Pe fruntea mea se trec izvoare-negurate,
Prin părul meu inele, tăciune și rebel .
Vâslesc, vâslesc, prin ape adesea ordonate
Și-mi iau însemn la lotcă doar Cerul port drapel.

Un ochi de apă-albastră, e pus pe răsărit
Așa cum azimutul era şi altădată,
Și cum fiorul apei, e greu de stăvilit
Și cum trăirea apei nu poate fi frustrată.

Mă plimb cu lotca vieții, din zare până-n zare
Pe cerul existenței au fost și nori și ploi,
Dar în aceste clipe, cu lotca mea prin Soare
Alunec înspre mare, pe apele şuvoi.

Mă trec de întuneric și roua dimineții
Și-mi zbor toți albatroşii din umbrele privirii.
Privesc Dunăre-n urmă cum şterge firul vieții
Și cum mă duce cursul, prin gările opririi.

Cu lotca mea pe ape nici timpul nu mai este
Și nici împielițata, nu-şi mai arată fii.
Nici ochii ei năstruşnici cum plâng pe la ferestre
Nici bancuri de nisipuri balsam ascuns inimii.

Și zac în lotca vieții, prin rugii dimineții
Văd albatroşi pe valuri, în zbor și pe poteci,
De nici nu pot să-i număr, c-aşa e datul sorții
Și mă scufund cu lotca, în apele ei… seci.

Ce dacă doru-n vârf de creste
Se-aşază cât să se adape?
Că dacă vulturi zboară peste
Se sinucide-n loc să scape.

Ce dacă-n soarele amiezii
Lumina pleacă, să se culce?
Că dacă-n Întorsura Stezii
Rămâi, în Păltiniș te urce.

Ce dacă noaptea-n valuri vine
Și-n tine își îngroapă dinții ?
Că dacă-o clipă te reține
Poate a mulțumi toți sfinții.

Ce dacă-n picurii clepsidrei
Trec zilele, din clipe sparte ?
Că dacă toată lupta hidrei
Aievea-i, nu ne mai împarte.

Ce dacă-n suflet ne cresc crini
Iar pe petale roua curge?
Că o tulpină-n mărăcini
Vopsesc petale albe-n sânge.

Și dacă-n tot, se duc și vin,
Din fericire, strângi venin .