Anatol COVALI: Creatura

Creatura

 

Nu mă-ntreb. Știu răspunsul. Mi- e scârbă
când privesc a delirului sârbă
ce-i jucată de minți imbecile
ațâțate să fie ostile.

 

Știu perfect că-i un plan plin de ură
pus la cale de o creatură,
care vrea să se lăfăie-n frunte
sprijinit și-ajutat de minți ciunte.

 

Pentru tot ce e putred în Țară
e de vină-astă groaznică fiară
ce dezbină urând , uneltește
și distrugerea Țării dorește !

1990

————————————–

Anatol COVALI

București

Mihai PĂCURARU: Retro – Poezii

Motto:

„E rimarrai

La cosa piu bella

Tra tutte la cose belle

A cui non ha saputo

Dare spiegazione.’’

(Gianluca Purgatorio)

 

„Si vei rămâne

Cel mai frumos lucru

Între toate lucrurile frumoase

Care nu au ştiut

Să dea explicaţii.’’

(Traducere din limba italiană de Mihaela Anca Dimciu)

 

 

UNEORI, URMELE

 

Mă iau după urmele tale, ştiind că ai

Trecut cândva prin faţa visului avut,

Şi nu ajung nicăieri: numai smârcuri,

Corbi, pomi desfrunziţi-un peisaj funest.

 

Caut continuarea lor, în cele patru puncte,

Fire nevăzute mă ţin în loc, înaintând

În mocirlă, cu greu, încercând să prind

De gheare una din păsările ce zboară

Deasupra, ce strigă numele tău.

 

Multe aripi, în vârtej, ridicat, şi norii storc apă

Pe faţa mea, numele tau rămâne scris şi

Rostit de nu ştiu cine, până ce urmele

Îşi lasă ploaia: nu mai înţeleg visul

Şi mocirla, şi numele.

 

 

COREGRAFIE

 

Aduni, alergi şi risipeşti petale de înţelepciune,

Precum păpădia, cântecul rămâne

Abur pe cer în trecerea avioanelor

La foarte mare înălţime.

Ce armonie-te întrebi şi te miri

Când faci piruiete între pământ şi cer,

Adâncind lutul, înălţând zmeu gândul.

Ai vrea să cuprinzi, din înalt, ceea ce n-ai

Înţeles, să topeşti nectarul în miere, să

Ungi ferestrele sufletelor, să strigi, fără

Să fii auzit doar de tine, cine ştie cine…

 

Ce scurt e dansul într-o coregrafie învăţată de la

Naştere-chiar de mai-nainte, cu vârste:

Jumătate e viaţă, restul e domol de moarte,

În ocean, o Atlantidă de iubire.

 

 

VINERI-SEPTEMBRIE

 

N-ai mai completat cuvinte în căsuţele goale

Pustiite de păsări; ai privit de pe dealuri

Rugina pădurii şi copiii ce alergau

Printre copacii pregătiţi să-nceapă, treptat,

O nouă toamnă spre iarnă, cu răbufniri

Printre frunzele lăsate de părinţii tăi.

Viile nu s-au cules, în arealul păstorit de tine,

Te simţi legat de mustul ce-ncepe să

Sară ca un ied în boabe, aşteptând

Zurgălăii tinereţii bahice ai anilor, acum

Scuturaţi în bănuţi de salcâm.

Norii sunt tot acolo, aşa cum îi ştiai,

Când printre florile de mărăcini, ca un domn,

Scriai versuri ce alunecau în râuri

Printre vârste şi aripi ridicate în văzduh.

Cine e acolo unde tu nu mai cauţi,

Nu vrei să ştii de sărutul trecător al

Dimineţilor albastre din jocuri

Un tangaj ce ameţeşte, pe rând,

Râuri, pomi, vârste şi părinţi.

 

 

BĂTAIA ÎN UŞĂ A UNUI PESCĂRUŞ

 

Talazurile mării spre ghiocei romantic urcă:

În lotuşi, menire de a cânta urcuşul iubirii,

Pedeapsă de cine inventată?

În fiecare zi, bătaia aceea în uşă sau în inimă,

Îndulceşte speranţa unui mers târât-

Apoi decolezi în tine.

Un tărâm aşa cum îl ştiai, de atunci când

Zăpada ţi se părea că e grămadă de fulgi,

Dintr-un loc unde cineva jumuleşte

Păsări, să-ţi arate o cale de a zbura, fără

Să te ridici de la pământ.

Acum ai urmărit câtiva paşi spre umbrele

Ce ţipă în jurul tău, iar tu, credul, nu înţelegi

Că e un scenariu, cu un bun regizor,

Cum în apus un joc de nimeni inventat,

Descifrând durerea într-un plăcut sărut,

De jumătate alb şi jumătate negru.

Te las într-un vals, cu o barcă şi-un pescăruş

Crescut de mine.

 

 

ALFABETUL RIDICĂRII

 

Un copil vede un balon înălţat şi ar dori

Să fie acolo, ca o treaptă spre şi mai sus.

Lângă el, tatăl îi spune că odată a fost

Cu dorinţa în flăcări de înălţimi,

În lanul mării de maci ai vârstei.

Nu te poţi târî, ostaş al tranşeelor pustii, cuib

Cu zgomote conservate în canalele de știri.

Nu poţi zbura, Dedal şi Icar au plutit

Continue reading „Mihai PĂCURARU: Retro – Poezii”

Irina Lucia MIHALCA: Exodul cuvintelor (poeme)

Lacrima din abisul durerii

 

Peste abisul durerii, aripile Îngerului Negru s-au desfăcut.
Un singur trofeu ţi-a cerut, inima.

Vârtej înnegurat de gânduri, tu, suflet neliniştit,
orbit uiţi visul, trăirea, iubirea.
Rătăcitor, cu fiecare pas,

adânc calci şi-ntuneci lumina.

Amintiri, risipite în cioburi-vitralii le-mprăştii-n neant.
Luciri de ape învolburate ne-ndepărtează timpul,
tot mai străin te târăşti cu fiecare gând,
în urmă, răni, lacrimi, fum,

drumuri tot mai retrase în ceaţă,
în oglinda de ieri

priveşti cum trece umbra ta gârbovă.
Pribeag călător, prin întunericul nopţii bâjbâi!

Cu o mută strigare, tot mai singur în cercul durerii,
înalte ziduri ţi-apar în cale,

inutil destrami un alt cerc,
osândă ţi-e veghea în eternul pustiu.

O singură cheie va dezlega lanţul blestemului atras,
lacrima şi-ntoarcerea prin cercul de foc,

labirintul de ieri,

poarta spre Ochiul Luminii,

nemărginita iubire din inima pierdută.

Din casa-gândului,

fiecare unitate ne cere o nouă trinitate …

 

Barierele

 

Învelit de albastrul cerului,
visul nu are bariere.

Dincolo de albastrul cerului,
visul nu are bariere.

Şi-atunci barierele cine le-a trasat?

Frontiera
a împiedicat dorinţa călătorului.

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Exodul cuvintelor (poeme)”

Maria LEU: Fără întrebări

Fără întrebări

 

Nu-mi pune întrebări și nu-mi vorbi,
Aprinde-o lumânare în odaie,
Și goi și-npleticiți sa ne iubim,
Sa fie totul ca o întâmplare.

 

Nu-mi pune întrebări, nu am răspuns,
Nici sentimente și iubiri, eu am doar vise,
Și toate-acestea la tăcere le-am redus,
Nici gânduri astăzi nu ne sunt permise.

 

Iubite, hai să cenzurăm a noastră viață,
Sa nu ne vadă nimeni dimprejur
Oricum noi doi n-avem nici o speranță,
Mai bine ne iubim pour la retour.

 

Să nu mai respirăm, căci ne trădează
Și-această respirație în doi.
Inerți să ne privim, dar cu speranță
Că v-a-nvia un sentiment în noi.

……………………

Și chiar de-o să rămânem pe vecie ,
Doi deținuți mizeri și pângăriți,
Să ne iubim, din nou în agonie,
Ca doi nebuni de viață amețiți.

 

Si-n rest de fapt nimic nu mai conteaza,
Tu vino si imi da iar un sarut
Si-ngenunchiati si-ntunecati de groaza,
S-aprindem lumanari pentr-un trecut.

———————

Maria LEU

16 august, 2018

Corneliu NEAGU: Trec anii…

TREC ANII…

 

Trec anii mei ca păsări călătoare
spre un tărâm de vis nedeslușit
lăsând în urmă clipa care moare
pe-o margine de dor fără sfârșit.
Și-atâtea vechi speranțe, revenite,
se-adună-n poarta visului ratat
cu tolbele-ncărcate de ispite
într-un trecut cu nume de păcat.

 

Nu am crezut că timpul le adună
să le aștearnă-n cuget mai târziu,
din poarta neuitării să îmi spună
că m-ai iubit prea mult, fără să știu.
Voiam să fie simplă aventură
pe-o margine de timp fără hotar,
iar noi doar visători care își jură
credință falsă pe un vechi altar.

 

Tăcerea ta rămasă peste vreme,
pe umbra unui gând întârziat,
revine-n amintire să mă cheme
pe-acel tărâm cu urme de păcat.
S-ajung acolo? – falsă frenezie,
în pragul neuitărilor ce mor,
cuvinte scrise într-o poezie
cu insomnii cernute peste dor.

—————————-

Corneliu NEAGU

16 august, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Poeme

Zori desfăcându-se

 

Ca petale de nufăr se desfac zorile
Inundându-mi retina cu toate culorile.
Curcubeu de speranțe între mine și tine;
peste a zilei de ieri prăfuite ruine,
bălării de uitare crescute trufaș
lângă umbra cuvântului rostit pătimaș…
Între ele, borduri și lanțuri de ură…
Cineva, un străin, fericirea ne fură
și-n oglinda albastră-n care tremură zorii
colindând a furtuni rostogolește norii…
Ia-mă de mână iubito, nu îi vom face jocul,
îmi sunt brațele arcă de-o să vinã potopul,
pieptu-n răni înflorit munte e… Ararat!
Viața iar îmi dă șah însă nu este mat…
Mai rezist înc-o zi, mai aprind o lumină,
biet monarh fără tron te am încă regină,
Don Quijote fugar iau cu-asalt morile
când petale de nufăr, se desfac zorile…

 

Împărțiri

 

Ne împărțeam în secunde
rotunde,
în slute minute
si incolore
ore…
Zilele
le încuiaserăm în azilele
vieții, suferinde
de netratate pneumonii.
Făclii,
stele pâlpâinde
se rostogoleau pe trambulina
pleoapelor tale reci
în al uitării beci…
Lumina
rămânea totuși aprinsă
decupându-ne pașii…
Sub întinderea necuprinsă a cerului,
adâncind groapa misterului,
de pe secera argintatei luni,
nebuni
sinucigași, săreau cosașii…
Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Poeme”

Anca-Maria DAVID: Vine o zi

VINE O ZI

 

Vine o zi când se aşterne melancolia,
când scotoceşti prin sertare amintirea
zilelor senine din nopţile pustii,
vine acea zi când trebuie să plăteşti chiria
frunzelor arămii scuturate în toamna vieţii târzii
şi vei pleca singur, fără familie, fără prieteni, fără lucruri,
vei pleca din lume cu faptele milosteniei trupeşti şi sufleteşti.

———————————-

Anca-Maria DAVID

16 august, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Bucură-te

Bucură-te

 

Bucură-te Maică Sfântă, Maica plaiului natal,
Astăzi ne urcăm privirea cei cu suflet de creștin
Înspre scaunul căinței, înspre umbre de pocal
De la Nistru , pân’ la Tisa , din meleagul Carpatin.

 

Bucură-te Tu Marie , suflet nins de nostalgie
Că din Marea noastră Neagră , până-n Vestul de ocări,
Ori din liniștea pădurii , ori din porți de pușcărie
Toți ne închinăm la tine, în sosiri ori în plecări.

 

Bucură-te Tu Marie, stâlp în suflete de fete
Ce le-ajuți pe calea Sfântă prin visare ori prin tâlc,
Prinsă-i calea neștiută de gândirea ta băiete
Taina căilor spre poartă în tăceara cursă, mâlc.

 

Bucură-te Tu Marie de copii plecați la școală,
Când cuprinși de neștiință se opresc și-ngenunchează,
Iar părinții lor din lume , îi îndrumă spre morală,
Bucură-te Tu Marie, că prezența ta, contează.

 

Prin coroana de la Domnul , tu ești calea și puterea,
Iar pe calea așteptării cei ce vin, își pierd durerea
Bucură-te Tu Marie, steaua Cerului ne-nvins
Bucură-te -n bucuria de-a avea un necuprins !

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

15 august, 2018

 

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Rarău, foto Cristina Nichitus-Roncea

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Plutitor pe valuri

Plutitor pe valuri

Chiar trecerea fie ca zahărul
în care mă cuprind
în tine ca fructul,

 

flămânzit de atâta răbdare-n inima ispitei
câtă lumină absorb şi se coace.

 

Plutitor pe valuri cu arome de fluturi,
visez chitare cu sunete albastre
asemenea nopţilor boreale
în care mă scald.

 

Dincolo de marile porţi între lumi,
primesc darul ce mă face mai lacom
când buzele tale pline
dau ocol sărutului divin
ca pasărea în colivie
ce-şi cântă libertatea furată.

———————–

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

15 august, 2018

Maria HOTEA: Când soarele se pierde- n asfinţit

Când soarele se pierde- n asfinţit

 

Când soarele se pierde- n asfințit
Iar inserarea lin coboară,
Doar frunzele foșnesc în vânt
Si- n murmur lin mai plâng izvoare.

 

Din depărtări îmi pare cu tristețe
Venind un cântec de demult,
Cel fredonau flăcăi și fete
Ce se- întorceau acasă de la câmp.

 

O rază blândă mă- înfioară
Privind cu dor spre asfințit,
Aş vrea ca soarele să nu apună
Si pentru o clipă să- l opresc din drum.

 

Iar mantia- i de raze să o pună
Cărare de lumină- n calea ta,
Să regăsești iubite drumul
Ce te- aducea la poarta mea.

 

Să ascultăm iar doina cea de dor
Pe- al nostru mioritic plai ,
Să nu mai pleci și să- mi rămâi
Atât cât stelele- n cer vor străluci!

 

Cu gândul la tine

 

Cu gândul la tine mai mult ca niciodată ,
Am retrăit iubite o clipă minunată
Căldura şi frumosul aş vrea să îi păstrez ,
Cu linişte în suflet acolo s-o aşez .

 

Chiar dacă e – norat şi- a început să plouă ,
Stropi de ploaie- mi par că- s lacrimă de rouă
Pe care doar cu tine ades o scuturam,
Când florile în zori cu drag le sărutam .

 

Simţeam şi eu şi tu cum inimile- n piept,
Băteau atât de tare făcându- mă să aştept
O tandră îmbrăţişare urmată de- un sărut,
Ce în iubirea noastră erau un început.

 

Când mă gândesc la tine şi în singurătate,
O lacrimă a tristeţii sub pleoapă mi se zbate
În piept inima bate cu dor iarăşi te cheamă
Dorind iar să te am trezeşte- n suflet teamă.

 

Închid o clipă ochii să te păstrez în gând
Şi îi deschid apoi zărindu- te zâmbind
Parcă ai auzit cum te chemam în şoapte,
La fel ca la- început nimic nu ne desparte.

 

Privim cu drag spre cerul ce s- a înseninat
Şi-un curcubeu se-întinde atât de minunat
În caldă îmbrăţişare simt că îmi este bine,
Mă scald în ochii tăi cu dor şi drag de tine!

——————————-

Maria HOTEA

16 august, 2018