ȚĂRÂNA COTIDIANĂ
mă doare talpa gândului pășind prin țărână
eterna țărână
nu sunt decât un fluture în vânt
unde am ajuns, desigur nicăieri
aripa sufletului s-a frânt demult
am privit lumea în față
nu am știut că nu mă vrea
eram un biet venetic rătăcit printre ei
nu m-au văzut ca om
nici ieri, nici mâine
de ce faci caz
de un lucru fără haz
azi sunt un sărman acrobat
căzut de pe scena unei agonice vieți
în târâna cotidiană
VIOARA
ating timpuri
în noaptea albă dintre lacrimi
găsesc doar vise rătăcite și timpuri tocite
suspin printre frunzele cerului și lacrimile dorului
se scurg încet în mine
și mai strig așa-așa
poate mândra s-o scula
jelui-m-aș și n-am cui
cuiul dușmanului și lacrima sufletului
Doamne, dă-mi puterea să mai duc
să apuc secerișul grâului în lumina soarelui
triste reverberații curg
pășesc în gând
mângâiat de roua dimineții
tresare iarba în adieri
de ieri, de nicăieri
a amuțit tăcerea
nu am simțit durerea cuvintelor ce mor
în curte hohoteau ciulinii
miraţi de ţipătul privirii
se sting iubiri
curg clipe peste ape
amețite de mângâierea unui cânt
a mai rămas doar o vioară
cântă și cântă
un cântec de jale,
un cânt de uitare
zac pe un țărm
de mare, de zare
ea cântă și cântă
dar nimeni nu o ascultă.
ÎNTR-O NOAPTE
demult, ascultam un cântec frânt
poate o lacrimă într-un cuvânt
în cămăruța lui
un șoricel rodea marginile timpului
pe pereți,într-o seară
anostă și goală
am desenat un animal
în noapte auzeam gemete
se izbeau de pereții
atât de reci, atât de seci
era beznă și frig în cetate
plângeau și lacrimile în șoapte
gandul s-a stins
știi, în acea noapte…
tăcere e acum
în mine, în jur
și mult nămol și scrum
în tine, nu…
ce zici, ce spui, acum…
UITARE
azi m-am îmbrăcat în umbră
știu, e ziua sumbră
clipele au încremenit pe masă
cui îi pasă
țărmul lunecă în mare, a chemare
printre neguri, aspre, negre și urâte
trec pașii celor uitați
curg încet în noroi
printre zoaie și gunoaie
fug de lume, fug de toate
pașii curg, se scurg prin umbra lunii
unde să plec
mereu mă întreb
se poate…
sub ochi, sub pleoape,
lacrimi se adună
cine să spună, ce să spună
timpul s-a îndepărtat și pleacă
eu vâslesc în a vremii apă, a uitare
RĂNI
am fost alungat
iubeam prea mult lumina și cerul albastru
eram damnatul din cetate
mi-e rău și înghit disperarea
sunt robul trist al ultimei nopți
în suflet o rană
în palme cuvinte
ucise de gândul nebun
mai bate în poartă timpul rămas
n’am casă, n’am rude
aici totul e tragic și trist
m-au internat în spital, bolnav fără leac
un pat, un spital într-o lume bolnavă
tic-tac, tic-tac…
bătăile tac
un stop și atât
rebel într-o agonică lume
curg și pier în tainic mister
azi nu mai vin femeie acasă
——————————
Viorel Birtu-PÂRĂIANU
Constanța
6 martie 2018