APA CU ŞERPII EI
A ajunge la mal nu înseamnă a câștiga.
A te salva de apa care mereu te-a-ncolăcit cu șerpii ei,
în catifelată mângâiere dinainte de somn…
Ți-ai infipt unghiile în malul ce se răstoarnă cu dragoste
peste chipul tău,și apa îl spală,și iar,și iar…
Când din cer liana a ajuns la părul tău,la fruntea ta,
la ochii tăi,s-a oprit la gât,în dansul strîngerii duioase…
Cerul și pământul te-au cufundat adânc printre corali,
ca hrană și treaptă pentru templu.
DUREREA E MIEREA DIN LACRIMI
Mă minunez de lumina din mine,din lucruri,
de nimbul culorilor în care se joacă apa după oboseala căderii.
Cel mai puternic e lemnul și lumina din cuiele rămase
adânc în voi și în mine,călător pe o pasăre de pradă.
Lumină din lumina ce arde lemnul
fără scrum,vârtejul e flacăra și oamenii norii,
iar durerea e mierea ce curge în loc de
lacrimi,pe casele în care copiii văd sângele din cuie.
VALURI ŞI CERUL
Clopot peste cele puncte ale casei,
cerul și valuri,valuri și cerul desenez în
descântec de largă depărtare
și unire spre un răsărit-asfințit.
Între toate,încolțirea semințelor mă tulbură
și mă afundă la rădăcina și mă ridică la coroană,
ca un zbor rănit între aripi-
dans de spirală și zvîcnirea pământului ce nu refuză
din plin irigarea cu sânge.
Aleg întregul celor născuți și duși,
cerc visat de mine și de tine,croială de timp
dăruit,mișcare de dans larg cu brațele deschise
spre micul infinit de la tine până la Adam.
DECOR DINTR-O PIESĂ
Încerc puternic,de mine știut,să țin gândurile
cu hățurile,ca pe o herghelie scăpată uneori,
apoi amăgită o aduc pe linia de plecare a țarcului.
Ne jucăm,ne căutăm dimineața când crapă
o ușă în mii de așchii lovindu-ne ochii,
sau seara,când umbra copacului fumegând
ne minte frumos că e un decor dintr-o piesă arhaică.
Strunirea cailor nu mai e demult pentru alții,
e pentru mine și pentru tine-mereu și mereu călători
prin spații de temple-și obosiți,
îmbătați de puterea de a elibera mânjii dorințelor
acerbe,noi,la umbră,lăsăm așa cum am fost:
doi paznici de herghelie răsplătiți,
numărând portocalele în loc de pietre.
CĂLĂTORIE DE CUPLURI SOLITARE
Împingem timpul,sau ce a mai rămas din el,de la
Naștere,precum în mină vagoanele pline cu așchii din
Trupuri,spre verticala luminii cu zbateri de ieșire din vis,
Din gurile negre cu monștri râzând și cu plete de apă.
Pare o călătorie de cupluri solitare,cărbune și diamnat,
Glob de citi zodiile,în liftul ce ți se oferă generos de ieșire,
Să lași ce nu e al tău,zidurile ce crapă ,șobolanii ce fug.
Mâna și biciul ne înghesuie vite în vagoane scheletice,
Cu locomotive ce au mai trecut și vor trece chiar dacă
Refuzi,e drumul ce duce spre o cărare luminată de
Bețe de chibrituri ,amnare cu iască,picioare și limba uscată.
Tangaj fără odihnă deasupra gropii cu furnici,
Tangaj fără odihnă,în joc,deasupra gropii cu furnici.
ANOTIMP PRĂBUŞIT
Nu mă pot opri la marginea unde s-a prăbușit
un anotimp și unde păsările au rămas atârnate
în aer,ca sulițe de diamante.
Voi aduna toate frunzele căzute din părul tău
și voi astupa prăpastia din fața ta.
Nu voi înțelege,târziu,lumina topită miere pe
trupul tău,statuie vie în crepuscul.
Clădesc un imperiu din ace de brad și tămâie,
obstacole mici pentru zbor și râme pregătite
pe malul râului pentru pescuit.
Muzica aceea a răscolit și-a pulverizat marea
aducând-o aici,lângă prunii înfloriți cu dorințe
și spaime,aproape de mine,aproape de noi.
Milioane de imagini plouă înverșunat
de dimineață până-n seară,și încet,șerpuind hipnotic,
Zărim vânătorul cu lasoul de crini…
SĂRBĂTOAREA MĂŞTILOR
Sărbătoarea măștilor,dincolo de oameni,
copacii cad în uitare prăbușiți
Continue reading „Mihai PĂCURARU: Uşa din întuneric (poeme)”
PRIN TREMUR LUNG DE INIMI…
