Minunata poveste din oglinda apelor vii
Sfârşit de anotimp, încă o dată un ciclu
s-a răsucit în jocul combinatoriu!
Vrei să deschizi
partitura simfoniei universale,
uşor prinde viaţă, dialogul începe,
în spiritul timpului
– o nouă ars combinatoria -,
laşi muzica sferelor
să vină ritmic, uşor, spre tine,
pui semne în sunetul fundamental
şi-adânc forjezi resorturile telurice.
Un fir întins, în intervale perfecte,
se termină la punctul de rupere.
Sub cupola cerului am împărţit atâtea.
O insolită alternanţă
între tensiune şi relaxare!
În zgomotul furtunii din travaliul durerii
urmele au dispărut
în intervalul exilat, neintegrabil,
dar în oglinda apelor vii
e-atâta linişte
şi dragoste în eufonia inimilor!
Grăbit, fitilul verde deschide energia
de la tulpina lujerului florii, acea
mică explozie de viaţă
ne dăruie covorul întins de petale roşii.
– Spune-mi, iubito, de ce purtăm în noi
atâta dorinţă, ce nu-nţelegem,
unde ne rătăcim,
e asta adevărata trăire, de ce iubirea
e cea care deschide de ai impresia că zbori?
Sunt surprins de putera ei nelimitată,
ca un vulcan ce stă să erupă. – îmi spui.
Eliberezeaza-l pe “Da!”,
priveşte, îl ţii strâns încătuşat!
Sărutul e poarta spre locul tainic
– „Simfonia Jupiter”– ,
în „Armonia Lunii”, cu vibrația iubirii
deschidem cartea inimii.
Să trecem prin ea, să-i găsim flacăra!
Poarta poate fi orice, depinde ce căutăm.
Clipa veşniciei, ştii bine! Ce-am mai putea
descoperi când i-am găsit sensul?!
-De la tine ştiu, rămâne doar trăirea,
asta mi-a rămas adânc înrădăcinată în suflet!
– Mă-ntreb ce căutăm, de fapt,
ce ne lipseşte, de ne găsim mereu pe undeva?
Îmi spui, mereu, că tot noi suntem,
asta mă-nveţi, de-atâta vreme.
Parcă sunt surd sau orb,
unde suntem noi cei adevăraţi? – mă întrebi.
În noi timpul dispare,
suntem numai măsura iubirii,
în toate şi-n tot suntem doar noi,
eu, tu, acel întreg armonios,
sfânta unitate desăvârşită,
fugim spre nicăieri, niciunde nu putem fi
atât de-aproape ca-n noi înşine,
prin tine se naşte totul…
Nemărginitele întinderi ale cuvântului
Cuvintele se împletesc cu oamenii
şi cu ceea ce se află în adâncurile lor,
chemându-se între ele,
precum ploaia asta pe care
am aşteptat-o de atâtea zile.
Cuvintele curg, şipotind,
dezleagă mistere,
deschizând tainice porţi,
un fâlfâit a aripii de înger
Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Nemărginiri poetice (versuri)” →
