Eu n-am fugit
Eu n-am fugit, am înfruntat nevoia
și am mâncat cu voi salam cu soia
și de m-aș naște pentru-a doua oară
aș vrea să fie tot în astă Țară.
Sunt mult mai patriot decât oricine,
dar simt o silă nemiloasă-n mine
pentru această sângerândă rană
care nu e nici dacă, nici romană.
Dacă în doar cincizeci de ani de boală
memoria ne-a fost mereu vasală,
dacă-am răbdat prostește sub obidă
ca frații noștri chiar să ne ucidă,
dacă și azi nu judecăm oleacă
și capul tot sub sabie se pleacă,
dacă în fruntea țării punem răii
și ne pupăm în fund și azi călăii,
ne merităm osânda ce persistă
și-nseamnă că scăpare nu există,
că până și Cel Sfânt și-a întors fața
ca să-și ascundă lacrima și greața !
1990
Imposibila iertare !
Vă vom ierta că în Decembre
ne-ați sfâșiat fără-ndurare
și chiar cu schilodite membre
ne vom ruga s-aveți iertare.
Vă vom ierta pentru dorința
de-a pune mâna pe putere
și-n noi va birui credința
când milă pentru voi vom cere.
Dar nu vă vom ierta vreodată
dezmățul urii, aroganța
și-acea cruzime-nverșunată
cu care ne-ați ucis Speranța !!!…
1990
Lângă drapelul speranţei
Ce caut eu printre atâtea iude
şi caini care mişună puzderii
cu glasul meu ce-abia se mai aude
când urlă din trufie rinocerii?
La ce folos să-mi veştejesc plămânii
şi glasul obosit să-l sting în şoaptă,
când chiuie şi dănţuiesc păgânii
pe nerozia noastră înţeleaptă?
Printre atâți normali nu-s eu nebunul
ce în pustie predică degeaba
când ucigaşii, unul câte unul,
îşi instalează în destin taraba?
Aş vrea să fiu Hristosul ce cu biciul
să îi alunge pentru totdeauna
din templul sfânt ce-a devenit ospiciul
unde-n orgii se lăfăie minciuna.
Dar prea puţini s-ar bucura de-aceasta
şi mult prea mulţi m-ar huidui cu ură
sfărmându-mi mădularele şi ţeasta
cu bâte de delir şi impostură.
Am mai rămas câţiva lîngă speranţă
luptând cu nesfârşitele mizerii
ca să-i salvăm drapelul, sfânta zdreanţă
la care urlă sumbru rinocerii.
1990
Ultimii din lume
Am sperat cu toţii
în acest miracol
din care azi hoţii
au făcut spectacol.
Am crezut că este
o eliberare
însă am dat peste
o tristă-nscenare.
Tot aceeaşi umbră
zilnic ne dă roată,
cu privirea sumbră
şi tot maculată.
Nu-i nici o speranţă
că nu vom mai plânge:
pe-orice cutezanţă
o bat pân’ la sânge.
Pe când disperarea
vrea să ne sugrume
c-am aflat că suntem
ultimii din lume.
1990
————————————–
Anatol COVALI
București