PAȘI PE FIECARE ZI…
Mi-am ales un drum în viață
Și l-am luat de la-nceput…
Soarta mi-am privit-o-n față,
Prinzând capătul de ață,
Mi l-am tras, cum am putut,
La greu ținând în mână scut…
Nu știu de greșii sau făcui bine…
Speranța flamură, în mână toiag…
Prundiș călcai, m-au înțepat albine,
De m-a durut, am înghițit suspine,
Din lacrimi mi-am făcut șirag,
Să-l am pe drumul meu, pribeag…
Drept n-a fost, ci poate-anevoios,
Cu mâna destrămând păienjenișuri…
Păstrai suflet curat, nu mincinos
Și, de vedeam urcușul mai tăios,
Mă mai pierdeam prin ocolișuri,
Cătând lumina prin umbrișuri…
Am încercat cu toate să mă zbat,
Drumul n-a fost cu roze-ntins….
O mână mă-ndemna ca să răzbat,
Când eu credeam că-i blestemat,
În întuneric apărând un far aprins,
Și, cam așa cred c-am învins…
Dar nu cunosc pe mai departe…
Nu știu ce fulger o să mă doboare…
Nici să citesc în vise sau vreo carte,
Că, numai de noroc avea-voi parte…
Dar vreau-ncă umbra mea sub soare,
Să văd, să gust, să mai miros o floare…
UN DESTIN ȘI DOUĂ VIEȚI
Aicia sunt, dar gândurile-mi fug departe,
La verile acelea, ce-n urmă le-am lăsat…
Când credeam, că nimic nu ne desparte,
Frământări și îndoieli, puneam deoparte,
De nimeni și nimic atunci nu ne-a păsat…
Eram frumoși și tineri, așa ca în povești…
Cum altfel, când zburdam cu tinerețea ?
Părea atunci că poți avea tot ce-ți dorești
Și teamă nu-ți era, că poate te-amăgești,
Că, timp aveai, departe fiind bătrânețea !
Anii s-au spulberat, de parcă a fost ieri…
Vânturile i-au-mprăștiat, s-au risipit răzleți…
Aceeași mare, aceleași valuri… doar tăceri…
De mă-ntorc l-aceleași locuri, nu ești nicăieri,
Că fiecare, drumul și-a urmat prin alte vieți !
Revin acum, pe-aceeași cale, pas cu pas…
Același val și mare, c-atuncea mă răpește…
Privind amurgul, pe-aceeași stâncă fac popas,
Aud șoapte, promisiuni, vorbe de bun rămas
Și fruntea mea de nouri se umbrește…
Azi, la graniță de ani, simții parcă același dor,
Mi-amăgesc închipuirea, că mă iubești încă…
Simt cum inima se zbate, cuprinsă de-un fior,
La gândul amintirii, în care-adesea mă strecor,
Știind, cum iubirea-i scrijelită-n timp și stâncă !
Știi ce-am păstrat ? Amintirea… briza o aduce,
Cu nimbul aurit, să străbată întunericul tăcerii…
O iluzie, o himeră, din când în când străluce,
Ca o fantasmă a iubirii, ce plânge pe o cruce,
Sub colbul timpului… purtând mireasma cerii…
DU-MĂ VÂNTULE…
Suflă, vântule și du-mă câți poți tu mai departe,
Ne-om îndrepta spre-al universului obscur hotar…
Din tot ce mă apasă, smulge, deșiră și împarte
Și ce crezi că-i mai bun, îmi lasă mie deoparte,
Să trag o linie, să-mi fac al vieții mele inventar,
Să nu mă-nșele la cântar…
Du-mă vântule, cu soare sau cu timpul mohorât,
Poartă-mă prin adevăruri sau, chiar și prin iluzii…
Turnul, ce-o viaț-am făurit, zace la poale doborât,
Mă sugrumă neputința, mă îneacă un nod în gât,
Aleargă-mă din realitate, mai bine prin confuzii,
Eu și tu-mpreună, ca zăluzii…
Poartă-mă-ntr-o lume, nebună, nebună de extaz,
Că-s sătulă să cârpesc viața și găuri să-i astup…
Usucă-mi lacrima amară, scursă-n șănțuit obraz,
Ridică-mi povara ce o port, ca Atlas pe grumaz,
Sădește-mi aripi chiar de ceară și de pene-n trup,
Barajul sunetului să-l rup…
De coama timpului năuc, să mă prind la repezeală,
Prin noianul clipelor, să mă afund și să m-ascund,
Că, știu… nestăvilit ne curge, nu stă la tocmeală…
Am un ”Acuma” de trăit, necugetand la osteneală,
Un „Prea tarziu” îngrădit, ce nu mă lasă să pătrund,
Și-un „Poate-o fi”, să mă scufund…
CAPCANA TIMPULUI
In urmă, nu mai privi sub talpă de Timp,
Cu ochiul albit la speranţă, ca orbul…
Pe paşii neşterşi, de umbli-n răstimp,
Din clipe o să-ţi fure, schimbând anotimp,
În pumn de-amintiri zvârlindu-ţi doar colbul !
Căutăndu-ţi trecutul prin vechile sertare,
Prin galbene poze, cu chipuri şăgalnice,
Năpădeşte melancolia-n orice cugetare,
Prizonierii timpului, pe-o funebră cântare,
Din hrube răsar, cu zâmbete jalnice…
Te doare tristeţea de parc-ar fi ruptă,
Din sarca inimii, ce-n zvâcniri neîncetate,
Se zbate să uite, că-i firavă şi suptă
De-ncercări, tresăriri în crâncena-i luptă,
Cu iluziile iubirilor dintr-a minţii cetate !
Căci… iubirii adevărate nu-i vine sorocul,
Eternă e în suflet, în vise şi-n gând…
Nici timpul n-o frânge, nimic nu-i ia locul,
O scânteie-n cărbune înteţeşte doar focul,
Oricât timp să treacă, oricum şi oricând !
GURI LACOME…
Cineva m-a întrebat odată…
Cam cum îmi pare mie lumea asta ?
Unde-i inocenţa, romantismul de-altădată ?
Parcă de Zmei înverşunaţi a fost prădată,
Lăsând în urmă ruine, cenuşa şi năpasta…
I-am zis… că-mi pare o flamandă gură,
Lacomă, vroind să-nfulece de toate…
Să digere, să soarbă pan’ la picătură,
Să scuipe ce-i rămâne prin dantură
Şi iar să-nghită tot ce calea-i scoate !
Văd cum Îndoiala ronţăie din Credinţă,
Pierzându-ne din faţă drumul drept…
Întrebându-ne-apoi, cum e cu putinţă,
În păcate să cădem ades, fără voinţă,
Uitând ce-odată învăţasem, înţelept ?
Văd cum Lăcomia suge sufletul încet,
Lăsându-ne pe dinăuntru sterpi şi goi…
Cu gândul numai la câştig şi la buget,
Uităm că noima vieţii nu-i secret,
Deschişi doar ne fie ochii, amândoi !
Văd cum Interesul înfulecă din Bunătate,
Uită de Frăţie, Prietenie şi Iubire…
Vinovăţia înghite şi sensul de Dreptate,
Dar ne-ntrebăm, de ce-i Singurătate
În lume, de ce-i atâta învrăjbire ?
Dar… chiar şi Iubirea înfulecă din inimă,
Durerea soarbe şi puţina bucurie…
Nu bem nectar, ades şuvoi de lacrimă,
Prefăcându-ne în posesor şi victimă,
Jucării… păpuşi cu terminată baterie…
Şi Bătrâneţea muşc-avid din Tinereţe,
Uitarea ne pradă trecutul şi prezentul…
Ne fură amintiri, trăiri şi visele răzleţe,
În loc lăsând coşmaruri hrăpăreţe,
Pierzând şi sentiment şi conştientul…
Şi Timpul ne soarbe lacom viitorul…
Captivi, pe-a pânzei de păianjen, soarte…
Scurtându-ne din aripi, ne interzice zborul,
Moartea-nfulecă Viaţa dată de Mântuitorul,
Dar… şi Eternitatea înfulecă pe Moarte…
Are gratii Gândul mai departe ?
–––––––––––––
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
28 mai, 2018