Nicu GAVRILOVICI: Fugari din jungla de asfalt

Fugari din jungla de asfalt

 

În vrajă de privighetori pe ramuri
Visez că suntem pe un munte-nalt
Doi cai fugari din jungla de asfalt
Eliberați de frâie și de hamuri.

 

Ne frângem în miros de pâine coaptă
Și clipocim ca vinul în butoi…
E-atâta luptă și lumină-n noi…
Ca pe-o celulă împărțim o șoaptă,

 

Privind tăcuți pierdutele vestigii
Spre a-ncheia tratate între noi
Pe care le vom încălca apoi
Înmugurind în vechile litigii.

 

Răniți de ale dimineții valuri,
Repudiați ai cerului înalt,
Suntem doi cai în jungla de asfalt
Eliberați de frâie și de hamuri…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

14 august 2018

Anatol COVALI: Lângă drapelul speranţei (poeme)

Eu n-am fugit

 

Eu n-am fugit, am înfruntat nevoia
și am mâncat cu voi salam cu soia
și de m-aș naște pentru-a doua oară
aș vrea să fie tot în astă Țară.

 

Sunt mult mai patriot decât oricine,
dar simt o silă nemiloasă-n mine
pentru această sângerândă rană
care nu e nici dacă, nici romană.

 

Dacă în doar cincizeci de ani de boală
memoria ne-a fost mereu vasală,
dacă-am răbdat prostește sub obidă
ca frații noștri chiar să ne ucidă,

 

dacă și azi nu judecăm oleacă
și capul tot sub sabie se pleacă,
dacă în fruntea țării punem răii
și ne pupăm în fund și azi călăii,

 

ne merităm osânda ce persistă
și-nseamnă că scăpare nu există,
că până și Cel Sfânt și-a întors fața
ca să-și ascundă lacrima și greața !

1990

 

Imposibila iertare !

 

Vă vom ierta că în Decembre
ne-ați sfâșiat fără-ndurare
și chiar cu schilodite membre
ne vom ruga s-aveți iertare.

 

Vă vom ierta pentru dorința
de-a pune mâna pe putere
și-n noi va birui credința
când milă pentru voi vom cere.

 

Dar nu vă vom ierta vreodată
dezmățul urii, aroganța
și-acea cruzime-nverșunată
cu care ne-ați ucis Speranța !!!…

1990

 

Lângă drapelul speranţei

 

Ce caut eu printre atâtea iude
şi caini care mişună puzderii
cu glasul meu ce-abia se mai aude
când urlă din trufie rinocerii?

 

La ce folos să-mi veştejesc plămânii
şi glasul obosit să-l sting în şoaptă,
când chiuie şi dănţuiesc păgânii
pe nerozia noastră înţeleaptă?

 

Printre atâți normali nu-s eu nebunul
ce în pustie predică degeaba
când ucigaşii, unul câte unul,
îşi instalează în destin taraba?

 

Aş vrea să fiu Hristosul ce cu biciul
să îi alunge pentru totdeauna
din templul sfânt ce-a devenit ospiciul
unde-n orgii se lăfăie minciuna.

 

Dar prea puţini s-ar bucura de-aceasta
şi mult prea mulţi m-ar huidui cu ură
sfărmându-mi mădularele şi ţeasta
cu bâte de delir şi impostură.

 

Am mai rămas câţiva lîngă speranţă
luptând cu nesfârşitele mizerii
ca să-i salvăm drapelul, sfânta zdreanţă
la care urlă sumbru rinocerii.

1990

Continue reading „Anatol COVALI: Lângă drapelul speranţei (poeme)”

Camelia CRISTEA: Țara mea!

Țara mea!

 

Frumoasa mea Țară cu umerii goi,
În traista ce-o porți sunt atâtea nevoi…
Nădejdea-ncolțește mereu prin Cuvinte
Și-n inima-ți mare ce-o simt că-i fierbinte!

 

Frumoasa mea Țară cu fruntea de aur,
Pământul tău reavăn ne este tezaur
Suntem tot mai singuri, feciorii ne pleacă
Fântâna de dor și lacrimi ne seacă…

 

Frumoasa mea Țară cu spice de grâu,
Tu ține aproape și binele-n frâu,
Părinții așteaptă își numără anii…
Să plece legați pe rând toți dușmanii!

 

Frumoasa mea Țară cu sfinți rugători
Alungă blestemul și aprigii nori,
Baladele acestea ne sunt încă-n glas
Credința și mila pe-aici au rămas.

 

Frumoasa mea Țară cu brumă pe pleoape
Adună-ți copii să-ți fie aproape
Aprinde și focul… în vatră e viu
Știu că se poate și nu-i prea târziu!

 

Bătrâna mea Țară ești încă frumoasă,
Mulți spun că-aici înseamnă Acasă,
Colindele noastre răzbat chiar prin lume
Pe buze străine rostit e-al tău nume!

 

Bătrâna mea Țară cu piept de aramă,
Pe umerii goi îți punem năframă
Să treci și prin viscol în iernile sure,
Frumosul din noi nu pot să ni-l fure!

 

Frumoasa mea Țară cu miere în glas
Aud ciocârlia când sunt în impas
Și mierla-n concerte prin crângul de dor
Aici m-am născut aici vreau să mor!

—————————–

Camelia CRISTEA

București

10 august, 2018

Foto sursa internet

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Poeme

ÎNTRE APELE SUFLETULUI

 

aici mă așteaptă neantul
și putreziciunea trecutelor ospețe
când petreceam la masa sorții
și beam cucută iar cu morții
iar chipul trist al lumii se oglindea în ape
aici timpul a încetat să mai bată
ardeam în întunericul total
un foșnet a rămas în vatră
plângea și scrumul, ireal
se întorceau în somn să se adape
acele siderale clipe
aici tăcerea s-a culcat între pleoape
umbre au coborât
pământul e mut
doar o lebădă curge pe ape
eram odată un vârtej de gânduri
călător străin către cer
aici plâng lăutele pe maluri
se aude în larg un cântec preacurat
curgeau miresmele-n grădini
eu căutam nebun un verb
să îl așez într-un poem
din stele înghețate mai măsuram vecia
mă întrebam retoric pe un ciot de gând
de unde vin, de ce mai vin în larg
șir lung de păsări călătoare
vâsleam în arca lumii în dansul înserării
țipă fântânile, cântă cărările
mi-e sete să sorb apa uitată în izvoare repezi de munte
dar unde mai e munte
creșteau himeric imagini iar pe boltă
mai înghețam în zbuciumul firesc al nopții
apoi sufletul a început să cânte
sunt rană deschisă a lumii închise
mă reîntorc între ape să caut vecia
mă apasă tăcerea
pulsez în foc necunoscut
mă apropii de durere
să aprind pe cer luceferi din așchii arse de suflet
sunt ochi însetat de lumină
m-am întors din timp
să pun o întrebare
și totuși mă întreb, aici, mai are rost o întrebare
să mă reîntorc în ape ca într-o nouă taină

 

ARIPI FRÂNTE

 

am căzut într-o noapte
pe o stradă murdară de oameni
în singurătatea pescărușului rănit
găndurile au fugit în zare
de teama loviturii finale
m-am cuibărit pe acoperișul lumii
întinzând mâinile a rugă
cu mine am vrut să iau lacrima
să o așez peste tăcerile universului
am întins brațele și am zburat către cer
o clipă, un vis fără aripi
s-a frânt pe pământ
zac la picioarele mele
roșul este sângele
ce se zbate și curge
pe caldarâmul murdar
în văzduh a rămas o pană albă și un vis
atât…
Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Poeme”

Daniel IONIȚĂ: Scrisoare către Basarabia (poem bilingv)

Sângele și lacrimile tale curg în râuri adânci

țâșnind parcă din coapsa străpunsă a lui Hristos,

răstignit și El, nevinovat ca și tine.

Se preling pe câmpurile și printre dealurile tale

de la Bălți la Orhei, Dolna și Slobozia,

prin toate satele tale cu toamne și primăveri încătușate încă,

înflorind din doruri întru poeme cu arome de libertate.

De la Marele Ștefan,

ce se jertfea pentru credință și moșie,

de la Bravul Mihai care, pentru o clipă doar,

a implinit un vis ce ne răscolește încă –

tu ai rămas acolo, între Prut și Nistru,

cu fiicele tale și cu fii tăi –

sfinții aceștia ce-mi sunt surori și frați.

Ei mi te-au înălțat ca să te privesc,

ca să te cunosc și să mă îndrăgostesc de tine,

eu, cel de departe –

de peste nouă mări și nouăzeci de țări,

eu, cel care visează la „Insula cuvintelor de acasă”,

eu, cel care a ajuns a-ți cunoaște sufletul

prin fereastra luminoasă

pe care ei mi-au întredeschis-o…

Te-am cunoscut prin cântul lor.

Prin Cântarea lui Alecu Russo

din cazaniile lui Mateevici

din jalea lui Vieru

din destinul iubitorilor de neam al Leonidei Lari

din răstignirea lui Dabija,

din arhivele Golgotei lui Suceveanu,

din iubirile Renatei Verejanu

din  întrebările de toamnă și moarte… ale lui Băluță

din largul Mariei Chirtoacă,

de la vârcolacul visător al lui Butnaru

ce zbura spre salcâmii nebuni ai lui Cibotariu.

Prin toți aceștia și alții ca ei,

tu râdeai și plângeai,

suspinai și visai în sufletul meu

cu mult înainte să-mi dau seama

că bucuria lor izbucnește în bucuria mea

că jalea lor plânge în jalea mea,

că inima lor bate în inima mea.

 

 

LETTER TO BESSARABIA

 

Your blood and your tears

flow in deep rivers

as if bursting from the pierced thigh of Christ,

himself crucified, innocent, just like you.

They trickle on your hills and fields

from Bălți to Orhei, Dolna and Slobozia,

through all your villages with autumns and spirngs shackled still,

flowering from longings into poems with scents of freedom.

From Great Stefan,

who sacrificed his whole life for faith and land,

from Brave Michael, who, for but a moment,

fulfilled a dream which still  troubles us –

you have remained there, between the Prut and the Dniester,

with your daughters and your sons,

these saints whom I call sisters and brothers.

They have elevated you so I can behold you,

so that I know you and fall in love with you,

me, who lives far away –

over the nine seas and the ninety lands in between,

me, who dreams of the island of words from home,

me, who got to know your soul

through that luminous window

which they prized ajar for me

through their songs and poems.

From the Hymn of Alecu Russo,

the the homilies of Mateevic,

the sadness of Vieru,

the destiny of those who love their nation

of Leonida Lari,

the crucifiction of Dabija,

the Golgotha registers kept by Suceveanu,

the loves of Renata Verejanu,

the questions about autumn and death of Băluță,

the high seas of Maria Chirtoacă,

and the werewolf of Butnaru

who flew between the crazy wattle trees of Cibotariu.

Through these and others like them,

you laughed and wept,

sighed and dreamed inside my soul

long before I got to understand

that their joy bursts though my joy,

their sadness weeps through my sadness

their heart beats though my heart.

––––––-

Daniel IONIȚĂ

București, România

iulie 2018

Olguța TRIFAN: Rondel pentru mângâiere

Rondel pentru mângâiere

 

Doamne, Tu, ești mângâierea
Ce-o cobori din infinit.
Ne-ai dat laptele și mierea,
Noi pelinul am poftit.

 

Tu ai vrut apropierea.
Noi, mereu te-am dojenit.
Doamne, Tu, ești mângâierea
Ce-o cobori din infinit.

 

Când ne arde-asocierea
Cu-al lumescului sfârșit,
Plângem tot ce-am săvârșit,
Mult dorindu-ți adierea…

Doamne, Tu, ești mângâierea.

 

Rondel IUBIRII DIVINE

 

Nu-i, Doamne, cerul cât a Ta iubire
Ce-ai pus-o-n tot și-n toate cumpătat,
Să aibă-n lume bună rostuire,
Să treacă tot ce au de înfruntat!

 

Continue reading „Olguța TRIFAN: Rondel pentru mângâiere”

Nicu GAVRILOVICI: Pe șevaletul timpului (poeme)

Ce va fi?

 

Ce va fi când nu vom mai fi?
Când oasele vor albi
sub pătura verde a ierbii?
Când deasupra noastră cerbii
vor boncălui?
O vom lua în altă parte de la început,
vom duce dorul cortului de lut?
Cât și ce ne vom aminti?
Vom mai urî, ori vom mai iubi?
Vom scrie pe cupola cerului
cu îngerii, poezii?

 

Ce bine ar fi de am putea ști
ce vom deveni când nu vom mai fi…

 

Haiducie

 

Te contopeai cu natura…
Părul îți era de culoarea
spicelor coapte,
buzele aveau aromă de fragi,
ochii erau crâmpeie de cer,
iar sub tricoul verde precum iarba
tresăltau fluturi…

 

Haiduceam în jurul tău
călare pe vise,
cu paloșul dorințelor la brâu,
chiund a iubire.

Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Pe șevaletul timpului (poeme)”

Maria HOTEA: Lumina ochilor tăi

Lumina ochilor tăi

 

În sufletul meu lumina ochilor tăi s-a ascuns
Şi- n căutările mele găsesc un răspuns,
Frumuseţe şi gingăşie păstrează în ei
Simt în singurătate că-mi însoţesc paşii mei .

 

Prin ei văd frumuseţea ce-o dăruieşte o floare
Ce se răsfaţă gingaşă în blânde raze de soare ,
Petalele şi parfumul ei privirea pot să-o încânte
Făcându-mi clipele ce vin şi trec mereu fericite.

 

În sufletul meu de privesc chipul ţi-l zăresc
Zâmbetul şi bunătatea prin el se oglindesc,
Mă simt împlinită căci faci parte din mine
Iar viaţa mi-o trăiesc iubite alături de tine.

 

Fereastră deschisă spre senin îţi sunt ochii
Prin ei privesc şi înţeleg bucuriile vieţii,
Oriunde aş merge şi ori ce aş face
Cu ei în sufletul meu găsesc tot ce- mi place .

 

Mă bucur de soare, de mireasmă din flori
Mă încânta bobiţele de rouă in zori ,
Cuprind cu privirea- ţi din iubire sublimul
Cu tine mă înalt visând urmându- ne destinul!

——————————-

Maria HOTEA

14 august, 2018

Dan-Obogeanu Gheorghe: Maria…

Maria…

 

Fecioară, Maică de Lumină,
Cu Dor de oamenii cei mulți
Doar ochii tăi iți mai suspină
Prin rugi și lacrime fierbinți.

 

Vezi Lumea asta recurentă
Pierdută de la Sânul Tău,
Amară-i Viața și nedreaptă…
Că-i ruptă, azi, de Dumnezău!

 

Se lasă neguri pe morminte
Și Crucile privesc în gol…
Pămantu-i plin de jurăminte,
Și Cerul cu ,,zefiri,, în stol.

 

Azi zboară patima în zare
Și se ridică veșnic….ura…
Mai poate, astăzi, Cerul, oare
Să ne mai rabde cu măsură?!

 

Să ne mai scalde cu Iubire,
Să ne mângâie c-un sărut,
Când lacomi suntem în simțire
Și Iude care ne-am vândut?!

 

Mai poate Pruncul să ne ceară
Să Îl urmăm pe Calea Sa
Când Frații Lui se tot omoară
Punându-și, la inimi, cursa?!

 

Maria…Mamă cu Lumină
Nu ne-ai ,,Născut,, pentru mormânt…
În piepturile noastre-i tină
Și foc ce arde-n Legământ!

…………………………….

Tu imi esti Mamă din Cuvânt?!

——————————–———————-

Dan-Obogeanu Gheorghe

14 august, 2018

Corneliu NEAGU: Trec orele

TREC ORELE

 

Trec orele grăbite prin acele de ceas,
minutele agile prind orele din urmă,
secunda între ace, rămasă fără glas,
adună speriată o clipă ce se curmă.
Se simte neuitarea, ajunsă din trecut
cu vântul care-aduce, pe aripa sa rece,
înfiorarea toamnei şi dorul renăscut
cu ultima bătaie, a clipei care trece.

 

Cad frunzele uscate în parcul adormit,
iar vântul le adună sub băncile uitate
pe-aleile brodate cu dale-n keramit,
de-o parte și de alta urcând înspre cetate.
De sus, de pe terasă, un tril de saxofon
își urcă iar bemolii în sferele astrale
călare pe octava scăpată din trombon
cu notele furate din partituri banale.

 

Reascultând fanfara, mă macină un gând,
sub care, resemnată, ajunge o-ntrebare –
pe calea cunoscută vei reveni curând
sau toamna-ntârziată va fi doar așteptare?

—————————-

Corneliu NEAGU

14 august, 2018