Mihai PĂCURARU: Uşa din întuneric (poeme)

APA CU ŞERPII EI

 

A ajunge la mal nu înseamnă a câștiga.

A te salva de apa care mereu te-a-ncolăcit cu șerpii ei,

în catifelată mângâiere dinainte de somn…

 

 

Ți-ai infipt unghiile în malul ce se răstoarnă cu dragoste

peste chipul tău,și apa îl spală,și iar,și iar…

 

Când din cer liana a ajuns la părul tău,la fruntea ta,

la ochii tăi,s-a oprit la gât,în dansul strîngerii duioase…

 

Cerul și pământul te-au cufundat adânc printre corali,

ca hrană și treaptă pentru templu.

 

 

DUREREA E MIEREA DIN LACRIMI

 

Mă minunez de lumina din mine,din lucruri,

de nimbul culorilor în care se joacă apa după oboseala căderii.

 

 

Cel mai puternic e lemnul și lumina din cuiele rămase

adânc în voi și în mine,călător pe o pasăre de pradă.

 

Lumină din lumina ce arde lemnul

fără scrum,vârtejul e flacăra și oamenii norii,

iar durerea e mierea ce curge în loc de

lacrimi,pe casele în care copiii văd sângele din cuie.

 

 

VALURI ŞI CERUL

 

Clopot peste cele puncte ale casei,

cerul și valuri,valuri și cerul desenez în

descântec de largă depărtare

și unire spre un răsărit-asfințit.

 

Între toate,încolțirea semințelor mă tulbură

și mă afundă la rădăcina și mă ridică la coroană,

ca un zbor rănit între aripi-

dans de spirală și zvîcnirea pământului ce nu refuză

din plin irigarea cu sânge.

 

Aleg întregul celor născuți și duși,

cerc visat de mine și de tine,croială de timp

dăruit,mișcare de dans larg cu brațele deschise

spre micul infinit de la tine până la Adam.

 

 

DECOR DINTR-O PIESĂ

 

Încerc puternic,de mine știut,să țin gândurile

cu hățurile,ca pe o herghelie scăpată uneori,

apoi amăgită o aduc pe linia de plecare a țarcului.

 

Ne jucăm,ne căutăm dimineața când crapă

o ușă în mii de așchii lovindu-ne ochii,

sau seara,când umbra copacului fumegând

ne minte frumos că e un decor dintr-o piesă arhaică.

 

Strunirea cailor nu mai e demult pentru alții,

e pentru mine și pentru tine-mereu și mereu călători

prin spații de temple-și obosiți,

îmbătați de puterea de a elibera mânjii dorințelor

acerbe,noi,la umbră,lăsăm așa cum am fost:

doi paznici de herghelie răsplătiți,

numărând portocalele în loc de pietre.

 

 

CĂLĂTORIE DE CUPLURI SOLITARE

 

Împingem timpul,sau ce a mai rămas din el,de la

Naștere,precum în mină vagoanele pline cu așchii din

Trupuri,spre verticala luminii cu zbateri de ieșire din vis,

Din gurile negre cu monștri râzând și cu plete de apă.

 

Pare o călătorie de cupluri solitare,cărbune și diamnat,

Glob de citi zodiile,în liftul ce ți se oferă generos de ieșire,

Să lași ce nu e al tău,zidurile ce crapă ,șobolanii ce fug.

 

Mâna și biciul ne înghesuie vite în vagoane scheletice,

Cu locomotive ce au mai trecut și vor trece chiar dacă

Refuzi,e drumul ce duce spre o cărare luminată de

Bețe de chibrituri ,amnare cu iască,picioare și limba uscată.

 

Tangaj fără odihnă deasupra gropii cu furnici,

Tangaj fără odihnă,în joc,deasupra gropii cu furnici.

 

 

ANOTIMP PRĂBUŞIT

 

Nu mă pot opri la marginea unde s-a prăbușit

un anotimp și unde păsările au rămas atârnate

în aer,ca sulițe de diamante.

Voi aduna toate frunzele căzute din părul tău

și voi astupa prăpastia din fața ta.

Nu voi înțelege,târziu,lumina topită miere pe

trupul tău,statuie vie în crepuscul.

Clădesc un imperiu din ace de brad și tămâie,

obstacole mici pentru zbor și râme pregătite

pe malul râului pentru pescuit.

Muzica aceea a răscolit și-a pulverizat marea

aducând-o aici,lângă prunii înfloriți cu dorințe

și spaime,aproape de mine,aproape de noi.

Milioane de imagini plouă înverșunat

de dimineață până-n seară,și încet,șerpuind hipnotic,

Zărim vânătorul cu lasoul de crini…

 

 

SĂRBĂTOAREA MĂŞTILOR

 

Sărbătoarea măștilor,dincolo de oameni,

copacii cad în uitare prăbușiți

Continue reading „Mihai PĂCURARU: Uşa din întuneric (poeme)”

Cristian Petru BĂLAN: Marele Adevăr (poeme)

PRIN TREMUR LUNG DE INIMI…

 

Prin tremur lung de inimi, sub flăcări mari de doruri,

Prin golul plin al clipei arzând adeseori,

Din val în val, pe lacul străluminat de flori

Zbor gândurile noastre venind în stoluri, stoluri…

 

Atunci privesc spre tine și-amurgul se-ntețește

Când lacrimi ne-nțelese candorile ți-aprind

Ca roua miruită de luna răsărind,

Dar taci și-ncet mă mângâi când liniștea domnește.

 

Eu tot mă-ntreb: tăcerea ce oare-ar vrea să spună?

Sau ea-i chiar dialogul cu liniștea din jur?

Ori nu e nicio taină ci-i doar misterul pur

Amplificat de cerul ce curge-nspre lagună.

 

De ce te temi, iubito? Căci știi prea mult de-acuma.

Natura-n jur vorbește chiar și prin ce simțim.

Prin vene, foc din cosmos ne toarnă să iubim

Și fac din noi Vezuvii clocotitori ca spuma…

 

Atâta foame-i strânsă în lumea asta tristă

Și-n înghețații arbori și-n oameni și-n simțiri,

Încât le-aprind iubirea cu lave-n clocotiri,

Căci fără ea viața nu cred că mai există.

 

Dar să fim drepți, iubito… Noi vom sfida destinul

Schimbând macazul lumii, fiind chiar optimiști.

Avem o viață-n față – și-atunci de ce-am fi triști?

Va fi o viață lungă (de-i facem clipei plinul!)…

 

Imaginează-ți traiul de astăzi înainte:

Noi vom călca pe aur, deși al nostru nu-i.

De fapt, tu ești tezaur și poți oricui să-i spui

Că-s bogătașul lumii prin tine, ia aminte!

 

Avem ocean de stele și laude aprinse,

„Grădini de curcubee și ceruri fără nori”,

Precum spuneau poeții uitați adeseori.

Avem și flori și parcuri, și munți cu creste ninse.

 

Avem concerte gratis de păsări cântătoare,

Avem doine duioase de plâng îngerii-n zbor;

Avem dealuri și văi cu flori pe-al lor covor,

Avem foșnet de frunze din codri sub topoare…

 

Avem slăviri și ură până în dreptul porții,

Avem, avem de toate! De-aceea azi te chem.

Avem și mari speranțe? Avem și nu avem…

Dar vom fi-n veci alături, chiar de pierim cu toții!

 

 

ÎMPLINIRE

 

Bolta-ntreagă cu vii stele s-a topit în ochii tăi,
Iar acum mă invadează și-mi aprind vise-scântei,
Încât raiul tot se scurge peste-a vieții mele văi
Transformate-n lumi de pace, de-armonii și epopei…

 

Sărbători itinerante-s toate vorbele ce-mi spui –
Spre altare mari de aur mă înalță toate, simt!
Metafizic, mă transformă și-n speranțe mă transpui,
Căci renasc din dulci ecouri ce le-aud și le consimt.

 

Temeralele cuvinte se întorc în fapte-acum
Desrădăcinând vulcanii ce răsuflă printre noi –
Colierele de gesturi azi fructifică, oricum,
Și spre-un viitor ferice ne luăm zborul amândoi!

 

 

SE-APRIND ETERNE RAZE…

 

 

Se-aprind eterne raze în ființa mea de vise,

Sclipirea lor crescândă mă-nvăluie-n doiniri

Curgând printre portaluri de glorii larg deschise

Spre-un cer cu flori de gânduri și pure re-nnoiri.

 

Le-am zis în taină: fie! – în valuri mari să vină

Să-mi spele țărmul vieții de-ascunsele dureri

Ce-mi traversează umbra-n vibrări ce se termină

Cu o tornadă-albastră de stele-n unduieri…

 

De-această sfâșiere de rezidiri solemne,

De-aceste rari renașteri ce simt că-n mine cresc,

Tresaltă-ntreg neantul cu preamărețe semne,

Și tot ce-i bun în mine – eu Țării-i dăruiesc!

 

 

PRESCHIMBĂRI

 

Apleacă-mi-te-n mine ca-n luciul unui lac,

Dezbracă-te de-orgolii și goală-n gând să-mi vii.

Adâncul meu himeric prefă-l din clar, opac;

Dezlănțuie-ți dorința din nurii purpurii…

 

Primește-mi infinitul extazului divin

Iluminat în nimburi de mirt și rugăciuni

Prin aspre stăruințe cerute de destin,

Urcând pe scări de aur pe tronuri de minuni.

 

Lăuntrici constelații sfințind desăvârșiri

Te vor capta-n strădanii de nemuriri adânci.

Perpetuarea slavei va fi-n dumnezeiri

Ce-ți vor cuprinde firea să-ți dea tării de stânci.

 

Prin mine neputița se năruie-n abis

Și glorii mari te-așteaptă să vezi la orizont.

Cătușele iubirii deja ți s-au deschis –

Din gheara lor de jale n-a mai rămas nici ciont.

 

Acum pricepi noblețea blazoanelor din noi:

Magiile iubirii rămân jur-împrejur.

Lacrimi de izbăvire ne spală pe-amândoi

Și fulgere de glorii ne schimbă-n aur pur!

 

 

RECOMPUNERI

 

Chiar din clipa când ai venit pe lume,
fără să vrei, fără să știi cum,
din poienile din jur,
ai răpit frumusețea florilor și zveltețea căprioarelor…
Din cele patru zări
ai absorbit cu ochii tot seninul cerului;
ai smuls lunii toată poezia razelor ei,
cu sclipitul stelelor cu tot.
Din codrii cei mai tainici ți s-a strecurat în glas
murmurul melodios al izvoarelor,
apoi, din focul amurgurilor,
te-ai înfășurat cu farmecul aprins al culorilor
și astfel ai devenit
mai frumoasă decât toată Natura!

 

 

PĂRINȚII NOȘTRI

 

Din umbre și lumini se-ncheagă-n noi părinții –

Două făclii din ceruri ce ard nestinse-n gând:

Icoane blânde, calde, mai sfinte decât sfinții,

Văzând în noi, prin lacrimi, comori pe-acest pământ.

 

Continue reading „Cristian Petru BĂLAN: Marele Adevăr (poeme)”

Flori GOMBOȘ: Amintiri vechi (poeme)

AMINTIRI VECHI

 

amintiri vechi,
răscolite și
scoase la iveală
de un zbucium
lăuntric,
tremură ca frunza;
glasul îmi frâng,
liniștea mi-o zguduie
cu o putere diabolică…
nu-mi făgăduiesc
nimic…
clipe-ndepărtate
dintr-un trecut ce
nu se mai întoarce,
se sfâșie,
deportate în
orologiile
pline de
amintiri vechi…

 

CÂT COSTĂ O LACRIMĂ?

 

frunze solare
pe norii limpezi…
sunt ca oaspeții
întorși de la munte;
vis din
umbră de toamnă
întoarce soarele
spre mine
lasă-mă
să-mi doresc asta
pentru tot restul vieții…
cuvântul
cade-n iarnă
anii
sunt prea rapizi
și urăsc vântul
ce-atârnă florile-n picturi…
dans de fluture
pod de hârtie
vis de praf…
ascultă,
plâng norii…
cât costă o lacrimă?

 

CRĂCIUNUL DE-ABIA ÎNCEPE

 

despărțiți de-o tăcere
ce crapă cer și pietre…
cortina de ceață
se lasă profund…
e gol înapoi,
e gol înainte…
vântul stivuiește poveri
în suflet,
florile de nea
suspină în
ploaia de toamnă…
lasă-mi la fereastră
colindul tău,
să m-adoarmă lângă
pomul de Crăciun;
în umbra lămpii
din fereastră
să se rupă-n două
tăcerea dintre noi…
e gol înainte,
e gol înapoi și…
Crăciunul
de-abia începe,
în tăcere și
singurătate…
nu mai e în doi

 

CRINII AUD TOT

 

Regretul este
ca un nor
întinzând o
mână lungă de fum…
tot ce e frumos
se pierde:
apa din vaduri,
dar mai ales
roua din tine;
mai înainte de a fi
șoaptă sau
glas al iubirii,
așteaptă răsăritul
în valuri de mohor;
fără murmur
te supune
exodului de umbre
legate la ochi…
Continue reading „Flori GOMBOȘ: Amintiri vechi (poeme)”

Ileana VLĂDUȘEL: Ars poetica (poeme)

În această cupă sângele cald
așteaptă buze care să-l bea
lacom și ars,
trupul acesta întins pe eșafod,
sacrificându-se,
zâmbește către norod.
Luați, mâncați,
acesta este darul meu
pentru mințile voastre!
Eu, Prometeu,
mă dăruiesc vouă să aprindeți foc
peste cenușa minții.
Dinspre norod
vin pietre aruncate la întâmplare
zdrobind darul.
Doar rar, o floare
Alinare…
Și totuși pe rug
încă se zbate trup de Isus
iubind,
sacrificiul paharului plin…

02.09.2019

 

 

Primăvară frântă

 

Corabie eșuată pe țărmuri pustii, primăvară,

Îți plâng diminețile cântecul lipsă din ram!

Cernite seri au înflorit în geam,

Gânduri ce acoperă visuri devenite povară.

 

În rochii negre florile se frâng,

Primăvara geme acoperind mugetul unui vânt

Molimă peste acest anotimp de speranță,

Cad muguri din ramuri rămase orfane de șansă.

 

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Ars poetica (poeme)”

Mircea Dorin ISTRATE: Poezii

OCROTIȚI-MI   DARĂ FLOAREA

 

Noi ne credem, deocamdată, că suntem coroana lumii

Și ca noi deștept nu este pe întinsul, largul, humii,

Că în gândul nostru încă, un răspuns avem la toate

Și că-n țandără de minte stau istorii adunate.

 

Dar ca noi, sămânța florii, nu stă nici ea mai prejos,

Și-ntr-o boabă, cât nimica, are și ea gând faimos,

Ține și ea-n a sa minte, când cea viață să-și pornească,

Cum și cât în orice parte, să se-ntindă și să-mi crească.

 

Ce culori să-mi aibă frunza, floarea și a sa petală,

Ce miros aibă-mi corola ca să-mi stea în mare fală,

Și ca omul, mândră-mi fie și-naintea tuturor,

Cât căldură, câtă apă iar prii de la izvor.

 

Cât de moale-mi fie vrejul, vântul poată să mi-o-ndoaie,

Cât de ’naltă fie-mi dânsa, cum să-și spele fața-n ploaie,

Când veni-va lunga toamnă cum sămânța să și-o coacă,

Să și-o-mprăștie în juru-i, învelită-n a ei teacă.

 

Cât să stea în frigul iernii până-n prag de primăvară,

Iar în vara cea fierbinte cum să stea ca să nu piară,

La ce boli ea leac să-mi fie pentru neamul omenesc,

La descântece de babe, ce să ia din omenesc.

**

Ei, vedeți cum ceea floare nărăvită-i ca și noi,

Doar atât că nu vorbește și nu umblă ca și voi

Și ea simte și gândește, poate-n somnul ei visează,

Iar cât stă în astă lume, are și ea, mintea trează.

 

Și ca noi pământ se face înfrățindu-se cu el,

Are-n ea dureri și jale, fericire în alt fel,

Ocrotiți-mi dară floarea, că e suflet omenesc

Și ca noi și ea trăiește, sub același sfânt ceresc.

 

 

CEA LEȘINATĂ TOAMNĂ

 

Cea iarnă mi se lasă greu de dus

În alte locuri, undeva-n apus,

Se încâinește-aicea să-mi rămână

Măcar așa un pic, vre-o săptămână.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poezii”

Eugenia BUCUR: Rămâneți în case

Rămâneți în case

 

Ştii, în seara asta nu mai am cuvinte,

Stau agățată de un colț de cer,

Speranțele sunt strai de rugăciune,

Pentru toţi cei ce singuri şi absurd pier.

 

Vezi, a reîntinerit acum toată natura,

Nu sunt priviri în ea să se întâlnească,

Lumina se revarsă din ram plin de floare,

Nu-s îndrăgostiți amorul să-şi şoptească.

 

Libertatea este azi în totală carantină,

Privirile sunt aruncate prin fereastră,

Paşii sunt urmăriți de-un om nevinovat,

Iar celor dragi le e teamă să-şi vorbească.

 

Natura azi ne-a declarat război,

Ea singură planeta stăpâneşte,

Privim neputincioşi cum virusul

Ca un păianjen pânza-şi rostuieşte.

 

Păsările astăzi stăpânesc văzduhul.

Ieri se ascundeau de avioane-n larmă,

Azi se iubesc nestingherite în arbuşti

Şi-şi ciripesc de dragoste fără teamă.

 

Nu mai cad bombe în culori şi stele

Şi nici pucioasă arsă ce îneacă-n scrum,

Nu mai stau în frică deasă şi nu mai tresar,

Îşi împărtăşesc amorul pe alb caldarâm.

 

Privesc a neputință şi a durere amară,

Restricția se răspândeşte din televizor,

E o planetă întreagă-n întrebare,

Răspunsul nu-i şi nu-i nici… ajutor.

 

Înfloresc primăveri pe tâmplele din crânguri,

Convoaie-n gând se duc spre înalte zări,

Bunicile privesc cu resemnare şi triste,

Metrul e lumină-n ale lor scurte cărări.

 

Stau sufletele tinere baricadate-n halate

Să lupte-n neputință pentru viața mea, a ta,

Supuşi în orice clipă la grea contaminare

Şi-acasă îi aşteaptă cei dragi după perdea…

 

Ştii, în seara asta nu mai am cuvinte,

Stau agățată de un colț de cer,

Speranțele sunt strai de rugăciune,

„Rămâneți sănătoşi!” e singurul îndemn.

———————————

Eugenia BUCUR

Slatina

23 martie 2020

Daniela BALAIITA: Versuri

Tu n-ai să poți uita de mine niciodată!

 

De mine n-ai să poți uita vreodată

Oricât timp va fi să treacă

Îți voi rămâne de suflet ancorată

Așa cum e catargul prins de barcă.

 

Oriunde pașii te vor duce

Tu vei vedea făptura mea întruna

Și glasul ce-mi spuneai că-i dulce

Îți va rămâne-n minte întotdeauna.

 

La orice floare întâlnită-n cale

Tu vei simți al meu parfum

O să-i săruți pe rând frumoasele petale

Și apoi plângând îți vei vedea de drum.

 

Tu n-ai să poți uita de mine niciodată

Voi locui în gândul tău preabun

Căci eu ți-am fost anume destinată

Să mă iubești cu patimă, ca un nebun!

 

 

Să-ți fiu, să-mi fii…

 

Cât senin ar trebui să-ți fiu, ca tu să-mi fii tot cerul?

Și ce aripă măiastră eu, să-mi fii tu mie zborul?

Dar ce copac ai vrea să-ți fiu, ca tu să îmi fii frunză?

Continue reading „Daniela BALAIITA: Versuri”

Marian Florentin URSU: Poveste de vânt (versuri)

spuneai că suntem niște povești încă nescrise

cu niște coperți de aer

neputând decât să le respirăm paginile

și apoi să le numerotăm

ca pe zilele din calendar

 

cele cu roșu ar fi fost sărbătorile în care mă mai iubeai

până la delir

și cele cu negru erau zilele care nu existau

în definiția cosmică

a dragostei

 

credeai că suntem niște povești care nu trebuiau scrise

niciodată

care nici măcar nu trebuiau imaginate

vreodată

care trebuie doar strigate,

urlate,

de pe un continent pe altul

de pe o planetă pe alta

de la o iubire închipuită

la altă iubire imposibilă,

tare, tare,tare,

în niște zile cu vânt

 

 

FĂRĂ ORIZONT

 

ochii tăi erau nedefiniți ca azurul

iar nisipurile erau niște secunde trecătoare

călcate în împleticeala noastră

haotică

între cer și

pământ

 

doar marea

era ca dragostea

 

uneori prea aprigă

alteori prea sărată,

ba insuportabilă,

ba asimetrică

 

și aproape în fiecare dimineață

nu știu cum,

fără nici un

orizont

 

 

LOCUL DIN CARE-MI LIPSEȘTI

 

eu nu mă pot uita în partea din care-mi lipsești

 

câteodată era în stânga aleilor

uneori la marginea patului

și de cele mai multe ori la dreapta brațului meu

 

dar dintr-odată m-am trezit fără

jumătatea de chip

pe care mi-o luaseși

din ochiul

cu care te pândeam cel mai mult

și atunci m-am trezit atât de singur încât

eram doar eu și cu dumnezeu

vorbind în dodii

despre un fel de rai pe pământ

 

eu nu mă pot uita în locul din care-mi lipsești

fiindcă locul acela mi-e orb

și încet, încet,

încep să-mi crească niște cearcăne adânci

care îți caută chipul

în toate femeile pe care le întâlnesc

și pe care încerc să le zidesc

din același lut

în același loc în care stăteai

cândva

doar pentru mine

 

 

STINGERE DE PESCĂRUȘ

 

el e un pescăruș

și caută doar traiectoria

spre catargul cel mai apropiat sinuciderii

el e o tâmplă dezvelită de orice mângâiere

 

el e vântul liniștit al dimineții

în așteptarea glonțului

el e gândul nebun

zburând spre

amăgirea inexistenței

el e frunza care-și descrie visele

concentrice pe

liniștea unei ape

 

el e un sfânt într-un pescăruș

al cărui strigăt s-a stins

jumătate în inimă,

jumătate în mare

 

 

PEREȚI INVIZIBILI

 

între două duminici

noi imitam fericirea,

anostă

searbădă

ca sunetul unui violoncel uzat

de prea multe concerte ratate

de prea multe șuturi prin culise

 

între două căderi nervoase

noi imitam ecoul iubirii

deși suna fad

fals,

ca un diapazon dezacordat

de atâta lovituri

în niște pereți

complet invizibili

 

 

UMBRA UNUI CER

 

eu stau la umbra unui copac care nu există

dar îl măsor cu mâinile și mă cațăr cu privirea

pe toate păsările lui

până la sfârșitul treptelor

 

eu stau sub un copac violet

și cresc pe verticală

deodată cu văzduhurile

și mă agăț de fiecare secundă

a înălțării mele prin trunchiul lui

cuprinzând toată iubirea

frunzișului

până la neființă

și îi simt zbaterea

ca sângele pulsând

 

iar oamenii îmi par niște inexistențe

care se agață disperați

ca frunzele

de umbra unui cer

 

 

CUVINTE DE STELE

 

era cer senin sau poate era doar ziua

surâzând,

nu mai știu,

atâta țin minte

că tu stăteai deasupra-mi

numărându-mi clipele somnului

pierdute prin iarbă

 

poate era întuneric

sau poate stăteam înveliți sub niște codri

dar țin bine minte că tu

îngânai cuvinte de stele

fără să auzi încă

izvorul care izbucnea în flăcări din mine

 

 

TIMP RĂSFIRAT

 

timpul ne răsfira iubirile pe degete,

atât de multe și neasemănătoare între ele

și atât de uitate

încât începeam să le confundăm cu filmele mute

 

Continue reading „Marian Florentin URSU: Poveste de vânt (versuri)”

Anatol COVALI: Trepte spre lumină (stihuri)

Stau, Doamne, în genunchi

*
*
Stau, Doamne, în genunchi şi nu mă simt umil
în ruga ce-o înalţ cutremurat spre Tine
şi-aştept să mă dezmierzi ca pe-un iubit copil
şi să îmi faci, zâmbind ocrotitor, un bine.
*
*
Tu ştii cât te iubesc de mult, Părinte drag,
de-aceea ierţi mereu şi uiţi orice păcate
şi-al sufletului meu atât de şubred prag
îl treci ca să-mi aduci ospăţ de bunătate.
*
*
De nu Te-aş mai avea aş merge ca un orb
prin viaţa fără rost şi de-ntuneric plină,
căci nu aş mai putea cu patimă să sorb
în sufletul speriat superba Ta lumină.
*
*
Să nu mă laşi să cad în orice fel de hău.
Zâmbeşte-mi cât mai des, spre-a-mi face stea polară
din ochii tăi cei blânzi şi din surâsul Tău
ce sunt în iarna mea o tandră primăvară !

19 martie 2020

 

Câteva trepte

*
Mai am un singur vis în care ard intens.
Să nu trăiesc plângând că viaţa mi se curmă,
fiind măcar acum clocotitor şi dens
pentru-a putea să las în urma mea o urmă.
*
Dă-mi, Doamne, un imbold spre a rodi din plin,
să fiu ce nu am fost, dar ce-am dorit întruna,
pentru-a îmbogăţi acest meschin puţin
de care-adeseori am spus că mi-e totuna.
*
Vreau să ţâşnesc superb din acest trist regres
în care-am suferit ca într-o închisoare,
pe frunte să îmi pun cunună de succes,
trăind ce mi-a rămas ca pe o sărbătoare.
*
Şi-n miezu-acestui vis să lupt cu eul meu
obişnuit să stea tot timpul să aştepte
şi zi de zi să-nvăţ ce-nseamnă ca mereu
să urci spre ţelul tău măcar câteva trepte.

18 martie 2020

 

Par rece, însă ard

*
Par rece, însă ard asemeni unui rug
şi flăcările dor şi sunt mistuitoare.
Oricât încerc nu pot din ardere să fug
şi nu ştiu de-i blestem sau e purificare.
*
Şi-n timpu-acesta cânt pe al dureii nai
o doină-n care plâng besmetice vibraţii
şi se însufleţesc şi-ncep să prindă grai
ale iubirii mari, dar stinse constelaţii.
*
Atât cât mai e timp, în timp cioplesc statui
şi-ncerc să le învăţ să ardă ca şi mine,
chiar dacă niciun ins atent la mine nu-i
şi nu se văd căci sunt în jur numai ruine.
*
Nu-mi pasă că asud când totu-i în zadar !
Cât mai respir şi cât mai sunt în viaţă teafăr,
al poeziei cer cu patmă-am să-l ar
ca să dezgrop din el şi ultimul luceafăr.

17 martie 2020

 

M-am risipit mereu

*
M-am risipit mereu, dar nu regret nimic
din ce am dat în dar, sau am pierdut în viaţă
atâta vreme cât, în universu-mi mic
pot să mă bucur cât mai e şi dimineaţă.
*
Mă-ncânt privind vrăjit imaculaţii zori,
sorbindu-le-nsetat mirabila răcoare.
De tinereţea lor se-mbată ai mei pori
şi propriu-mi sfârşit un început îmi pare.
*
Nu pot pleca acum, mai am atâta rost,
mai e rod necules, ce-nfrigurat aşteaptă
să nu mai rătăcesc prin locuri unde-am fost
şi să prefac grăbit visul de-a fi în faptă.
*
Strâng spicele şi cânt un cântec nou mereu
şi simt că undeva, în mine sau pe-alături,
cu răsuflarea Sa de foc, chiar Dumnezeu,
zâmbind, topeşte blând şi vechi şi noi omături .

16 martie 2020

Continue reading „Anatol COVALI: Trepte spre lumină (stihuri)”

Ierodiacon IUSTIN T.: Vremea în care Dragostea a stat pe loc…

Vremea în care Dragostea a stat pe loc…

 

A venit vremea să învățăm
să ne ocupăm
cu Nimic.

Să lăsăm Golului
pe care l-am umplut
cu obișnuitele nimicuri
viață.

A venit vremea
să fim frumoși
ca o resemnare…
fără să ne facem.

A venit timpul să iubim
nu pentru că trebuie
ci fiindcă…
nu avem nimic de făcut.

Și, pentru că
mai ales pentru că
în Dragoste
toate s-au întâmplat.

A fost boală
a fost moarte
și după moarte, la urmă a fost…
un scaun, o curte și o pisică.

Fiindcă, așa, Dragostei
nu i-a mai ramas nimic de făcut…

        Ierod. Iustin T., 22 martie 2020