Aura-Nicoleta LUPȘESCU: Paradoxuri (poeme)

SENZAȚIE

Încerc să ma vindec de mine cu tine,

mă mint că mi-e bine

când inima tremură-n mine,

îmi vine în minte

prima noapte de vară

când alergam pe nisipul de zgrume

și apa mângâia picioarele în spume

ochii-n azururi fără să-i îndemn

îmi sorbeau privirile sfioase,

gura ta, ca lava vulcanului

îmi cuprindea buzele însetate de dor,

trupul tău, fructul cel dulce-otrăvit

mistuitoare dorință…

În valuri-mi-ngheață sângele-n mine

și cheaguri de vise spre limpezire

mă duc cu gândul iarăși la tine

și mă întreb oare…este destin sau întâmplare?

11.01.2021

NINGE

Te uită cum ninge ianuarie

cum n-a mai nins de mult,

fulgii planează agale

pentru un nou început.

Îi văd în văzduh,

apoi se așează pe stradă,

sub pașii greoi

totul se pierde îndată.

Nu mai e spuma cea albă

să-ngroape negrul de fum,

să curețe colbul din mine,

și trupul să-mi fie mai pur.

Să-alerg prin troiene

cu narcotica briză în fată,

mi-e dor de-o minciună sublimă

că iarăși e viața frumoasă.

13.01.2021

ELIBERARE

Să-mi beau otrava dulce-amară,

cu ochii rutinați mă uit spre cer

și-n taina nopții, aud calcând pe poante

mistreții în păduri de conifer.

Sorb cu greu licoarea,

gamela îmi cade din mână,

aud suierând copacii

și-mi spun o poveste nebuna.

Plutesc printre îngeri și demoni

și aeru-mi arde plămânul

aș spune că viața e cruntă

și moartea e zâna cea bun

13.01.2021

AȘA E VIAȚA

Ce e corect în lume? … mă întrebi

Ce să-ți răspund…nu provoca destinul

Nu pune întrebări fără răspuns

Când știi că veacul nu-i pentru cei mulți.

Timpul îngăduințelor expiră

Trăiește-ți viața fără frică

și când ți-e greu închide ochii

hazardul va dura numai o clipă.

Ascultă-ți sufletul cum țipă

stingheră-i clipa fără crez

dă-i inimii puțină smirnă

și vindecat vei fi….să vezi.

Acuma eu te-ntreb pe tine:

O viață ai …cum ți-o trăiești?

Tot cu regrete și cu dor

Cu patimi multe și nesomn.

Mai poți tu omule așa…

Să crezi că asta-i viața ta?

CIRCUL

Atâtea măști în jur…

Doar histrioni mă înconjoară

din cei cu fața tristă și amară

cu sufletele hâde și cernute

de sorții vremilor trecute.

Cade mască după mască

nici un zâmbet nu apare

șcena-i plină de mantre,

le ocolesc în vârfuri de picioare,

aștept o altă piesă să apară,

în rol…bufoni hilari

ce au pe față gura mare

cât făptura.

Mă fac să uit de chinga

vremilor buimace,

să exultez în voie mi-aș dori

și la sfârșit de toate

cortina când se trage

aș vrea să dorm în tihnă

aș vrea să dorm în pace.

Continue reading „Aura-Nicoleta LUPȘESCU: Paradoxuri (poeme)” →

Corneliu NEAGU: DE VREI SĂ FII POET…

DE VREI SĂ FII POET…

În pragul neuitării spre seară se adună

pe o retină falsă cu umbre din trecut,

iubitele rebele în straie de minciună

să-mi pună vrăji amare în apa de băut.

Eu le aștept pe toate, la ora cuvenită,

să le aduc aminte de frustele trădări

lasate dimineața în inima-mi rănită

când una după alta mă părăseau în zori.

Doar una dintre ele voia să mai râmână,

otravă să îmi toarne în visul hibernal,

cu un pocal de aur descoperit pe lună

de cel numit Oreste, răzbunător și pal.

De ar veni și astăzi, cu vrăja-i selenară

repusă în pocale cu vinuri din zenit,

aș aștepta cuminte pe banca de afară

cu dorurile toate venind din infinit.

E vremea să ajungă, îmi zic fără răbdare,

cu gândurile-ntinse pe umbre de regret,

dar mă ridic îndată, văzând că nu apare –

ce încurcată-i viața de vrei să fii poet!

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

Aura-Nicoleta LUPȘESCU: Dincolo de mine (poeme)

IDEEI

M-a apucat o inspirație nebună

Să cunosc oameni.

Hei!!! E cineva acolo?

Tăcerea mă lovește cu pietre.

Acum ți-ai găsit să cunoști oameni

când nimeni nu mai vrea să fie cum e

când toți se ascund

după perdele de nori.

Puțini sunt cei ce fac cum gândesc.

Cuvântul dat, deși-i de prisos

mulți îl încalcă

precum iarba uscată.

Dar mie nu îmi plac grădinile obișnuite

Am învățat să iubesc natura sălbatică

Să iubesc florile plăpânde și neștiutoare

Dar să mă feresc de spinii lor.

Aș…

Aș plânge de tine, cu mine, de noi

aș râde cu poftă, dar ochii-mi sunt goi,

se scurge doar seva din inima mea

spre tine iubite m-aș îndrepta.

Aș trece prin pietre, cu talpa să calc

cu sângele cald, ca lava în clocot,

urme să fac…

drum de-ntors să-mi las pe uscat,

Căci odată ajunsă la tine

cale întoarsă, prin spini am să fac,

căci nu voi putea să calc în păcat.

Și ploaia ce-mi va curge

din ochii de smarald

curăța-va-mi sufletul

mult prea-ncărcat.

DINCOLO

Am luat în mână penelul

pe-o albă velină a scrie

un curcubeu de gânduri

din mintea-mi străvezie.

Și-ncep a-nșira la cuvinte

fără o noimă îmi pare

mareea de litere goale

ce foaia o umplu agale.

Și scriu un poem,

despre un nou început,

de dincolo de stele.

Unde noaptea smulge priviri,

cu raze de –ntuneric topit.

Și unde mă trezesc, pudrată cu neliniști

De făina tăcerii…

Tăcerea celor care astăzi nu mai sunt.

Nu mai sunt printre noi,

Nu mai sunt pe pământ,

s-au transformat în praf de stele

și se plimbă alene în necunoscut.

ÎN ZORI

Când între noi s-a prins iubirea

Tu juruință mi-ai făcut

Că-n suflet nu mai ai niciuna

Eu cu candoare te-am crezut.

Brigand de suflete cum ești,

vorace de iubire,

nu știu de ce-ți mai stau alături

și te iubesc pe tine.

În mintea mea tu ai intrat,

și nu te pot a scoate

gândești ca de amoc profund

mă zbat în hainele dungate.

Și în tenebrele uitării,

adast să treacă noaptea grea

sperând cu-odată de cu zorii

să părăsești gândirea mea.

CUM AR FI FOST

Cutez să mă gândesc la viață

cum ar fi fost dacă nu te aflam

și nu văd firul mai în față…

în smog de stele, eu mă prefăceam.

Continue reading „Aura-Nicoleta LUPȘESCU: Dincolo de mine (poeme)” →

Cristina HOROTAN: DE ZIUA MEA

Motto:

„Pentru mine, 35 a fost fatidic; un pod de sfoară la mare înălțime aș spune, între doi versanți….vechea și noua eu. Traversarea a fost plină de peripeții, de emoții iridescente, de finaluri și de noi începuturi…a fost un tom voluminos cu multe adnotări, cu anexe, chiar cu lupă atașată. L-am parcurs cu umerii încărcați de balast și cu fiecare pagină, l-am aruncat ușurată în hăul adânc; m-am încărcat cu altfel de energie, m-am bucurat de o altfel de lumină, mi-am redescoperit prieteni vechi….m-am reîntors la mine, cea de demult rătăcită. Îmi doresc, de ziua mea, să-mi rămân mie, credințelor și valorilor mele originare… până la final. La mulți ani, dragă eu! 36…”

Draga mea, îmi spun azi, mie

În geroasă zi de iarnă:

Cât de minunat să fie,

Anii tăi din cer să cearnă?

Cum să fii tu plămădită

Din zăpadă și din gheață,

Să emani nestingherită

Când căldură și când ceață?

Și să mergi în continuare

Pe-acest drum sticlos, de țurțuri,

Și-n urmă-ți să lași cărare

Pentru porumbei și vulturi.

Continue reading „Cristina HOROTAN: DE ZIUA MEA” →

Daniela BALAIITA: Te caut printre șoapte (versuri)

Anotimpuri se rotesc

Vreme zboară, vreme vine

Anotimpuri se rotesc

Trec ninsori și ploi prin mine

Bucuroasă le trăiesc!

Primăvara îmi răsare

Câte-un ghiocel la tâmple

Iarbă verde la picioare

Inima de drag se umple!

Vara ochii-mi strălucesc

De turcoazul cerului

Pașii tot mi-i adâncesc

În regatul codrului.

Toamna cu melancolie

Îmbracă totu-n arămiu

Sufletul din cochilie

Îmi surâde ruginiu!

Iarna parcă-i din poveste

Fulguiri de fluturi albi

Ce mă ning din zări celeste

În zigzag, gingași și dalbi!

Dor de tine!

Când mi se face dor de tine

Eu te găsesc în sinea mea

Te am în suflet, ești cu mine

Și-așa-ndur mai ușor absența-ți grea.

Îți văd aievea zâmbetul frumos

Ți-aud și vocea-n prelung ecou

Răsună-n mintea mea armonios

Și umple cu iubire, universul meu.

Continue reading „Daniela BALAIITA: Te caut printre șoapte (versuri)” →

María Auxiliadora ÁLVAREZ: SUNET AL EXISTENȚEI

Sunet al existenței

pentru Diana

rostește-ți gingaș numele peste al meu

repetă-l
noapte după noapte
în pragul fiecărui cântec
din vis

astfel numele meu va dispărea treptat
sub al tău

iar glasu-ți
fi-va unicul
sunet al existenței.

María Auxiliadora Álvarez (Venezuela, 1956)
Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

din“Poesía soy yo”
Selecție de Raquel Lanseros și Ana Merino
Colecția Visor de Poesía, Visor Libros

***
di tu nombre suavemente sobre el mío // y repítelo/cada noche/antes de cada canción/del sueño //
de modo que mi nombre se vaya borrando/bajo el tuyo //y tu voz/sea el único/sonido de existir.

Titina Nica ŢENE: Bătrânii

Bătrânii

Merg, încet, bătrânii noștri

tot târșind a lor picioare,

sunt îngândurați și tristi,

când se mișcă, totul, doare.. .

Viata le- a trecut, asa,

precum fulgerul în vară,

nici n- au inteles -o bine,

si-acum trebuie sa moară…

Unul merge-ntr-un baston,

iar in mână are o plasă,

a plecat fără un scop

numai să iasă din casă….

Altul trece cu- un cățel,

e legat, dar face salturi.

si-l trimite pe bătrân,

repede, pe lângă garduri…

Pe alta stradă doi bătrâni,

merg ținându-se de mână,

eu ma bucur că îi văd.

și-n această săptămână…

Își duc traiul, de azi pe mâine,

pensia le este mică, dar,

fix cu ea se depășește

deficitul bugetar…

Nu au Pensii Speciale,

n-au nimic de încălțat,

buzunarele li-s goale,

dar…ei sunt de condamnat!

Eu nu știu ce să mai zic,

s-opresc timpul nu se poate

și uite, asa, incet si sigur,

ne apropiem de moarte….

Tot aștept, din cer, de sus,

să dea Dumnezeu o Lege,

că la El totu-i posibil,

de moarte să ne dezlege….

——————————

Titina Nica ŢENE

Cluj-Napoca

Mihaela CD: Focul din noi

Focul din noi

Văpăi de simțiri legate în soartă

Dragoste, dor, regrete și împliniri

Deschisa-i azi a sufletului poartă

Să-i dăm cinste fiecărei amintiri

Cărbuni de jăratec aprins-au în noi

Credințe, rugi, dorințe și speranțe

Le-am degustat sau am pășit greoi

Ale lor flăcări vrut-au să ne-nalțe

Candela arde până-n ultimul ceas

Nu-i încă târziu și nici prea devreme

Ne-nfruptăm în vâlvătăi fără popas

Trăiri flambante vin să ne recheme

Și înfulecăm flămânzi de dorință

Poamele coapte a fericirii-n doi

Ne-ndestulăm cu multă iscusință

Că e viu și arzător focul din noi

—————————

Mihaela CD

Ionuț ȚENE: Solitudini

Solitudini

Se reîntorc himerele acasă
Focurile tristeții părăsesc băieții cuminți
Oamenii răsucesc ceața solitudinii
Și orbii nu mai văd ochelarii fumurii
Au plecat păsările cuvintelor emigrante
din raiul căzut pe partea cu uzina de fum

Vorbele tăcerii sunt acum cântecele noastre
Cărțile care închid amiezi lungi ţesute de război
Și dragoste făcută pe furiș între ruinele
unei păci care anunță depărtarea apropierii
Atunci când sufletul este velă firuită
pe marea zbuciumată de absența întâmplării
Cuvintele întind aripile chemării neștiute

——————

Ionuț Țene

Cluj-Napoca

8 februarie 2021

Gheorghe Apetroae – IRINA LUCIA MIHALCA – ”Nemărginitele întinderi ale cuvântului”

IRINA LUCIA MIHALCA – ”Nemărginitele întinderi ale cuvântului”: aceste versuri reflectă zbuciumul neîncetat al poetei Irina Lucia Mihalca de a smulge misterelor, tainele acestora, doar prin semnificațiile și semnele cuvintelor, astfel cum sunt structurate în vehicole diferențiale apollinice ale cunoasterii paradisiace, în axialitatea erosului universului atemporal și câmpurile sale astrale în care se mișcă materia pe orbite astrale comparate prin biologism, cu inelele xilinice în jurul măduvei (axei) arborelui, atacând, astfel, în forță prin salbe de cuvinte magice redutele lucifericului și chiar reușind străpungeri importante în mister, în paradoxia dogmatică, atât cu ”drumul spre vârf al sevei” cât și, înspre finalul poemului, cu ” capătul de drum” al cunoașterii dincolo de posibil!

Foarte interesante, atât ideatica cât și lirismul acestui poem!

Felicitări!

Gheorghe Apetroae