs organizat de Biblioteca Naţională a Republicii Moldova. Alte volume au fost apreciate cu Marele Premiu (2011) și medalii de aur la Salonul de carte al Expoziției Europene de Creativitate „EuroInvent” din Iași. Pe parcurs a fost desemnat Laureat al săptămânalului „Literatura și Arta” pentru anii: 1998, 1999, 2000, 2002, 2004 – 2018.

Am colaborări fructuoase cu Nicolae Dabija, reputat scriitor din Basarabia, care îmi este un bun îndrumător și critic pe făgașul scrisului. De asemenea, Mariana Gurza, scriitoare, Timișoara, România este o bună susținătoare pe acest făgaș.

Un domeniu aparte este cunoașterea Istoriei Neamului. În opinia mai multor străini poporul născut la gurile Dunării din civilizațiile Cucuteni, Vinca, Gumelnița Petreni – poporul hiperboreean – trac și mai târziu dac este primul popor european care a stat la baza genezei popoarelor bătrânei Europe. Este de datoria fiecărui român de a face cunoscută istoria adevărată a Neamului, în special străinilor, coabitanţilor din Uniunea Europeană, care ne privesc mai mult prin prisma zilei de astăzi nu prin prisma zilei de ieri, mult mai glorioase, chiar dacă grija vecinilor noştri a fost prea mare de a ne fura din istorie, de a ne lăsa cât mai puţine documente privind istoria noastră. Înconjurată de trei imperii (Otoman, Rus și Austro-ungar) a fost în permanență sfârtecată. În teritoriile ocupate se făcea totul pentru a rupe legăturile cu Țara-mamă. „Ţara mea de dincolo de Prut, mi s-a dat poruncă să te uit…” scrie maestrul Nicolae Dabija în una din poeziile sale. Cel mai dur a procedat Imperiul Țarist, lichidând și ascunzând adânc în arhive informațiile despre trecutul nostru glorios. În multe cazuri despre impresionanta Istorie a Neamului doar cioburile și pietrele mai vorbesc. În acest important domeniu au fost editate 8 cărți, printre care:

Istoria Republicii Moldova.– Ch.: Editura „Tehnica Info”, 2018. – 550 p.;

Istoria integrală a Basarabiei.– Ch.: Editura Serebia, 2016. – 388 p.;

Istoria care ne-a fost furată. – Ch.: Editura Tehnica Info, 2013. – 106 p.;

Din istoria Neamului. – Ch.: Editura Tehnica Info, 2010. – 112 p.;

Românii basarabeni şi s(c)lavul din ei. – Ch.: Editura Tehnica Info, 2011.– 220 p.;

Crimele comunismului: rădăcinile comunismului, teroarea roşie, teroarea stalinistă, răstignirea Basarabiei. – Ch.: UTM. 2011, 310 p.;

200 de ani de răstignire a Basarabiei. – Ch.: Editura Tehnica Info, 2012. – 110 p.

Pornind de la premisa că regimul totalitar comunist a fost cel mai odios regim, pe care l-a cunoscut umanitatea, este strict necesară condamnarea lui pe toate căile posibile, necesară, în primul rând, generaţiilor viitoare care nu au cunoscut urgiile, prin care a trecut a treia parte a aşchiei de popor roman din Basarabia. Este necesar de a readuce în atenţia opiniei publice perioada neagră, care a apăsat greu asupra poporului nostru, denaturându-i limba şi cultura, oprimându-l şi impunându-i limite nedorite şi nespecifice.

Datorită importanței domeniului în biblioteca Memoria.Ro au fost plasate cărţile: Istoria care ne-a fost furată; Crimele comunismului: rădăcinile comunismului, teroarea roşie, teroarea stalinistă, răstignirea Basarabiei.

––––––

Prof.Univ.Dr.Hab.

Valeriu DULGHERU

Chișinău, Basarabia

12 martie, 2019

Ștefan Constantin ȘELARU: Taina scrisului (91) – Scenarii de film și romane polițiste

M-am născut în zi de mare sărbătoare, adică pe data de 20 iulie 1944, de Sfântul Ilie, în comuna Periș aflată lângă București, localitate în care, Subsecretariatul de Stat al Marinei unde lucra mama s-a refugiat în grabă cu toți salariații pentru a se feri de bombardamentele executate asupra Bucureștiului cărora le-au căzut destul de multe victime. Ca urmare, toți funcționarii au fost cazați pe la localnici iar mama, fiind însărcinată cu mine și având soțul, adică tatăl meu, marinar militar, se părea că ar fi fost „favorizată” fiind cazată chiar în vecinătatea popotei ce fusese improvizată într-o magazie dar și în compania unei vaci care purta în pântece un vițel iar ambele aflându-se cam la împlinirea sorocului. Acesta n-a prea ținut cont de calendar ba din contră, mai sigur a fost inspirat de mugetele avioanelor care umpluseră cerul îndreptându-se spre București sau întorcându-se de acolo și doar întâmplător, ori scăpau vreo bombă care nu le mai era de folos ori o aruncau ca să scape de ea așa că, vacarmul era cam la putere.

Drept urmare, în atmosfera descrisă, tatăl meu, aflat la popotă își cinstea camarazii care ținuseră să-l felicite pentru mine în timp ce mama,  care, fiindu-i teamă ca să nu pățească ceva datorită vreunei bombe aruncată aiurea, o apucaseră durerile nașterii cam odată cu vaca iar ambele erau ajutate de gazda mamei mele, o bătrânică ageră și foarte pricepută care mai adusese pe lume și alți copii pe care îi moșise. Astfel că, în timp ce pe acoperișul casei picau schije și pietre stârnite de exploziile din jur, într-un târziu, tatăl meu a venit ca să afle cum se mai simte mama moment în care eu mă aflam deja în brațele ei.

In atmosfera care domina România, cu mare greutate am fugit la un tren marfar care să ne ducă la Buzău spre comuna Bălănești din fostul raion Cislău unde se născuse tatăl meu și locuiau părinții lui precum și multe alte rude. În Buzău, am fost așteptați de un camarad de tatălui meu care avea o mașină și astfel, acesta ne-a transportat la casa părintească reușind ca să scăpăm neatinși de mitraliera unui avion care o fi confundat mașina cu vreun posibil autoturism militar, însă aruncându-ne în șanțul drumului noi am scăpat teferi cu excepția mașinii care a cam fost perforată de proiectile însă fără ca să-i producă daune grave.

Ajunși acasă, am fost primiți ca niște eroi scăpați de bombe și gloanțe iar eu, m-am simțit ca la bunici! Toată lumea era asupra mea așa că, mă simțeam și creșteam perfect fără bombe, fără avioane, fără rafale de mitraliere ci numai cu coloanele de mașini militare care treceau zilnic în toate direcțiile. După un timp, tatăl meu s-a reîntors la canoniera „Sublocotenent Ghiculescu” pe care era îmbarcat iar eu am rămas cu mama, cu bunicii, adică părinții tatălui meu precum și cu alți frați și surori de ale lui având în vedere că bunica mea avusese unsprezece copii.

Anii s-au scurs pe nesimțite iar aerul curat de munte, laptele de vacă proaspăt și nu în ultimul rând alintul și răsfățul inimaginabil de care m-am bucurat din partea tuturor și-au spus cuvântul astfel că admirau zilnic viteza cu care creșteam și mai ales, performanțele înregistrate în creșterea dinților, a primelor cuvinte și mai pe la urmă, primii pași. Tot în acea vreme mama a primit o scrisoare de la tata prin care a informat-o că amiralul a luat act că m-am născut eu și astfel, i-a permis ca să nu mai continue războiul și să treacă în rezervă la Subsecretariatul de Stat al Marinei unde lucra și mama, devenind astfel colegi de serviciu. Iar în încheiere a recunoscut că practic, i-am salvat viața deoarece, după retragerea lui în rezervă, nava a ridicat ancora iar la circa 2 km de port a fost torpilată de un avion nemțesc și s-a scufundat reușind ca să se salveze numai vreo doi membri ai echipajului deoarece, rezervoarele fiind pline, combustibilul s-a aprins acoperind suprafața mării cu vâlvătăi și nimeni  n-a mai scăpat așa că, i-a recunoscut mamei că practic eu i-am salvat viața.

Și iar au trecut anii timp în care am crescut rapid și m-am integrat tiptil dar ferm în viața familiei reușind chiar ca, asemenea celor mari, să am chiar și responsabilități cum a fost de pildă culegerea matinală a bălănicăi adică a buruienilor preferate de orătănii și pe care mamaie le toca mărunt cu satârul după care le frământa amestecându-le cu tărâța de la făina și mălaiul cernute prin sită. Astfel, am avut multe responsabilități printre care și ajutorul dat bunicului meu care, în fiecare dimineață, invariabil, se instala pe prispa înaltă ținând în mână două bețigașe subțiri și lustruite de atâta utilizare pe care înfășura bucăți de cârpe mai pufoase și astfel ștergea sticlele tuturor lămpilor de gaz din cele două corpuri de clădiri și pregătindu-le astfel pentru seara următoare. Drept urmare, mă instalam și eu împreună cu pisoii care i se tot ondulau printre picioare și ciuleam urechile de nerăbdare în așteptarea povestirilor dintre care, de multe ori erau continuări ale unor întâmplări povestite în diminețile precedente.

Eram pur și simplu fascinat astfel că, simțeam cum efectiv eram în pielea vreunul personaj, indiferent dacă era vorba – mai rar – de vreun basm ori povestire de-a locului, dar cel mai mult trăiam extrem de intens amintirile lui tataie din Primul Război Mondial unde a fost încorporat la vânători de munte și a mai revenit acasă de-abia la încheierea păcii. In timp ce-mi povestea, de foarte multe ori ni s-au întâlnit privirile când am simțit surprinderea cu care constata cât de implicat eram atunci când îmi relata acțiuni de luptă. de pildă.

Tataie al meu, înainte și după terminarea războiului când a fost lăsat la vatră, a fost singurul învățător de limba și literatura română precum și de istorie, în special a României așa că, la rândul meu, și eu eram atras de povestirile lui ca de un magnet puternic de care nu mă puteam dezlipi. Sau poate aș fi reușit să mă dezlipesc însă greu aș fi reușit s-o fac. Iar în zilele când avea treburi ce nu sufereau amânare mă trimitea la sora tatălui meu aflată într-o comună învecinată, Tanti Nina și ea învățătoare tot de istorie și limba română la școala din comună aflată chiar peste drum de casă și unde lucra împreună cu soțul ei, nenea Mitică Gănescu care avea și funcția de director al școlii însă despre care nu mai știa absolut nimic după ce fostul rege Mihai a ordonat oștenilor ca să se predea rușilor care astfel l-au luat prizonier și l-au dus în Siberia.

La Tanti Nina mai fusesem și în alte rânduri și o făceam cu aceeași dragoste și nerăbdare cu are urcam prispa la Tataie care, pe plan local era poreclit „învățatul munților” deoarece, de foarte multe ori se așezau la rând în fața porții noastre țărani veniți de peste munte care fie aveau de scris vreo scrisoare, fie primiseră vreo scrisoare iar ei nu o puteau citi deoarece erau neștiutori de carte, fie se certau și conveneau ca Tataie să-i judece și-l ascultau cu sfințenie, fie chiar și în chestii de boală și aceasta deoarece, în comunele și satele lor nu erau medici iar de fiecare dată, indiferent ce probleme avea de dezlegat eu nu lipseam și cu urechile ciulite stăteam lipit de genunchii lui hrănindu-mă cu vorbele lui atât de înțelepte din care multe le mai spun și eu altora chiar și acum.

Știind că mă fascina tainica vizită la care mă invita numai pe mine ca s-o facem în podul școlii rămasă pustie deoarece nu mai funcționa în lipsa lui Nenea Mitică Gănescu, a doua zi după ce soseam la ea, ducea scara sub chepengul podului și urcam în liniște apărându-ne de pânzele de păianjen și ferindu-ne de viespile enervate de prezența noastră. Ajungând în mijlocul podului unde era hornul, Tanti Nina clintea cu mare grijă o anume cărămidă pe care apoi o punea deoparte iar din locul rămas liber dădea la iveală o cutie din tablă lucioasă pe care, cu o adevărată pietate ca  sentiment de respect profund o așeza încet pe un zid după care aprindea ciotul de lumânare groasă și îl așeza pe colțul zidului. Fermecat de această atmosferă de mare taină, la lumina palidă a flăcăruii care tremura datorită curentului slab de aer, deschidea capacul cutiei și deodată îmi apărea în față Tricolorul României cu efigia regală la mijloc, steag sfânt pe care Tanti Nina îl săruta cu evlavie ștergându-și lacrimile care în tăcere îi picurau pe obraji, iar apoi ridicând încetișor colțul Tricolorului dădea la iveală portretul Reginei Maria, apoi al Regelui Ferdinand, al regelui Carol I iar la urmă al Regelui Mihai, după care se afla portretul lui Eminescu și o coală ruptă dintr-o carte conținând poezia „Doina” pe care mi-a și citit-o, apoi portretul poetului Vasile Militaru și al altor câțiva, precum și o carte de istorie fără coperte și cam terfelită:

– Asta-i cartea mea de istorie pe care am păstrat-o mai mult pentru desenele astea cu daci, a îmbrăcămintei lor, precum și a figurilor lui Decebal și Burebista, iar uitându-se apoi în ochii mei mi-a șoptit: scumpul meu, locul acesta este secret și îl știu doar eu și nen-tu Mitică, dac-o mai trăi că nu mai știu nimic despre el. L-o ajuta Cel de Sus ca să scape teafăr așa că, îi tot fac slujbe. Dar hai să coborâm că mai avem și treabă. Atenție mare, nu trebuie să spui la nimeni unde-ai fost cu mine și nici ce-ai văzut mai ales dacă vin vreunii ca să răscolească prin casă. ții minte?

Copleșit de taina importantă pe care mi-a destăinuit-o am încuviințat tăcut înclinând capul după care am trecut drumul și am intrat în casă unde tot locul mirosea a miere de albine de la puzderia de stupi care stăpâneau toată grădina. În cele câteva zile cât am rămas la Tanti Nina, cu excepția momentelor în care dădeam fân proaspăt la vite iar păsărilor câțiva pumni cu porumb, o mai ajutam la pregătirea meselor frugale doar pentru noi doi iar apoi, invariabil, ne instalam pe veranda din față orientată spre drum și după care rămânea câteva minute bune cu privirea ațintită spre cotul drumului și totodată al ultimei gârle, oftând prelung mai mult a vaiet de durere:

– Doamne, de ce nu-mi aduci omul acasă? Așa cum o fi Doamne, beteag, rănit, bolnav, cum o fii dar să-l pot ține iar în brațe!

Continue reading „Ștefan Constantin ȘELARU: Taina scrisului (91) – Scenarii de film și romane polițiste”

Ada SEGAL-SHEFER: Taina scrisului (90) – M-am născut cu pana-n mână

Născută în București în anul 1951, absolventă a liceului Matei Basarab, trăiesc în Israel din anul 1970, fiind cunoscută ca poetă de limba română și ebraică, publicistă și textieră. Fac parte din asociația „Acum” și „Asociația ziariștilor și a oamenilor de cultură de limbă română din Israel”. „Trăiesc” POEZIE practic, de când mă țin minte.

La început, mulți în jurul meu se amuzau de „copila ciudată” care vorbea în versuri. Nu înțelegeam singură cum găseam rime la tot ce îmi ieșea pe gură, de la cele mai copilărești banalități până la discuții cu părinții și copiii de vârsta mea. Totul era un interminabil „joc al rimelor și al metaforelor”.

Pe la șapte ani, când alți copii descopereau taina alfabetului, am început să aștern pe hârtie mici poezioare, la început simple, le-aș putea denumi azi catrene, apoi au devenit mai „bogate” în concept, s-au transformat în poeme, paginile caietului meu cu „lucrări” se umpleau zilnic, fără că multă lume în jurul meu să le bage în seamă, important pentru ai mei fiind faptul că aveam în sfârșit o ocupație care reducea vizibil „trăsnăile” ce se țineau lanț când nu scriam.

Scriam despre tot ce îmi trecea prin minte: anotimpuri, natură, familie, nimeni și nimic nu scăpa fără a primi un „portret” liric. Mai scriam și poeme care nu aveau nicio legătură cu vârsta mea: războaie trecute pe care eu nu le trăisem, țări pe care nu le vizitasem niciodată și despre care scriam poeme uitându-mă la ilustrații și chiar poeme de dragoste, mult prea mature pentru vârsta mea de atunci.

Când nu scriam, citeam… Eminescu!

Mă lăsam transportată către o lume ce mă vrăjea de fiecare dată din nou, visam cu ochii deschiși printre paginile citite și recitite, la infinit… Și azi, ca și atunci, mi se pare că nimeni și nimic nu-l va putea egala vreodată! Poate totul ar fi continuat așa dacă nu ar fi intervenit  persoana care mi-a marcat definitiv drumul meu în viață. Ţin să menționez că singurul entuziasmat de „lucrările” mele era tatăl meu, căruia îi citeam din când în când câte ceva.

La vârsta de opt ani, printr-o conjunctură a vieții, datorită tatălui meu am avut deosebitul privilegiu să o cunosc pe marea doamnă a poeziei românești, Nina Cassian. (Cu timpul am aflat că tata fusese deportat împreună cu ea, și se cunoscuseră în gettou, Nina fiind de etnie evreiască ca și noi).

De la Nina am auzit pentru prima oară expresia că „M-am născut cu pana în mână” fiind o „Saltimbancă a metaforelor”.  Dânsa a fost cea care a devenit mentorul meu. Sub îndrumările ei am început să pătrund tainele scrisului. Ne „ciocneam” deseori din cauza afinității mele pentru poezia clasică, „Eminesciană” și curentul „Avangardist” pe care ea dorea să mi-l transmită.

În fața mea s-a deschis o lume nouă, eram îmbătată de „elixirul magic” al poeziei, părea că cei ce scriu poezie aparțin altei lumi și au venit pe această lume cu o misiune: de a fi POEȚI! Nina mi-a deschis o ușă spre lumea bogată a poeziei în mod special și a literaturii în general. Am descoperit minunați poeți și scriitori precum Stănescu, Blaga, Coșbuc, Alecsandri, Rebreanu, Sadoveanu și mulți alții, deasupra cărora trona fără „drept de apel”…EMINESCU! Odată cu ei s-a născut în mine un imbold nestăpânit ce mă însoţeşte până azi, de a scrie, ca un testament primit în dar de la „EI”!

Debutul a fost la un program de televiziune pentru copii, ce se difuza duminică dimineață, unde am trimis prin poștă un poem numit „Primăvară”, poem care după ce a fost recitat de crainica Daniela Anencov a atras atenția și altora, care au contactat părinții și mi-au oferit din când în când câte un mic spațiu pentru a publica. Cu timpul, ca și mine, poezia s-a maturizat, stilul liric, eminescian îşi lăsa tot mai vizibil amprenta printre strofele poemelor, la asta contribuind și despărțirea de Nina, care a decis că nu mai avea ce să mă înveţe și m-a eliberat pe drumul meu, la vârsta de paisprezece ani, deși a continuat să fie prezentă în viața mea de câte ori aveam nevoie de un sfat. Am publicat la „Luceafărul”, „Flacăra”, „Gazeta tineretului”, și altele, părea că lumea era deschisă pentru mine, dar emigrarea în Israel a pus capăt visului…

Am emigrat în Israel, fără prea mult entuziasm, lăsam în urmă o carieră literară promițătoare și părea că totul se va risipi în lumea cea nouă spre care ne îndreptăm, azi știu că temerile de atunci nu și-au avut rostul…cine s-a născut poet va rămâne poet, indiferent în ce colț al lumi va trăi. În Israel am continuat să scriu sub îndrumarea altui mare scriitor, regretatul Shaul Carmel și să public la „Revista familiei”, una din publicațiile în limba Română, între timp învățând limba ebraică și continuându-mi studiile la facultatea de filologie.

Am făcut cunoștință cu scrierile poeților și scriitorilor de limbă ebraică de la Bialik, Rahel, Lea până la Cernihovski, Altherman, Amihai, fiecare din ei lăsând o mică sau mai mare amprentă… După aproximativ patru ani, am debutat și în poezia de limba ebraică, astăzi duc o activitate literară destul de echilibrată între ambele. Debutul în Israel a fost cu volumul „Ada – Viața în versuri”, urmat după trei ani de volumul „În vârf de pană”, ambele în limba română. În  limba ebraică, în Israel au apărut poeme într-o antologie ce apare la fiecare doi ani „Psifas Iotzrim” (Mozaic poetic) la care colaborez cu alți poeți. Anul acesta a apărut a noua ediţie – și volumul „Hanitzhit” editat la editura „Saga”,  iar în limba română au apărut volumele „Eterna” – editat la editura „Inspirescu” din Satu Mare, „Valsul muzelor” și „Întâlniri la Agora” – editate la editura „Saga”. Pot spune că am fost privilegiată de aprecieri din partea criticilor și a cititorilor, volumele publicate au avut și au succes atât în Israel cât și în România, unde am revenit cu diferite ocazii și m-am simțit ca acasă, fapt ce mi-a demonstrat din nou ce am știut mereu: că aparțin ambelor lumi.

Cu puțini ani în urmă am pătruns în lumea minunată a muzicii, devenind textieră, o ramură a poeziei ce îşi are particularitățile ei, un poem scris într-o carte diferă radical de un text ce urmează a deveni o melodie.

Taina scrisului!?

Nimeni nu va putea spune vreodată în ce constă, pentru mine e însăși „POEZIA”, nu cred că îmi va ajunge o viață întreagă să o pătrund până la capăt. E o lume infintă, un tablou ce poate fi colorat în mii de culori, o simfonie cu mii de acorduri, un univers cu mii de galaxii…

Taina scrisului!? Poate pentru mine e, poate, „punctual magic” unde poezia se întâlnește cu o altă mare artă: muzica! Când un poem scris se transformă în melodie… Taina scrisului!? E undeva între vis și realitate… Pentru că un poet va fi mereu un visător! Și dacă îmi este permis, deși este vorba de un eseu voi încheia cu o strofă din poemul meu „Viață de poetă”: Muzele dansează valsul/ Eu, baiadera feeriei/ Le-aștern pe o filă dansul/ Pe veci, roaba poeziei//

––––––––––

Ada SEGAL SHEFER

poet, scriitor, textier,  publicist

Gan Yavne (Israel)

8 Martie 2019

Laura Anișoara MUSTEȚIU: Taina scrisului (89) – Un eseu dedicat tatălui meu

Sper ca acest eseu să vă poarte într-o călătorie scurtă, dar placută, prin viața mea, o călătorie în care vom descoperi împreună unul dintre miracolele naturii umane, taina scrisului. Păşiti cu mine pe calea prăfuită al trecutului, unde oameni deosebiţi și timpul călător mi-au influențat spiritul și viaţa.

Am fost norocoasă nu numai să cresc in oraşul florilor, sau „mica Vienă”,  cum i se spunea orașului Timişoara, dar si într-o atmosferă magică, înconjurată de cărți și creativitate artistică. Tatăl meu, poet si sculptor, avea darul de a raspândi o energie plăcută în jurul lui, o energie născută din creativitate artistică, din pasiunea de a sculpta și de a scrie. Adesea stătea la masa, privind în aer, părând pierdut într-o lume necunoscută. Eram micuţa, nu ştiam să citesc, dar îi vedeam strălucirea feţei, şi simţeam că arta de a scrie este ceva foarte special și magic, ceva care te face să strălucești ca o stea intr-un univers nou, necunoscut.

Zilele pline de creativitate artistică petrecute cu tatal meu și pasiunea lui de a cizela cuvinte frumoase sub dalta inspirației, mi-au aprins flacăra dorinţei de a citi și de a scrie. „Întinde mâna să atingi un munte,/ Şi stelele să urce către frunte…/” spunea tatăl meu într-o poezie dintr-un album scris în 1974 cu dedicaţia „Fetiţa mea cînd vei citi,/ Aceste rînduri aurii,/ Să zbori cu inima spre soare,/ Spre generaţii viitoare,// Să duci cu tine mai departe,/ Şi gîndul meu,/ Și-această carte.//” Poeziile tatălui meu m-au învaţat că scrisul nu este numai un talent care mocneşte în adîncul fiinţei noastre! Scrisul este o revelaţie care lasă amprenta sufletului pe hîrtie.

Am început să citesc cărți la o vârstă fragedă. Biblioteca vastă a tatălui meu a fost un început aventuros și promițător. Primele mele aventuri în universul lui Ion Creangă, Petre Ispirescu, Ioan Slavici, apoi Rudyard Kipling… unde aproape m-am pierdut în jungla indiană, urmate de Jules Verne și mulți alţii, au rămas de neuitat. Prin acei scriitori am descoperit că lumea e mare, provocătoare și minunată, iar prin modul lor natural și însuflețit de a scrie am înțeles că arta scrisului trebuie fie o experiență aventuroasă, sublimă. Dar am inţeles şi că după ce colindăm prin universuri literare, după ce citim creaţii care ne inspiră, ne întoarcem acasă, acolo unde spiritul ne luminează drumul înspre imaginaţia noastră, imaginaţie considerată a fi infinită.

Într-o seară, am intrat în bucătăria noastră micuta. Era întuneric, dar lumina lumânărilor era suficientă pentru a ilumina masa unde tatăl meu scria. În tăcere, m-am așezat la masă lângă el, am luat o hârtie și un stilou și am început ca și el, să privesc undeva, prin aer. După numai câteva minute, cuvinte frumoase au început să izvorască sfioase din lumea mea interioară, revărsându-se armonios pe hârtie într-un poem, un mini-monolog despre viață. Tatăl meu a ramas surprins, mândru, fericit, citind prima mea poezie şi descoperind în mine o scânteie de iubire pentru arta de a scrie. Aceste momente au rămas neşterse în memoria mea – a fost ultima seară din viața tatălui meu.

Plecare tatălui meu din viaţă a lăsat un gol imens în jurul meu; m-am simţit pierdută într-o lume rece și necunoscută. Am continuat să citesc, înfometată de a găsi înțelepciune și mângâiere în lumea cărţilor, căutând-i sufletul printre rafturile prăfuite ale bibliotecii. Cărți memorabile de Caragiale, Victor Hugo, Alexander Dumas, m-au scos din solitudine și m-au inspirat pe o cale veselă – aşa am început să mă joc cu purceii în vacanţe la bunici, simulând lupte cu sabia și jucând scene de muschetieri cu prietenii pe „cale” în Bucerdea Vinoasă, un sat aproape de Alba Iulia. În special in acea parte a vieții, cărțile au jucat un rol major în dezvoltarea pasiunii mele pentru scris. Scriitorii m-au învăţat că a citi şi a scrie nu este un proces mecanic, este ceva mult mai presus, este o manifestare liberă a  spiritului nostru în universuri cotidiene, o manifestare care uneori provoacă acțiuni mărețe în lumea din jurul nostru. Prin poeti eminenţi precum  Eminescu, Coşbuc sau Nichita Stănescu, am înţeles că arta de a scrie este similară picturii – creăm cuvinte care oglindesc imagini și emoţii vii – unele imagini dispar, se pierd, iar altele intră în eternitate. Pe lângă literatură, pasiunea de a scrie era încă o primăvară timpurie! Poeziilor mele le lipseau esenţa, erau numai muguraşi al unui pom care a dat fructe mult mai târziu.

Dupa terminarea liceului de Filologie-Istorie, am emigrat în 1990, cu un grup de prieteni, în Germania. A fost o etapă de luptă pentru existență, un timp în care fiecare acţiune mi-a croit drumul în viaţă. La început, am fost incapabilă să mă exprim în limba germană, împiedicîndu-mă la fiecare pas de cuvinte reci, necunoscute. Spiritul meu se simțea ca un prizonier închis într-o cameră obscură a necunoscutului. Prietenii mei români s-au decis să plece mai departe, prin alte locuri străine, iar eu am rămas acolo, în Speyer, un orăşel german aproape de graniţa cu Franța. Poate că cel mai dureros în acele timpuri a fost faptul că nu mai puteam vorbii în limba mea, în modul meu hazliu, melancolic sau filozofic… cu acent timişorean, sau aşa cum îmi plăcea uneori ‚să vorovesc’ în graiul bunicilor mei, în dialect ardelenesc. În acele timpuri, o mare parte din identitatea mea de român a amorţit, tot ce conta era numai stăpânirea limbii germane, căci numai prin

ea mi-a fost posibil sa-mi construiesc în acea ţară un viitor.

Cu un dicționar în mână, am început să citesc cărţi în limba germană, oprindu-mă de multe ori să traduc, să înțeleg și să reflectez asupra cuvintelor. Am plutit în spațiu și timp, în istoria filozofiei, pierdută în întrebări, hotărâta să găseasc răspunsuri călăuzitoare. Prin ele mi-am amintit de energia răcoritoare a cărţilor, de gustul lor plin de filozofie, un gust deja câștigat din cărțile tatălui meu. Jostein Gaarder de exemplu, credea că „există un mister divin în tot ceea ce există” (1991). Iar pentru mine, taina scrisului a fost întodeauna unul dintre cele mai frumoase mistere ale vieţii. Am început din nou sa scriu, în limba germana, texte simple despre viaţă, despre trăirile sufletului departe de mediul meu familar, despre oamenii pe care i-am cunoscut.

Viaţa nu este un concert de dorinţe, cum spune un proverb german. Iar eu m-am adaptat cerinţelor vieţii cotidiene, terminând studii economice si apoi muncind într-o lume rece și competitivă a business-ului, unde modul meu de a scrie era academic, lipsit de emoţii. Pentru un timp îndelungat, a fost numai imaginea clară a intelectului care s-a oglindit în tot ceea ce scriam.  În acel timp, presată de necesitatea de a vorbi limba germană cât mai corect, limba română a devenit un prieten singuratic uitat într-o cameră a amintirilor. Au trecut mulţi ani pâna am avut posibilitatea să mă reîntorc la pasiunea mea de a scrie într-un mod creativ.

In 2007 am început studiile în literatura germană și jurnalism la Hamburg. Literatura germană este bogată și versatilă și oferă o perspectivă clară asupra istoriei și culturii germane. Am învaţat lucruri preţioase din cultura lor, din tainele scriitorilor ca Stefan Zweig, care mi-au readus aminte de frumuseţea scrisului, inspirându-mă în acelaşi timp să reflectez din nou asupra realităţilor vieţii. Zweig spunea că „oamenii și evenimentele nu ne dezamăgesc, ci modul nostru cum vedem realitatea.” L-am crezut! Experiențele sale, ca evreu, din timpul războaielor mondiale i-au dat substanță suficientă pentru a scrie din evenimente reale. Studiul în jurnalism mi-a dat multe ocazii nu numai să citesc, dar şi să practic arta scrisului generat din evenimente cotidiene… Am început să scriu interviuri, articole pentru ziar, texte de critică și eseuri.

M-am întors la filozofie prin Richard David Precht, care ridică întrebări despre etică, despre fericire și dragoste. De ce mi-au placut cărţile scrise de Precht? Poate că este onestitatea gândurilor în căutarea adevărurilor vitale, care m-a impresionat cel mai mult. Când găsim un răspuns, o nouă parte existentă în noi devine activă, tangibilă și acea parte continuă să ne îmbucure și să ne călăuzească în viaţă. Prin descoperirile vieţii, arta scrisului are o altă dimensiune, devine o creaţie proaspătă, plină de adevăr.  Am continuat sa scriu mai departe. Un articol aparte scris în limba germană este „Timișoara”, un documentar despre istoria, valorile şi schimbările prin care a trecut acel oraş în ultimele decenii.

Vizita mea în 2008, de Paşti, la Alba Iulia  a fost încoronată de surprize. La ceremonia de la Catedrala din Alba Iulia, în faţa miilor de credincioşi au fost prezenți regele Mihai și regina Ana. Personalitatea regelui Mihai m-a impresionat profund, chiar m-a tulburat. Oamenii măreţi radiază o energie deosebită, memorabilă, de neuitat. M-am intors în Germania şi am început sa fac cercetări, am citit articole despre viaţa lui. Am constatat cu o oarecare tristeţe că guvernul român a fost singurul din lume, care nu a ştiut niciodată sa îl aprecieze şi să-l respecte. După ce am terminat cercetările, am scris un articol. Când îmi aduc aminte îmi vine şi astăzi să zâmbesc. Profesorul de Jurnalism, pe atunci editor la revista Der Spiegel, mi-a lăsat un mesaj după ce a corectat articolul: „Dragă Laura, mi-a venit sa muşc din masă de supărare cînd am văzut că ai scris mai mult decît ţi-am cerut, asa că îţi dau numai o distincţie”. Cred că taina scrisului am găsit-o în acel timp în flacăra curiozităţii care s-a aprins în mine, mi-a luminat gîndurile, m-a instigat să cercetez şi să scriu despre fapte și adevăruri.

Decizia de a mă muta în Australia în 2014 a fost culminată de sărbătoari, dar și de încercări mari ale vieţii. Departe de mediul familiar, mediu care l-am creat cu multă pasiune și efort în cei 24 de ani trăiţi în Germania, viața mea anterioară a devenit din nou un castel de nisip suflat de vântul destinului. Din nou, am fost încurcată, ca o insectă într-o pânză de paianjen, într-o limbă nouă, incapabilă să-i înțeleg cuvintele. Cuvintele sunt atât de importante; uneori sunt fluturi care ne poartă visele, alteori sunt scoici care conţin perle prețioase de înțelepciune, iar câteodată sunt izvoare care revarsă o energie învioratoare în lumea din jurul nostru. Dar prin toate încercările și obstacolele noi, în fiecare zi, am simțit nostalgia, dorința arzătoare de a mă întoarce în lumea mea, în lumea cărţilor și a  scrisului. De-a lungul vieții mele, scriitorii au devenit prietenii mei cei mai apropiați: ei m-au lăsat în cartile lor, în lumea lor spirituala, să mă odihnesc, să ma regenerez; mi-au oferit roadele înțelepciunii lor, emoțiile lor, m-au inspirat să înţeleg și să iubesc taina scrisului.

Prin studiul la universitatea Griffith am continuat să scriu, dar într-o limbă nouă, limba engleză. Prima poveste de ficțiune în limba engleză, o poveste de dragoste din timpul revoluției române din 1989, a fost ca și o eliberare a sufletului din locurile tăcute ale entității. În timp ce scriam, cuvintele cădeau ușor pe pământ, ca și o ploaie de vară, eliberând în lume gânduri răcoritoare, emoții tangibile. Iar anul acesta (2018), cu ajutorul Academiei Româno-Australiane pentru Cultură, una dintre poeziile mele scrisă în limba română a fost publicată în mai multe reviste culturale românești, precum și în Timișoara. Cred că acea publicaţie mi-a revigorat ideintitatea mea de român. Dar și mai mult, după 28 de ani, sufletul meu s-a reîntors în locul în care m-am născut, a atins biblioteca tatălui meu, șoptind printre rafturile pline de cărţi: „Mulțumesc, tată drag. M-ai învaţat două valori inestimabile – pasiunea pentru lectură și iubirea de a scrie”.

Mulţumesc, drag cititor pentru compania plăcută în scurta călătorie în timp și spaţiu!

––––––––––––-

Laura Anișoara MUSTEȚIU

Sydney, Australia

26 noiembrie 2018

Doina DRĂGUȚ: Taina scrisului (88) – Lucruri esențiale sunt lucrurile simple

Am venit pe lume într-o dimineaţă de toamnă, când vinul încă nu se potolise din fiert, când cerul era năpădit de păsările ce ple­cau spre ţările calde, când bunicul meu tocmai părăsise lumea aceas­ta lăsând un gol fără margini în inima bunicii, când fratele meu abia împlinise cinci ani şi patru zile, între noi stând Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, când tatăl meu tocmai sosise la Craiova, la Spitalul Filantropia, cu „trenul de şapte”, şi s-a bucurat că nu sunt băiat.

Mi-am petrecut copilăria la ţară (Siliştea Crucii, Dolj), unde am învăţat mieii să pască, am luat premii la şcoală, am strâns spice de grâu pe câmpiile patriei cu detaşamentul şcolii, am cules porumbi, dar mai ales am citit cărţile bibliotecii din comună. Am făcut liceul la Craiova, la „Carol I”, unde am avut profesori deosebiţi. Aici am venit în contact cu marea literatură universală, unde i-am descoperit pe Goethe, pe Shakespeare, pe Schiller, pe Baudelaire, pe Victor Hugo, pe Balzac, pe Marcel Proust, pe Tolstoi, pe Dostoevski, pe Cehov, pe Puşkin etc. Aici am aprofundat operele marilor scriitori români: Eminescu, Blaga, Ion Barbu, Philippide, Rebreanu, Sadoveanu, Caragiale etc.

Am urmat Facultatea de Matematică, tot în Craiova, unde am învăţat să raţionez prin reducere la absurd. Şi am mai învăţat că oricare ar fi spaţiul şi timpul în care te naşti, există un singur drum care te duce spre împlinirea destinului (destin pe care l-ai ales sau destin care a ales şi a călăuzit spre finalitate). Viaţa m-a purtat, până la urmă, spre informatică, considerând, pe bună dreptate, că este vârful cel mai de seamă al tuturor ştiinţelor şi al tuturor activităţilor umane.

Încă din copilărie am cochetat cu literatura (făceam cele mai bune compuneri la şcoală), văzând în ea o evadare din câmpul cifrelor şi al domeniilor în care funcţiile erau continui, derivabile, integrabile, discontinui etc. Tot din copilărie, am îmbinat rigoarea matematicii cu manifestarea acordului profund dintre inteligenţă şi materie, constând în crearea unor structuri şi forme capabile să genereze emoţii, sub deviza „Ars longa vita brevis”. Prin pictură, am vrut să fixez, cu ajutorul culorilor, eternitatea în mişcare, am vrut să depăşesc clipa încercând să fiu dincolo de timp şi să găsesc o legătură între materie şi idee pentru a crea frumuseţea. Am fost atrasă şi de mirajul cuvintelor încrucişate, al criptografiilor, al hipocrenelor, al triverbelor şi biverbelor. Am colaborat la revista „Rebus” cu probleme de enigmistică, sub pseudonimul Ionda Gărduţ.

În literatură, am debutat la 24 de ani, după terminarea facultăţii, în revista „Luceafărul”. Întotdeauna am pus pe primul plan activitatea profesională (informatica), unde m-am bucurat de preţuirea şefilor şi a colegilor, deţinând funcţia de şef al Centrului de Calcul, de la IUG Craiova, până în 2002, când unitatea s-a privatizat, iar patronul a zis că nu are nevoie de „ăia cu calculatoare”. Din 2002, lucrez în presa scrisă, ca redactor-şef la revista de cultură universală „Constelaţii diamantine”.

Am obţinut numeroase premii la concursurile literare, am colaborat la revistele de literatură importante ale ţării şi la Radio „Oltenia” Craiova. Editorial, am debutat, în 1994, cu volumul de poezii „Ceasuri de îndoieli”, în a cărui prefaţă criticul literar Ovidiu Ghidirmic spune: „Doina Drăguţ scrie o poezie de cunoaştere, gnomică şi introspectivă, în care lirismul se împleteşte, în permanenţă, cu autoanaliza lucidă. Poeta îşi analizează stările sufleteşti şi – ceea ce este, cu adevărat, demn de tot interesul – gândurile. (…) Noutatea izbitoare a poeziei Doinei Drăguţ ţine de domeniul limbajului, încărcat de termeni proveniţi din disciplinele exacte, care pot fi întâlniţi la fiecare pas. Poeta vorbeşte despre «locul geometric» al fiinţei sale, despre «cercuri concentrice» care descriu mişcarea circulară a gândirii, despre nostalgia de care se reazemă «asimptotic», altfel spus despre o nostalgie a infinitului, despre un «punct de pornire» care este speranţa, despre «ceasuri de îndoieli» care «logaritmează» în timp iubirea ş.a.m.d.” Au urmat apoi volumele „Arabescuri” (eseuri), „Detaşare într-un spaţiu dens” (versuri), „Individualitatea destinului” (eseuri), „Spaţiul din nelinişti” (versuri), „Ochiul de lumină” (versuri), „Suferinţele unui redactor” (roman), „Nelinişti prin timp” (eseuri), „Timpul dintre valuri de lumină” (versuri).

Dacă, la început, în versurile mele, era „îndoiala” debutantului, acea îndoială pascaliană, ce ţine de statutul şi condiţia omului ca „fragilă trestie gânditoare”, cu timpul se simte o maturitate în stăpânirea verbului, se dezvăluie zbaterile eului, care se găseşte într-o permanentă stare de tensiune, care trăieşte intens sentimentul de nelinişte şi aspiraţie spre o lume în care se cristalizează interogaţia existenţială.

Scriind despre poezia mea, criticul literar George Popa spune: „Demersul meditativ al Doinei Drăguţ se caracterizează prin cea mai largă deschidere metafizică spre marile întrebări de întotdeauna despre fiinţă şi libertate spirituală. Discursul său liric desfăşoară dramatic, în notaţii aforistice gama întrebărilor fără răspuns, a aporiilor, a antinomiilor: fiinţă/nefiinţă, naştere/pieire, efemer/etern, cunoaştere/mister, finit/infinit, interiorizare/risipire în necuprins. Pluralitatea eului, disoluţia intrinsecă lucrurilor umane, ameninţarea permanentă a vidului, a absenţei bântuie obsedant în mare nelinişte versul liber al autoarei, suind de la sclavia lutului la eliberarea într-un dincolo absolut, în increat. Dramatismul metafizic al incertitudinilor este intens trăit, fapt uimitor pentru un matematician care lucrează cu fixităţi, măsuri, teoreme, demonstraţii etc. Dar şi cu probabilităţi şi «ecuaţii irezolvabile» pentru care poeta are preferinţă: nu «quod erat demonstrandum», ci «non est demonstrandum». Scriind foarte dens până la aparentă obscuritate, lectura poeziilor Doinei Drăguţ poate părea dificilă. Dar la o apropiere atentă, se observă însă că fiecare poem are o logică internă, ceea ce este o mare calitate, coerentă susţinută de metafore subtile, deseori adevărate fulguraţii intelectuale. Insă vibrante, secvenţe de fior cosmic. Doina Drăguţ are ceea ce s-a numit, o «inimă a intelectului». Voce distinctă în lirica actuală, lirica Doinei Drăguţ se citeşte cu încântarea minţii.”

Nu cred în literatura de grup, consider că arta este individuală; ea ţâşneşte întotdeauna din viaţă, este în strânsă legătură cu viaţa şi aspiraţiile creatorului şi reflectă o anumită treaptă a existenţei sale. Scrisul nu este o meserie ca oricare alta, scrisul înseamnă artă, înseamnă o formă de libertate în exprimare, transformarea sentimentelor lăuntrice în emoţii exterioare, la care să participe şi cititorul, înseamnă comunicarea gândurilor şi ideilor în simboluri expresive. În acest sens, Delacroix spunea: „Daţi-mi noroi de pe stradă şi, dacă-mi lăsaţi libertatea să-l înconjur după placul meu, voi face din el carne de femeie, cu o tentă fermecătoare”.

 

Am învăţat că lucrurile cu adevărat esenţiale în viaţă sunt lucrurile simple, care sunt chiar lângă noi, dar pe care nu întotdeauna le vedem şi alergăm de cele mai multe ori să le căutăm în altă parte.

–––––––

Doina DRĂGUȚ

25 octombrie 2018

Craiova

Al Florin ŢENE: Taina scrisului (21) – Scotocind prin lada cu amintiri

 Pe atunci, sub dealurile molcome cu vii ale Drăgăşaniului, locul unde am văzut lumina zilei, nu cunoşteam un adevăr pe care l-a spus monseniorul Vladimir Ghika că: „Omul este una dintre făpturile care se alcătuiesc cel mai încet şi care trec cel mai repede!” Era anul Domnului 1942, luna iunie, 13, când strigătul primului copil al familiei Ion Ţene şi al Ecaterinei, născută Roşianu, ce atunci se năştea, dădea semnalul începerii unei vieţi. Era anul când începea ofensiva lui Montgomery împotriva lui Rommel la El-Alamein, în Egipt. În oraşul Drăgăşani, mai târziu, s-au simţit bombardamentele americane care ţinteau podul de fier de peste Olt. În timpul acela, când sunau sirenele anunţând un nou bombardament, tata şi mama cu mine în braţe, punându-mi pălăria lui tata în cap să mă ferească de soare, fugeau pe Dealul Viilor adăpostindu-se sub umbra viţei de vie. Era perioada când locuiam cu chirie la o rudă pe strada Leuleşti, actualmente Kogălniceanu, vis-à-vis de Liceul Agricol. În curtea acestei şcoli ne jucam până seara târziu când apăreau stelele, iar noi pe uliţă scăpăram cu două pietre alte stele mai mici, întrecându-ne care pietre scapără mai bine şi mai frumos.

Clasa întâi am făcut-o la Şcoala „Fraţii Nicolaescu”, căreia i se mai spunea „Şcoala din Piaţă”. Prima învăţătoare, doamna Rădulescu, omorâtă de ruşi mai târziu! Apoi, părinţii  m-au transferat la Şcoala „Nicolae Bălcescu” unde l-am avut învăţător pe domnul Moreanu. În clasa întâi am avut tăbliţă de gresie pe care scriam. O am şi acum ca amintire. Le-am arătat-o şi nepoţilor pentru a cunoaşte cum se învăţa în acele vremuri… şi cum arăta „laptopul” bunicului lor! Învăţătorii pe care i-am avut erau foarte exigenţi cu noi. Când nu ştiam lecţia ne puneau la colţul clasei în genunchi pe coji de nucă. Şi… astfel învăţam de teamă… nu din conştiinţă! Dar învăţam! La ciclul primar am avut profesor de limba şi literatura română pe domnul Muşulescu. Un bărbat frumos şi exigent. Când nu ştiam lecţia ne trăgea de perciuni, spunând: „Tătarule nu ai învăţat!”.

Dovadă că se făcea carte în şcolile primare şi în liceul din Drăgăşani este faptul că mulţi dintre foştii mei colegi de clasă au ajuns mari personalităţi, precum: Radu Vasile, fost prim-ministru al României, Virgil Mazilescu – poet de mare talent, Dumitru Velea – scriitor, Ilie Vulpe -istoric, Mugurel Isărescu, actualul guvernator al Băncii Naţionale, iar mulţi alţii, profesori universitari, cercetători, oameni de ştiinţă…

Nu pot să-i uit pe profesorii mei, cei trei „Escu”: Mihăescu, Istocescu şi Popescu, de limba şi literatura română, pe profesoara Preda de matematică… care m-a lăsat corigent în clasa a X-a. Fiind bun la fizică şi chimie, profesorul Cruciachevici mai întotdeauna mă punea, la orele de laborator, să fac experienţele cu care îşi exemplifica lecţiile. Nu pot să uit că am fost eliminat trei zile pentru faptul că am fost găsit citind în clasă romanul „Rusoaica” de Gib I. Mihăescu, care era interzis în acea perioadă. Cartea o împrumutasem de la Ionica, fiica cea mică a autorului, care locuia împreună cu mama dânsei, doamna Elena, fostă Stănescu, pe o stradă adiacentă cu strada Parcului pe care se afla casa noastră. Era perioada când din dorinţa de a ne face cunoscute creaţiile literare am înfiinţat Cenaclul Literar de pe lângă Casa de Cultură. Era anul 1958: După ce a fost recunoscut (reabilitat) Gib I. Mihăescu am botezat cenaclul cu numele acestuia.

Tot în acel an, 1958, împreună cu colegii Ilie Vulpe, Nicuşor Bărbulescu şi Liviu Lica, am făcut o gazetă de perete din scânduri, frumos construită cu patru rubrici, intitulată „Gazeta literară drăgăşeneană”, pe care am pus-o pe gardul şcolii chiar la intrare. Era noaptea. La cele patru rubrici am „publicat” poezii şi articole despre activitatea cenaclului pe care-l conduceam. Dimineaţa, înfuriat, directorul Liceului, profesorul Chelărescu, a dat ordin să fie dată jos gazeta noastră, iar pe noi ne-a eliminat trei zile şi apoi am fost criticaţi de mama focului în şedinţele de UTC.

Conducând, ca elev în clasa a XI-a, cenaclul literar pe care-l înfiinţasem, am invitat la şedinţele acestuia colegi şi prieteni dragi, iubitori de literatură, precum Dumitru Velea, viitorul dramaturg, eseist, poet (elev în acea vreme la Liceul Agricol din localitate), Constantin Dumitru, ajuns renumit ziarist, Nicolae Cochinescu, procuror în Drăgăşani, viitor membru al Curţii Supreme de Justiţie, poetul Virgil Mazilescu care era deja student la Bucureşti, Ion C. Vasile, tatăl viitorului prim-ministru, profesorul Niţă Popescu, poetul Dumitru Raiciu, profesorul Emil Istocescu şi alţii. Demn de recunoscut este faptul că am avut mare noroc cu dascălii noştrii din acele vremuri, deoarece ne-au pregătit cu dăruire la toate materiile, ne-a transmis dragostea de cunoaştere şi ne-au „deschis ochii”, învăţându-ne cum să ţinem piept vieţii.

Locuind nu departe de casa familiei Gib I. Mihăescu, încă de prin clasele primare am aflat că acolo a stat un mare prozator. Doamna Elena, soţia scriitorului cu cele două fetiţe Miruna şi Ionica, au fost scoase de comunişti din locuinţa lor, pe motiv că erau boieroaice şi făceau parte din familia „legionarului” Gib I. Mihăescu (cel care a publicat la revista „Gândirea”) şi mutate într-o casă de ţigani. Abia în 1967, după ce a fost retipărit Gib, le-a fost retrocedată casa… În acea perioadă vizitam familia, împrumutam cărţi şi cercetam manuscrisele. Aveam şi un concurent, pe prietenul meu, profesorul Emil Istocescu, care s-a implicat cu dăruire în cercetarea operei autorului, în special al  volumului „Braţul Andromedei”, publicând câteva cărţi de referinţă despre opera lui Gib  I. Mihăescu.

După terminarea liceului am studiat la „Dimitrie Marinescu” la Bucureşti, după care m-am înscris la Facultatea de Filolgie-Istorie la din cadrul Institultului Pedagogic de la Baia Mare. După absolvirea facultăţii, am fost repartizat profesor la Tarna Mare, comună situată la graniţa cu Ucraina, pe atunci parte intergtantă a a Uniunii Sovietice. Acolo am stat doi ani. Este locul unde m-am căsătorit cu poeta Titina Nica Ţene, care era învăţătoare acolo… la şcoala condusă de fratele ei Ion. Ca o coincidenţă, soţia mea îşi trăgea rădăcinile din Uşurei, un sat de lângă Drăgăşani. Ne-am căsătorit în acea localitate maramureşeană… având verighete câte un fir de iarbă… pe deget! De unde aur, când acest metal preţios era monitorizat de comunişti?! Ţin minte că la căsătoria noastră ne-a cântat la pian o doamnă unguroaică şi am ciocnit câte un pahar de vin de Tarna Mare. Asta a fost frumoasa noastră nuntă… Eram atât de tineri, plini de speranţe şi vise. Era perioada când Poezia ţinea de foame. Îmi amintesc…

*

Acolo eram preocupat de literatura cu aceeaşi ardoare. Deseori trimiteam articole şi poezii la ziarul din Baia Mare, la „Gazeta Literară” din Bucureşti sau la „Tribuna” din Cluj. Multe dim acestea au fost publicate spre bucuria „autorului”! Ne duceam, împreună cu soţia, iarna, pe o vreme de crăpau lemnele de frig, la un cenaclu din Satu Mare, condus de poetul Petre Got. Desigur, nu ocoleam nici Baia Mare, unde eram atras sufleteşte de cenaclul „Nord” – înfiinţat de mine, de poetul Vasile Radu Ghenceanu şi pictorul Mihai Olos.

Chemat la Drăgăşani de tatăl meu, care era în acea vreme şef-contabil la Banca Naţională a raionului Drăgăşani (iar Constantin Isărescu, tatăl lui Mugur Isărescu Guvernatorul Băncii Naţionale, era inspector şef), am „încercat” să găsesc un serviciu în oraşul natal. Normal, nu-i aşa? Până la urmă am găsit de lucru la Staţia de Radioficare din oraş, iar soţia… contabilă la Intreprinderea de Transport Auto, tot în Drăgăşani.

Devenind redactor la Staţia de Radioficare aveam zilnic o emisiune de o oră în care difuzam reportaje despre oraş, anchete economice, montaje literar-muzicale, poezii şi cântece. Am preluat din nou conducerea cenaclului pe care-l înfiinţasem. În această perioadă, făcând schimburi de experienţă cu cenaclul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea şi invitându-i, pe unii din ei, la emisiunile Staţiei de Radioficare, i-am cunoscut pe Doru Motoc, care într-o perioadă a fost redactor la revista „Argeş” din Piteşti, unde publicam articole şi poezii, pe regretatul poet Traian D. Lungu, o fire prietenoasă şi volubilă, pe Ion Şt. Lazăr care era inspector la Casa Creaţiei din Râmnicu Vâlcea, şi pe directorul  acesteia, Gheorghe Diaconu. I-am cunoscut în perioada când editau antologii de poezie  pe diferite teme (şi unde publicau şi poezii de-ale mele). Am avut colaborări la realizarea unor spectacole cu montaje literar-muzicale, cu participarea unor artişti, muzicieni şi poeţii din Râmnicu Vâlcea precum: George Ţărnea, Felix Sima, Doru Motoc, Traian D. Lungu, Lucian Avramescu şi Gheorghe Voica.

Prin 1966-1967, Nicolae Cochinescu, care era procuror la Drăgăşani, a scris cartea pentru copii numită „Călăreţul albastru”. Aproape toate povestirile din cartea care a apărut mai târziu la Editura „Ion Creangă”. Deseori le-a citit în şedinţele cenaclului pe care-l conduceam. Unele din ele le-am difuzat, în lectura autorului, în cadrul emisiunilor Staţiei de Radioficare din Drăgăşani, care avea peste 5.000 de abonaţi. Pe Nicolae Cochinescu l-am însoţit (făcând şi înregistrări audio) la întâlnirile sale cu copiii din clasele primare. Dorea să cunoască reacţiile viitorilor cititori ascultându-i povestirile. Pe istoricul literar Costea Marinoiu l-am cunoscut când participam la şedinţele lunare ale cenaclului „Anton Pann”. Despre cărţile lui am scris câteva cronici pe care le-am publicat în revistele „Povestea Vorbei” şi „Argeş”. Cu George Ţărnea am participat la mai multe spectacole de poezie şi i-am admirat excelenta-i memorie. Avea uşurinţa versificaţiei… aşa cum o aveau creatorii populari. El venind din comună Şirineasa, judeţul Vâlcea a moştenit acel „filon” al talentului de la mama sa (care era soră cu mama lui Mugur Isărescu). (…)

 În perioada 1970-1971 am lucrat la ziarul de şantier „Lumina de pe Lotru”. Acolo am cunoscut oameni, fapte şi drame care s-au coagulat în romanul „Chipul din oglindă”, apărut mult mai târziu, după evenimentele din decembrie 1989, la editura Fundaţiei „I.D. Sârbu”. Când am depus manuscrisul acestui roman la editura „Dacia” din Cluj, unde director era Al. Căpraru, redactorul de carte, Viorica Mării (sora lui D.R. Popescu), după ce l-a citit, mi-a spus textual: „Tovarăşe Ţene, romanul nu se poate publica. Dacă l-aş publica am intra amândoi în puşcărie!”. „Chipul din oglindă” este o frescă a societăţii româneşti din perioada ceauşistă, o critică aspră a politicii economice de atunci.

Deci cam aşa a fost o întoarcere la marea iubire, oraşul Drăgăşani! Aşa cum îşi intitulase un volum de poezie prietenul meu, Anghel Dumbrăveanu, numit „Fluviile vizează oceanul”… aşa şi eu am considerat că „oceanul meu” a fost şi este oraşul natal. Acolo s-au născut cei doi feciori ai mei, Florin, care, astăzi, este specialist în imagine la televiziune, autor de reportaje, şi Ionuţ, doctor în istorie şi drept, autor a 16 cărţi publicate.

 Există un proverb românesc: „în orice rău există şi un bine”, proverb care s-a materializat şi în soartă familiei mele. Demolându-ni-se casa din Drăgăşani, aşa cum spuneam la început, ne-am hotărât să ne mutăm la Cluj, unde sora mea Violeta era profesoară de biologie la un liceu din oraş. Am făcut împrumut pe 25 de ani la bancă şi am cumpărat un apartament cu patru camere în care am locuit cu părinţii şi cei doi băieţi ai noştri, până când copii s-au căsătorit şi s-au „aşezat” la casele lor. Părinţii… au trecut la cele veşnice de aproximativ zece ani. Aceasta este istoria şi motivul venirii mele la Cluj în vara anului 1978, astfel că istoria nu-şi are o scuză în faţa veşniciei, fiindcă ea „…scuză prea mult timpul”, cum spunea Cioran.

 După revoluţie am lucrat ca redactor la „Curierul Primăriei” şi la „Cetatea Culturală”  unde am promovat tinere talente şi unde am publicat consideraţiile mele despre apariţia noului curent literar „Globmodernismul”, cel care a înlocuit postmodernismul care… a stâlcit limba română şi care nu spunea nimic. Globmodernismul este fenomenul reîntoarcerii, pe jumătate, la un clasicism împletit cu mijloacele moderne de astăzi.

La Cluj am înfiinţat în anul 2006 cenaclul literar „Vasile Sav” ce funcţionează în cadrul unei secţii a primăriei Cluj-Napoca, iar în ianuarie 2011 am înfiinţat şi cenaclul „Artur Silvestri” al Ligi Scriitorilor Români, şedinţele ţinându-se în sediul Cercului Militar Cluj.

În luna ianuarie a acestui an (2010 n.a.)  am înfiinţat cenaclul literar „Artur Silvestri”. Acest OM, care-i poartă numele, mi-a fost prieten spiritual. L-am înfiinţat cu scopul de a fi o şcoală de literatură pentru membrii Ligii Scriitorilor români, şi nu numai. La şedinţe participă de obicei peste o sută de persoane. Am înfiinţat acest cenaclu în spiritul lui Garabet Ibrăileanu care spunea: „Cultură nu e un lux, este un strict necesar. Fără cultură un popor nu poate rezista în concurenţa vitală dintre popoare”.

 Am debutat cu poezie „Eu m-am născut când…” în luna mai a anului 1959, în revista „Tribuna” din Cluj. Am trimis poeziile semnate aşa cum sunt în buletinul de identitate, adică Ţene Florinel Sandu. Mai târziu am aflat cine mi-a fost „naşul” de botez literar, cel care mi-a pus pseudonimul „Al Florin Ţene”. Era poetul Negoiţă Irimie, şeful secţiei „Poezie” din cadrul redacţiei. Pe atunci era redactor şef Dumitru Mircea, cel care publicase romanul „Pâine albă”. Mult mai târziu în 1974 am publicat la Editura „Litera”  din Bucureşti volumul de versuri „Ochi deschis”, fiindu-mi redactor de carte distinsul romancier şi editor, de pe vremurile de dinaintea celui de-al doilea război mondial, Radu Albala. Şi al doilea volum, apărut în 1979 la aceeaşi editură, a fost redactat tot de Radu Albala. Volumele de poezie „Cerul meu de hârtie” şi „Masa cea fără de taină” au fost traduse în limbile engleză şi sârbă. Volumul „Cerul meu de hârtie” a fost publicat la Uzdin, în Serbia, de către prietenul Vasile Barbu, în urma primirii Marelui Premiu la Festivalul Internaţional de Poezie.

 Am publicat poezie, articole, critică literară şi eseu în revistele: Luceafărul, Gazeta Literară, Familia Română, România Literară, Argeş, Secera şi ciocanul, Orizont, Scrisul Bănăţean, Iaşul Literar, Convorbiri Literare, Confluenţe, Cronică, Ramuri, Mozaic, Agora Literară, Cetatea Culturală, Ardealul Literar, Curierul Primăriei Cluj, Flagrant, Poştaşul, Orient Latin, Heliopolis, Rusidava Culturală, Poezia, Oglinda literară, Esteu, Columna, Citadela, Aurora, Al cincelea anotimp, Pietrele Doamnei, Climate Literare, Viaţa de pretutindeni, Napoca News, Făclia, Adevărul de Cluj, Mesagerul transilvan, Radix (Belgia), Românian VIP (Dallas, Texas), Iosif Vulcan (Australia) ş.a. În total am publicat peste 6000 de articole şi reportaje în presă. În total am publicat peste 6000 de eseuri, articole de critică literară etc.

Comisia Europeană de la Bucureşti, în 1998, condusă pe atunci de Karen Fogg, a organizat un concurs de jurnalism, având ca premiu o bursă în structurile Uniunii Europene de la Bruxelles. Am trimis materialele, câteva reportaje, pe temele solicitate şi am obţinut bursa. Alături de mine, a mai fost selecţionat şi filozoful Gabriel Andreescu împreună cu care am fost în capitala Belgiei. În urma acestei burse şi al concursului am obţinut „Diploma de Jurnalist European”.

Iniţiativa de a înfiinţa o nouă organizaţiei scriitoricească în România am avut-o eu, după ce m-am reîntors din Belgia. Văzând că in această ţară funcţionau cinci asociaţii scriitoriceşti (în bună înţelegere! Sic!) şi cunoscându-i pe unii scriitori de acolo, mi-a venit ideea de a democratiza şi în ţara noastră mişcarea scriitoricească. Dar nu înainte de-a mă interesa despre celelalte „uniuni” din fostele ţări socialiste. În urma documentării, am aflat că numai în România a rămas o singură asociaţie scriitoricească de tip sovietic, adică Uniunea Scriitorilor. În toate celelalte ţări, foste socialiste deci, „uniunile” s-au desfiinţat, iar în locul lor s-au înfiinţat mai multe organizaţii scriitoriceşti. Aşa cum s-a întâmplat şi cu partidele politice.

Cunoscând realitatea din Europa am luat hotărârea, împreună cu alţi 10 scriitori clujeni, să înfiinţăm Liga Scriitorilor Români. Hotărârea judecătorească de înfiinţare datează din august 2007. Astăzi, după aproape patru ani de la cea dată, avem 31 de filiale, publicăm 12 reviste, din care 9 pe hârtie, dar toate pe internet, avem un site, siglă naţională, sigle ale filialelor, etc. Fiecare filială are un cenaclul literar, iar unele, cum ar fi cele din Timişoara, Vrancea, Vâlcea, au editat Antologii şi Anuare. De curând am editat primul volum al „Dicţionarului biobibliografic al Ligii Scriitorilor”, în format A4, având 446 de pagini şi cuprinzând 200 de autori. Acum lucrăm la volumul doi, care sperăm să apară până în noiembrie. Filialele au organizat lansări de cărţi, medalioane literar-muzicale, inclusiv şedinţe de cenaclu. Cu sprijinul poetei Daniela Voicu, membră a Ligii, am organizat anul acesta la începutul lunii iulie, în Elveţia, „Festivalul de Arte umane”, la care au participat 25 de scriitori, atât din ţară cât şi din Germania, Canada şi Elveţia, unii dintre ei fiind atât membri ai Ligii cât şi ai Uniunii Scriitorilor.

 Până în prezent am publicat 80 de volume de… poezie, romane, proză onirică, eseu şi critică literară. Printre acestea enumăr câteva volume de poeme: „Cerul meu de hârtie”, „Cina cea fără de taină”; trilogia românescă: „Insula Viscolului”, cuprinzând romanele „Chipul din oglindă”, „Insula Viscolului” şi „Orbul din Muzeul Satului”. Eseurile le-am publicat în mai multe volume, dar acum amintesc doar volumul „Prizonierul oglinzilor paralele”. Critică literară am publicat în câteva volumele printre care „Ochiul magic al metaforei”, apoi teatru în: „Vă somez, Domnule Doctor!”, „Arca frumoaselor vise de vânzare”, „O stafie tulbură speranţa”, „La braţ cu Andromeda – Viaţa scriitorului Gib I. Mihăescu între realitate şi poveste”, „Veniţi, privighetoarea cântă…! Viaţa scriitorului Alexandru Macedonski între realitate şi poveste”, „Romanţa celui care s-a întors – Viaţa scriitorului Ion Minulescu între realitate şi poveste”, „Visul alb”. Iar acum lucrez la viaţa lui Radu Gyr, volum ce va face parte din seria romanelor „Viaţa scriitorilor între realitate şi poveste”. Am publicat şi volume de piese de teatru în versuri, toate făcând parte din „Epopeea Română” ce cuprinde: „Florile Sarmisegetuzei”, în cinci acte şi „Io, mare Voievod şi Domn!”, în trei acte. La această epopee, care va cuprinde în final zece piese de teatru în versuri, mai lucrez încă. În prezent scriitoarea din Arad, Voichiţa Tulcan Macovei, lucrează la un volum despre viaţa şi opera mea.

–––––––

Al Florin ŢENE

Cluj-Napoca

Octombrie 2018

Paul LEIBOVICI: Taina scrisului (87) – Scriu de peste 60 de ani

Eram coleg de bancă, la liceul de băieți din Bacău, cu Ioan Berilă un talentat pictor și caricaturist. Liceul, înainte de reformă purta numele „Liceul Ferdinand”. În paginile caietului său permanent deschis erau portretele profesorilor, adesea caricaturi din viața cotidiană.

Era la modă „Ziarul de perete” În colțul din dreapta Berilă semna caricatura săptămânii. La îndemnul său, am scris un articol. Apoi a apărut altul – tot lângă caricatura lui Berilă. Și tot așa… până ce un redactor de la un ziar central, a luat cu el „colecția” mea de scrieri. Într-o bună zi, am fost chemat la secretariatul școlii, unde printre alții era și un coleg care avea o funcție de secretar al Uniunii tineretului școlar.

– Am primit – spune acesta – de la Ziarul Tineretului din București, o propunere pentru tine! Să fii corespondentul lor pentru județul nostru.

Am fost trimis să scriu un reportaj despre un tânăr evidențiat în muncă, la niște mine din județul Bacău. Apoi, am fost trimis la Moinești pentru un interviu cu o brigadă de mineri. Plecăm cu trenul,până la stația principală, apoi cu mijloace rudimentare până în satele respective. Scriam și expediam reportajul… Vremea trecea,iar materialele apăreau, adesea doar iscălite cu inițialele numelui. Cu prilejul examenelor de intrare la facultate, am tras o fugă și pe la redacție.  Redactorul de la secția „Corespondențe” mi-a înmânat foaia cu articolul meu. Era iscălit… „P. Liman”!!! Din ziua aceea timp mulți ani, tot ce scriam și publicam purta iscălitura de mai sus. Fiind în București și având o oarecare experiență, am scris și pentru alte ziare, precum o publicație care apărea doar duminica.

Ca student am frecventat deseori Biblioteca Academiei. Aici mă simțeam în largul meu. Chiar și materialele, cărțile și revistele care aveau nevoie de aprobare specială pentru Sala de lectură, le puteam consulta. Astfel am descoperit prima încercare de dramatizare a unei povestiri a clasicului Ion Creangă. Am scris pe această temă un articol pe care mi l-a publicat revista „Tribuna” din Cluj, drept pentru care am primit scrisori de la numeroși studenți. Materialul respectiv a fost studiat și apreciat de secția de literatură română.

Fiind membru activ la Cenaclul Radio, mi-am încercat puterea creatoare ca textier. Gheorghe Danga, dirijor al Corului Radio a compus și dirijat o melodie a cărui text era semnat de P. Liman, iar H. Schwartzman a compus un Imn al Minerilor tot pe un text de-al meu. Împreună cu compozitorul Puiu Rubinștein am primit un premiu pentru un cântec despre primele taxiuri publice din București! Cronici teatrale ale unor spectacole de operă au apărut cu și doar inițialele numelui meu. În perioada brăileană, atunci când am lucrat ca secretar literar al teatrului de acolo, am publicat la ziarul local: reportaje, cronici despre viața culturală; apoi la Galați și Iași.

De peste 50 de ani sunt în Israel. Am continuat să scriu la toate ziarele și revistele de limbă română de aici și din unele țări care au publicații românești. În Israel materialele pe care le-am publicat au fost semnate atât „Paul Leibovici” cât șo ”P. Liman”. În perioada cât am trăit în România am scris o seamă de cărți, precum: „Bibliografia Teatrului Național Vasile Alecsandri”, „Bibliografia Industriei”, „Monumente din orașul și județul Iași”, „Agricultura din cuprinsul județului” și altele. Iată și unele titluri ale cărților scrise în Israel  fie în ebraică, fie în limba română: „Sărbătorile noastre”, „Valea piersicilor”, „Sarcofagul dragostei”, Baronul din Daba”, „Limanul apelor învolburate”, „Cântarea Cântărilor”, „Martiri anonimi”, „Ashkelon lupte și eliberare”…

–––––––-

Paul LEIBOVICI

Ashkelon, Israel

16 octombrie 2018