Simina PĂUN-MOISE: Bolnav de frumoasă

Bolnav de frumoasă

Erai atât de frumoasă!
Bolnav de frumoasă!
Ochii ți se întredeschideau
Doar când eu respiram.
Şi verdele lor fugea,
Fugea in crudul ierbii de mine legănată.
Atat de frumoasă!
Respiraţia ţi se oprea
Când în ureche îmi suflai…
…Eu….vreau trăire- spuneai
Mâinile ți se legănau uşor,
…a chemare
Şi, parcă vântul în cercei îl împuşcai
Cu o stea căzătoare.
Frumoasa mea de-o stare!
Călcâiul ți-l înfigeai in pătura moale…
Starea mâhnita a frumuseții tale
Mă cuprindea,
Când trupu-ți firav
Cu putere nebănuită mă-ncolăcea.
Minune dumnezeiască,
Ce coasta mi-ai frânt!
Te-apleacă spre mine frumoaso,
M-alege şi cântă-mi!
Şi cântă-mi iubirea pierdută,
Şi domină-mi viața trecută,
Şi iartă şi lutul din care mi te-am făcut!
Bolnavă frumoasă!
Mă iert eu, pe mine,
Că inima am uitat să ți-o pun
Între mijloc şi gât.

Lacrima de fericire

Într-o seară
am ținut marea în palme.
Şi luna ta,
pe care o purtai pe tâmpla vieții,
mi-a atras-o.
Până dimineață
şi ultima lacrimă,
printre degetele răsfirate
am pierdut-o înspre tine….
Era lacrima cu care îmi spălam privirea
dupa sărutul tau.
….lacrima de fericire!…
Am să îți iau luna
să o fac nouă.
Şi până se albăstreşte,
ca sufletul meu despărțit de tine
…..iubire ințeleaptă….,
o pun în locul mării…
Nu ştiu din luna ta ,
ce pot pune în locul sării!
Mare fără sare,
este undeva!
…. la departare….
lună fără tine,
iubit tainic, în surdină,
n-o să fie, n-o să vină.
Acum….spune….
marea ta cu luna-n ea
cine e?
sunt eu ….
sau tâmpla ta? Continue reading „Simina PĂUN-MOISE: Bolnav de frumoasă” →

Emma POENARIU SERAFIN: Poesis

Înhămați la Carul Mare

În pronaosul sufletului meu
s-a desprins o rază a soarelui adormit de atâtea gânduri.
Pe fanta din curcubeul luminii
întrezăresc doi cai
cu coamă stelară.
Pășteau din jăratecul sufletului meu
Iarba albastră a luminii absolute.
Cu fiecare gură flămândă,
iarba înflorea ,arătând câmpurile
ce-s scrise în nori.
-Ce căutați voi în pronaosul sufletului meu,
îi întreb nedumerită ?
De ce sunteți numai doi ?
– Am rămas doar noi.
Doar noi doi.
Ceilalți au cărat toată herghelia de temeri
înspre Infinitul spălat de lacrimile Cerului.
Deschid trapa sufletului să intre lumina,
dar caii şi-au pornit galopul nebun
sus…tot mai sus…s-au făcut o stea
ce-n nopți dispărea…
Acum sunt înhămați la Carul Mare de unde
aduc lumină de la Soare.

Cosițe

Azi vreau să-mi împletesc părul în cosițe,
cu-n fir de Cer, de Dunăre și-un fir de mine.
Am să le leg cu timpul,
în fundițe, doar cât să nu se despletească.
Aici, la Orșova, în pântecul țării uitate
de Dumnezeu pe Pământ.
Cosițele le leg strâns ,de un picior de pod,
al lui Apolodor
și am să le uit acolo,
să îl aștepte pe Decebal
ca să-şi lege calul,
atunci când îl așteaptă pe Traian.
Lămpaş îi pun dintr-un buchet de stele.
Cum ar putea să lupte fără ele?
Iar dintr-un colț de stâncă
îi fac săgeți
doar stiți că-i din popor de Geți.
Din verdele pădurilor de tei
şi iasomie
o rog pe maica
să-i împleteasc-o îe,
ori o cămeşe mai cu seamă
şi-apoi să îi astearnă-o zeamă
atât , cât pofta lui o ştie. Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Poesis” →

Maria HOTEA: Am căutat iubirea

Am căutat iubirea

Am căutat Iubirea, simțeam că va veni
Ştiam că paşii-n viaţă curând se vor opri,
Destinul mi te-a dat iubite într-un târziu
Când pomii se-mbrăcau în straiul arămiu.

Noi ne-am privit în ochi, zâmbindu-ne cu drag
Ne- am prins uşor de mâna, trecând al Iubirii prag,
Iar zilele-au trecut, încet pe nesimţite
Îmi eşti la fel de drag şi te păstrez în minte.

Şi fiecare clipă ce trece lângă tine
Mă face să-nţeleg misterul din iubire,
E-o taină ce o simt, o port mereu cu mine
Privindu- te în ochi, plutesc de fericire.

De aş putea aş vrea să fii mereu cu mine
Necazuri, bucurii să la împart cu tine,
Căci te iubesc nespus şi-n braţe când mă ţii
Alungi orice tristeţe, mi-aduci doar bucurii.

——————————-

Maria HOTEA

26 iulie, 2018

Dunia PĂLĂNGEANU: Tristeți provinciale

Tristeți provinciale

Domnișoară,
ți s-au înecat corăbiile
în ceașca de cafea,
plouă cu nostalgii
și albastre himere
ceru-i de mucava.
Fugi de pisica neagră
scrii versuri pe pereți
te temi de ce va fi,
praful uitării se-așează lacom
invadând universul
în fiecare zi…
Domnișoară,
tricotezi în amurguri
o amintire pe față,trei pe dos,
trec calești prin burguri
zurgălăi palizi te strigă pe nume
răscolind înserarea duios :
Domnișoară…

————————————-

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

26 iulie, 2018

Lia RUSE: Flautul ceresc

FLAUTUL CERESC

Vara, când căldura zilei s-aprinde ușor

Și-ntreaga suflare picotește, obosită,

În orizontul de mătase pârguită,

Parcă, dorul ne mai turbură al clipei fior…

Lumina intră, în fire, surâzătoare,

Învolburată-n aur, subțire, șlefuită,

Cu degete fine și în aer palpită

Sublime priveliști cu dulci sclipiri selenare…

Eu privesc tăcută, pătrunsă de iubire,

Ascult o clipă veche, rătăcită în visări

Și risipindu-mi gândul tot în suple scăpărări

Pătrund încet, încet, în dulcea amintire.

Și-n timp ce nostalgia-n clipă se așază

Sunete suave din suflet se ridică

Punctate de tic-tacul ceasului ce indică

Singurul zgomot ce, ritmic, pacea o retează.

………………………………………………………

Seara, pe furiș, întinde perdeaua-albastră,

Din voalurile ce-aduc puțină răcoare,

Luna proptită-n spițe de argint apare,

Deși, uneori, aburii-s întinși la fereastră…

Și, ..în vara cu razele lunare, târziu,

Plutește, parcă, o așteptare taciturnă,

Nici gând, nu mai poate fi, de-odihnă nocturnă,

În bezna scurtată de un clinchet argintiu….

……………………………………………………..

Toate amintirile, acum, se cuibăresc,

Ușor, în noi, -așa-, ca în gând să ne apară,

Visele se împletesc în fiecare vară

Sub ecoul divin al flautului ceresc…

——————-

Lia RUSE

Laval-Montreal, Canada

26 iulie, 2018

Dan-Obogeanu Gheorghe: Amintiri

Amintiri

Pe cărarea vieții mele dor cu dor am adunat,
Am pus inimii zabrele şi o za de împrumut,
Ochii mei i-am făcut zare, cu ai tăi s-a luminat…
Si-ntr-un somn de neuitare toată vremea ne-am pierdut!

Şi-n albastrul de salpetru, cu amarul gust de sare,
Ce îmi picură prin vene ca perfuzia cu viață
Am făcut din ea o hrană, inimii întinsă mare…
Bat corăbii-n necuvinte, cărăuşi cu arsă față!

Aruncând între adâncuri ancore în braț de cruce
Îmi opresc cu închinarea toată vremea de ființă,
Le voi da dintr-o uitare zarea care-mi va aduce…
Stele albe răstignite pe un Cer de trebuință!

Voi cuprinde într-o Carte căile ce sunt umblate,
Câte amintiri voi scrie se vor face hărţi si noduri,
Iar în marea mea de lume Infinitul voi străbate….
Chipul tău din amintire…ochii tăi sunt far în porturi!

………………………………………………………..
Pe un Cer ca o psaltire tu îmi furi o nemurire!

——————————–———————-

Dan-Obogeanu Gheorghe

26 iulie, 2018

Nina TĂRCHILĂ: Și te uit …

Și te uit …

anotimpul ăsta aprinzând duminici
peste respiraţii bete de culori,
face toţi copacii ameţiţi de vrajă
să recite-n taină versuri despre flori.
trecerea luminii printre umbre tulburi
face să îmi curgă sângele-ntr-un dor
dezlegând şuviţe de senin din ceruri,
îngeresc de-albastru zboară un cocor.
curge o lumină sfârâind de viaţă
peste răni ce urlă-n mine ca un lup,
strânse-n tâmpla vremii, visele de-a valma
fremătând speranţe, din neant erup
şi-mi dezleagă parcă depărtări uitate,
îţi mai şterge urma-n care am tot rămas –
anotimpul ăsta asta cu-ale lui duminici
despleteşte verde fiecare ceas
şi te uit – mireasma asta călătoare
dincolo de tine ţipă a poem.
printre ierburi ‘nalte mângâie lumina
clipa cursă-n rană când nu te mai chem

şi te uit sub pleoapă şi te uit în gând
şi te scot din mine inimi despicând
şi te șterg din toate câte nu-şi au rost
şi te scurg din aripi ca şi cum n-ai fost.

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

26 iulie, 2018

Irina Lucia MIHALCA: Clipa de taină

Clipa de taină

Rătăcitori. Intersecţii sinaptice.

Prin miracolele întâmplate, într-o nesfârşită căutare,

acolo, la începutul cuvintelor, în adâncimea lor,

din prezentul rostuit o lumină strălucitoare

străbate cerul, ţărmurile se ridică,

volute ritmice, înalte şi limpezi,

se estompează,

asemeni stropilor de apă.

Orele bogate, fragile, se întorc de unde au plecat,

cu bucurii şi lacrimi, cu arşiţa şi amarul durerii,

cu zâmbetul pe buze şi dorul etern.

Clipele nemărginite sunt trăite intens,

fără timp, fără spaţiu,

se înalţă şi zboară ca un fulg.

În adâncimea lor, cotropitoare simţiri,

cuvinte moi, dulci, întrepătrunderi.

La marginea inimii respiră cuvinte nespuse.

Nesecată fântână cu apă vie!

Amar şi dulce, convieţuind atât de strâns înlănţuite.

Plutind prin faldurile dorinţei, aripi îţi cresc,

fremătând la gândul unei îmbrăţişări.

Năvalnică, suverană, caldă, iubirea

înlătură barierele, creşte totul,

se scaldă în priviri, şterge lacrima,

mângâie cerul, cuprinde abisul.

Vindecătoare vibraţii, vârtej de trăiri!

Timpul se dilată sau fuge uimitor,

ziua nu mai trece firesc, în linie dreaptă,

topeşte totul în jur.

A înţelege, a ierta…

Iubirea e cheia, e sărbătoarea vieţii,

miraculoasă lumină, azimă de simţire.

În zbor, cu aripi de porumbel,

o rugăciune a inimii, a inimii de copil.

Într-o pace lăuntrică, o împărtăşire prin abandon,

o sfântă bucurie a prezenţei de sine,

o taină, o taină a iubirii.

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

26 iulie, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Izvoare de lacrimi

Izvoare de lacrimi

Catapeteasma Cerului se sprijină
pe cenușa timpului
si pe frunțile munților împovărați de verde.
A făcut un arc de timp şi spațiu.
Întind măna să apuc zorii
care prin durerile facerii încearcă să se strecoare printr-o fantă de lumină
croită înspre cei ce doar par
că încă mai cuvântă.
Întind mâna să mă joc cu stelele. ..
Atunci Cerul își închide fereastra uimit parcă
de nevrednicia mea .
Şi plouă şi plânge
şi țipă şi urlă de durere …
Cineva i-a furat Soarele.
De o eternitate, acesta își ascunde fața
în verdele pădurilor din munți Godeanu.
M-am hotărât ca la anu’
să purced și eu
sa caut fața Soarelui
prin verdele din pletele munților,
sau prin izvoarele lacrimilor astrale
doar de el încălzite.

—————————

Emma POENARIU SERAFIN

25 iulie, 2018

Carmen CIORNEA: (Diz)armonia clarului de lună

(DIZ)ARMONIA CLARULUI DE LUNĂ

A fost o vreme când stăteam adesea sub clarul de lună ce ne împletea din umbrele
serii o armonie ușoară, bilaterală ale
cărei brațe lungi, prelungi ne a
mestecau, ne adăposteau, ne
vindecau.

Era o vreme când stând îmbrățișați sub
împletirea sonoră a umbrelor înaltului am
simțit că (h)rana armoniei suntem noi, o
(h)rană vie cu acorduri din ce în ce mai
profunde, cu (ră)sunete dureroase
precum trâmbițele judecății din urmă.

Stau de atunci sub clarul de lună și
umbrele noastre îmi împletesc armonia
apăsătoare, unilaterală a nopților ale
căror brațe lungi, prelungi mă
rătăcesc, mă răscolesc, mă
întunecă.

Unde ești, lumina mea?
Nu simți cum de atâtea umbre
clarul de lună
devine din ce în ce mai
dizarmonic?

——————————

Carmen CIORNEA

25 iulie, 2018