Motto:

„E rimarrai

La cosa piu bella

Tra tutte la cose belle

A cui non ha saputo

Dare spiegazione.’’

(Gianluca Purgatorio)

 

„Si vei rămâne

Cel mai frumos lucru

Între toate lucrurile frumoase

Care nu au ştiut

Să dea explicaţii.’’

(Traducere din limba italiană de Mihaela Anca Dimciu)

 

 

UNEORI, URMELE

 

Mă iau după urmele tale, ştiind că ai

Trecut cândva prin faţa visului avut,

Şi nu ajung nicăieri: numai smârcuri,

Corbi, pomi desfrunziţi-un peisaj funest.

 

Caut continuarea lor, în cele patru puncte,

Fire nevăzute mă ţin în loc, înaintând

În mocirlă, cu greu, încercând să prind

De gheare una din păsările ce zboară

Deasupra, ce strigă numele tău.

 

Multe aripi, în vârtej, ridicat, şi norii storc apă

Pe faţa mea, numele tau rămâne scris şi

Rostit de nu ştiu cine, până ce urmele

Îşi lasă ploaia: nu mai înţeleg visul

Şi mocirla, şi numele.

 

 

COREGRAFIE

 

Aduni, alergi şi risipeşti petale de înţelepciune,

Precum păpădia, cântecul rămâne

Abur pe cer în trecerea avioanelor

La foarte mare înălţime.

Ce armonie-te întrebi şi te miri

Când faci piruiete între pământ şi cer,

Adâncind lutul, înălţând zmeu gândul.

Ai vrea să cuprinzi, din înalt, ceea ce n-ai

Înţeles, să topeşti nectarul în miere, să

Ungi ferestrele sufletelor, să strigi, fără

Să fii auzit doar de tine, cine ştie cine…

 

Ce scurt e dansul într-o coregrafie învăţată de la

Naştere-chiar de mai-nainte, cu vârste:

Jumătate e viaţă, restul e domol de moarte,

În ocean, o Atlantidă de iubire.

 

 

VINERI-SEPTEMBRIE

 

N-ai mai completat cuvinte în căsuţele goale

Pustiite de păsări; ai privit de pe dealuri

Rugina pădurii şi copiii ce alergau

Printre copacii pregătiţi să-nceapă, treptat,

O nouă toamnă spre iarnă, cu răbufniri

Printre frunzele lăsate de părinţii tăi.

Viile nu s-au cules, în arealul păstorit de tine,

Te simţi legat de mustul ce-ncepe să

Sară ca un ied în boabe, aşteptând

Zurgălăii tinereţii bahice ai anilor, acum

Scuturaţi în bănuţi de salcâm.

Norii sunt tot acolo, aşa cum îi ştiai,

Când printre florile de mărăcini, ca un domn,

Scriai versuri ce alunecau în râuri

Printre vârste şi aripi ridicate în văzduh.

Cine e acolo unde tu nu mai cauţi,

Nu vrei să ştii de sărutul trecător al

Dimineţilor albastre din jocuri

Un tangaj ce ameţeşte, pe rând,

Râuri, pomi, vârste şi părinţi.

 

 

BĂTAIA ÎN UŞĂ A UNUI PESCĂRUŞ

 

Talazurile mării spre ghiocei romantic urcă:

În lotuşi, menire de a cânta urcuşul iubirii,

Pedeapsă de cine inventată?

În fiecare zi, bătaia aceea în uşă sau în inimă,

Îndulceşte speranţa unui mers târât-

Apoi decolezi în tine.

Un tărâm aşa cum îl ştiai, de atunci când

Zăpada ţi se părea că e grămadă de fulgi,

Dintr-un loc unde cineva jumuleşte

Păsări, să-ţi arate o cale de a zbura, fără

Să te ridici de la pământ.

Acum ai urmărit câtiva paşi spre umbrele

Ce ţipă în jurul tău, iar tu, credul, nu înţelegi

Că e un scenariu, cu un bun regizor,

Cum în apus un joc de nimeni inventat,

Descifrând durerea într-un plăcut sărut,

De jumătate alb şi jumătate negru.

Te las într-un vals, cu o barcă şi-un pescăruş

Crescut de mine.

 

 

ALFABETUL RIDICĂRII

 

Un copil vede un balon înălţat şi ar dori

Să fie acolo, ca o treaptă spre şi mai sus.

Lângă el, tatăl îi spune că odată a fost

Cu dorinţa în flăcări de înălţimi,

În lanul mării de maci ai vârstei.

Nu te poţi târî, ostaş al tranşeelor pustii, cuib

Cu zgomote conservate în canalele de știri.

Nu poţi zbura, Dedal şi Icar au plutit

Continue reading „Mihai PĂCURARU: Retro – Poezii” →