Adrian BOTEZ: Unelte Sfinte (poeme)

COLONIALĂ

 

…Sora mea Vitregă – văzându-i pe

Servitorii noștri Negri – pe

Bunii noștri Servitori Negri – continuând să deretice

liniștiți – prin Ogrăzi și prin

Case – CA ȘI CUM NICIUN CORB NU-ȘI

VIBRASE – PESTE EI – VESTEA FURTUNII DE

MOARTE (…Negrii Oameni continuând A FACE – senini – cu

UNELTELE SFINTE – intrate în

Carnea Mâinilor – a  Ochilor și a

Trupurilor lor de

Abanos – Lucind în Sudoare – …UNELTELE LOR SFINTE – una

făcute – cu Mâinile – Ochii și

Trupurile lor de Abanos…) – …văzându-i Sora mea

Vitregă – pe

Servitorii noștri Negri continuând

să-mplinească – prin Ogrăzi și prin Case (cu

Carnea și Uneltele lor

Sfinte  – întrepătrunse!) – tot ce se

Cerea  – în Legea și

Liturghia unor

Tărâmuri Vii – ale

Bunei Cuviințe – înăbușind în ei orice

Rază Firavă de

Bocet – deși primiseră

TOATE VEȘTILE MORȚII NĂPRASNICE – ALE

NEAMULUI LOR – în Focul

Dement  – în Dansul Satanic al

Războiului – ținând de

Nenumărabile Vecìi… – …Sora mea Vitregă

(…cu Chipul Luminat de-o

Minune în Curs…) – mi-a șoptit la

Ureche – ca-ntr-o Minunată și Îngrozitoare

Viziune  – mi-a șoptit ca-ntr-o

Incantație (…auzită de

dincolo de Stele…):

 

”…fără nicio îndoială – acești Bieți

Oameni au ajuns – ÎN SFÂRȘIT – la Străfundul

Nenorocirii – Străfund Învârtejit – Cumplit

Întunecat – și de la care Străfund

nu te mai poți întoarce – decât

Înțelept  – Împăcat întru

Vecie – și

Orbitor Luminat”…

 

…așa și era: deci – m-am alăturat – tăcut și

grav – liniștit – lor – Bunilor noștri Servitori

Negri – din Ogrăzi și din

Case: am pus – și eu – Mâna pe

SFINTELE  LOR UNELTE – și am început să

deretic – să trudesc – întru

Desăvârșit Senin – simțind cum

Mâinile – Ochii și

Trupul meu – devin una cu

SFINȚENIA MUNCII

UNELTELOR…

 

așa și era: SIMȚEAM – CRÂNCEN – CUM SE

POGOARĂ TOȚI

CORBII LUMII – PESTE MINE – ȘI N-AU CE-MI

RĂPI (…căci Sufletul meu nu se

Vede…nu s-a văzut

Niciodată…) – dar – totdeodată – la Temeliile

Tăișului Zărilor – fulgerau – în fața

Ochilor-Mei-Fără-Carne:  Porțile de Diamant ale

Cerului – dincolo de orișice Nevoie de

Suspin – dincolo de Orice

Înlănțuită – Nevoie de

Libertate…

 

…acum – se-ntredeschideau Porțile de

Diamant ale Cerului – către Viziunea mea din

Copilărie: Lacul de

Lumină – Brăzdat

Ritualic – de Regine-Lebede – Lacul de

Lumină – de la Poalele unor

Munți Însoriți – unor Munți

Nevăzuți – decât de

Ochii mei – înlăcrimați de cea mai

Absurdă și mai

Uriașă – Dumnezeiesc

Invadatoare – dintre

Posibilele Bucurii date

Omului – spre

Învățul Extazului Celui Dintâi…

 

…Servitorii noștri Negri – fără niciun

Cuvânt – m-au primit între Țărmii

Străvezii – ai

Nenorocirii și ai

Copilăriei Sufletului

Lumii…

 

…de la Servitorii noștri

Negri – am căpătat – printre

Extatice Lacrimi de

Inexplicabilă Bucurie a

Deznădejdii: PRIMA MEA

ÎNALTĂ ÎNVĂȚĂTURĂ!

 

…în unele Nopți – fără Lună – Servitorii noștri

Negri scot Fum pe Nas – și

Flăcări pe Gură – ca

Balaurii Subpământului – Cel

Divin-Înțelept și

Tainic…

 

 

EXASPERAT

 

m-am uitat – exasperat – la cei Doi

Infractori Cosmici (Unul de Zi și

Unul de Noapte!) – care fuseseră

prinși – apoi

aduși – de Poliția Stelară – în

fața mea:

Infractorii Priodici – care

umblaseră la ”Dosarul Cărților Mele ” –  având în

El – Prorocirile mele – și

pe toate – le eliberaseră – le

zburătăciseră – de pe Hârtie – spre

Lumi (și retur…) – întru Gigantic-Asasina lor

Împlinire

 

îi privesc – mohorât și

neputincios – pe cei Doi

Demenți Ciclici: de-acum

Totul se va urma – se va

împlini – întocmai după cum am spus și am

scris – eu

Acolo”…

 

…dar eu le pusesem – de Gât

Prorocirilor mele – Bolovanii Neputinței de a fi

citite  și eliberate spre

Bezna Înțelegerii

lor…

 

acum – asta-i: ”Apocalipsa după

Botez” a-nceput – și Nimeni din

Univers – n-o mai poate

opri…

 

Infractorii Cosmici vor fi aneantizați – Ciclic – prin

însăși Făptuirea lor – vor fi

aneantizați – zdrobiți și

pulverizați în Concasorul Sorții și al

propriei lor Fapte

Demente  (…conforme – adică

Tradiției…)

 

…Grădina Zoo-Cosmică își eliberează – astfel

Tigrii-Zilele Divine – spre Panterele-Nopțile Divine – Nopțile

Divine-Pantere spre Tigrii-Zilele Divine – de fiecare dată când

Demiurgul suspină – între Ciclurile:

Ultimul Necunoscut – și

Ultimul Provizoriu – ale Fiecărui

Manvantara[1]…!

 

 

SUNT SINGUR – NU-NGENUNCHEAT – DAR SCHILODIT

 

sunt singur – nu-ngenuncheat – dar schilodit

de-Aducerile-Aminte – ce năvălesc în Valuri

(…îmi năvălesc prin Răni – ca-n Vaste Baluri…):

n-am fost iubit – nu am iubit – prea îndesat urâi pripit

am înotat Oceane: nu m-am atins de Maluri…

 

Dureri m-au ostenit – iar Nerecunoștința

m-a doborât – pervers – din Piscuri-de-Visare…

pot – de pe-acum – la Cap să-mi pun o Lumânare:

nu ești sfruntat: te-a sugrumat Știința…

 

…e mult trecut de Miezul Nopții:  Lacrimi

făr’ de folos – mi-au sufocat Credința:

căci în Plămada-mi – Frunte fosta-mi Umilința

și Lovituri Continue – ”FĂRĂ CRATIMI”…

 

cerșesc pe Drumul Nesfârșit al Firii

Regeștii-mi Megieși își primesc Musafirii:

eu sunt Calic în Calea Razelor de Lună

 

nu voi primi – măcar – o Veste Bună…

…n-avui Părinți – n-am Rubedenii și nici Liniști:

tot caut – Șarpe Hulit – Găuri – să mă ascund prin Miriști…

 

 

N-AM ÎNȚELES NIMIC  – NIMIC – DIN VIAȚA ASTA

 

n-am înțeles nimic  – nimic – din Viața Asta

decât că are Fìride – Bezne-n Cotloane

Ascunzători de tine însuți – Grotești Toane

și Labirinturi de Arcane și Capcane – -n Coasta

 

Morții – care-o-nsoțește – amuzată – spre Fruntàrii

pân’ se-ntâlnesc la Hat – lovind cu Fier – precum Plugarii…

stau – umilit de multe Ne-Nțelesuri – trist și slab

sub Lemne ce-mi vor arde Amintirea – un Năglab…

 

e  Noapte-n Viață – Noapte e și-n Moarte

nu mai e mult până va fi Prea Greu Departe…

poate n-aș sufoca Nădejdea – dacă n-aș urî

 

toată-Omenirea – dar și Zeii: complici ce vor târî

în Neființă – toată Truda-mi Oarbă – Cumplita Osteneală

de a cinsti – nedrept – pe Sclavii-de-Dârvală…

 

 

CĂLĂTORUL SPRE LUMINĂ – GREU TRUDIT

 

Călătorul spre Lumină – greu trudit

va ajunge – dintre toate – la un Schit:

e Schitul de Tămâie – din Poveste

și Călătorul când mai e – când nu mai este…

 

văd Munții și mă tăvălesc în Ierburi ‘Nalte

de pretutindeni – Focurile-ncep să salte

căci simt cum Zânele se pregătesc de Bal

Matrozii Vieții se-ndârjesc în Vâsle:  vin spre Mal!

 

…eu – Călător fără de Zare – popas făcut-am pe Tăpșan:

nu mă mai simt nici Singur – nici Schilod – și nici Golan…

pogoară Mâini de Crist  – din Toiul de Lumină

 

și-mi potrivesc Arìpi – pe Umeri-Focul-de-Hermină…

…sunt pregătit – în Noua Lume – Ucenic de Regi:

deci –  strădui-m-oi să învăț Cântece-Ntregi…

 

 

SORĂ MĂTRĂGUNĂ

 

Soră Mătrăgună

mie – Mumă Bună

du-mi Duhul în Lună

în Luna Străbună:

 

acol’ va zăcea

Lumina-l răcea:

Duhul meu de Gheață

Bezna îl răsfață…

 

 

NU TE DA – NU TE LĂSA

 

nu te da – nu te lăsa

de-or veni – pe Urma ta

Trei Păcate fără Șa

și-un Păcat Împărătesc

(…Râuri-Bezne se-mpletesc…)

 

nu te da – nu te lăsa

a murit Mireasa ta:

Luna-i doar o Șoaptă-n Cer

Soarele – un Gust de Fier!

 

…nu te da – nu te lăsa

Crist – pe Cruce – iar va sta:

vei fi Rana Lui Adâncă

și Corabie – și Stâncă!

 

…nu te da – nu te lăsa

chiar de vezi vreo Zână Rea:

treci și Val și treci și Zare

ajungi la Lumini de-Altare!

 

 

MÂHNIT ȘI CRUD – SPINTEC – ZORIT – DIHORUL OMENESC

 

mâhnit și crud – spintec – zorit – Dihorul Omenesc:

tot ce nu se-armonizează cu Psalmi arzând Ceresc…

Plugar și Gâde – în Văzduhuri – am binecuvântat

doar Cântecul de Cununie: Tronuri de Împărat!

 

în Holda Sfântului Cuvânt intrai cu Seceri de-Aur

cu Nicovale-Diamante și Meșteșug de Faur:

Hristos mi-e Ucenic și Frate – semnat pe orice Carte

prin care fac – din Ape: AER! – …din Foc: CRINĂ CETATE!

 

…așa-i ACOLO: Dumnezeul ți-e – iar – Învățăcel

și orice Rană și Durere o-mparți – senin – cu El!

…nu mă chemați: am Slujbă Sfântă pe-Ogorul Selenar

 

nu pot să-L las pe Crist – pricepe!  – -n Eoni: SINGUR PLUGAR!

…vom isprăvi – până-n deseară – Cetatea-Cea-De-GRÂU

iar Duhul nostru s-oglindi-va-n ICOANA DE LA RÂU!

 

 

URECHILE MELE 

 

Urechile mele  au deprins (…și-l exercită

entuziast și

umilo-febril!) – un

job” strașnic: SĂ SE PLEOȘTEASCĂ

mereu!

 

de-o viață

întreagă – îndeplinesc ele acest amarnic

”job” – încât

PLEOȘTIREA a devenit

a doua lor natură” – și

dintr-o oarecare

Profesie Pleoștitoare” –  au transformat-o în

singura lor Rațiune de

a se ține de

Capul meu!

 

 

DE FAȚĂ CU „DOMNUL GENERAL

 

L-am întâlnit pe Dumnezeu : slujea o Liturghie

nu avea Timp să îmi acorde – cât de cât – și mie…

stăteam mâhnit – sub Raza Lui: semănam a Momâie…

…și mă uitam – în sus – la Plopi: cât Frunza-o să rămâie ?

 

dacă nici El nu are Vreme să bage-n seamă Lumea

(…căci a creat-o – pieptănat-o – i-a arătat Pășune…)

la ce-ți bați Gura – -n van – cu Semeni – Plèvele cele multe

și-aștepți – boldind din Ochi – atenți să te asculte ?

 

deci – pentru cine cânți – Scripcare – cu Dibla-ți Rablagită ?

cât e de ocupat Slăvitul – poa’ s’ facă…Meningită…!

…cânt  pentru Ape  și Izvoare – cânt pentru Munți și Vânturi:

 

acolo văd Neliniști Multe – și Adâncate Gânduri…

…și – cine știe ? – într-o Pauză-a Delirului Sacral

va auzi vreo Notă Sfântă – și…”Domnul General”!

 

 

LA COLȚ DE STRADĂ

 

la Colț de Stradă – singur îmi vând Droguri

să mai uit de Lume – să mai uit de Focuri…

tare-i bine să călătorești – Singur – spre-alte Lumi:

e mai bine chiar decât la Casa de Nebuni!

 

de-atâta Mizerie Divină – de Perverși Cerești

ajuns-ai să vrei doar Drum să cucerești:

e atâta Bălegar în Sentimente

Diavoli te-nconjoară – mii de regimente!

 

vino spre o Zare a Beției – Crin-Bonomă

vino să dai Mâna – pașnic – cu Orice Fantomă:

nu vei mai afla Onoare – Altruism – decât la Morți

 

hai – veniți cu mine – lăsați alte Sorți…

…s-a făcut Lumină: să îi fie-n Nas

Zeului de Lână – Nesimțit și Gras!

 

 

DESLUȘIRI

(altfel de rugăciune…)

 

Tu ești Dumnezeul Milei – Îndurării și

Iubirii – dar când mă

lovești – eu – întâi și înainte de

toate – te-ntreb

mâhnit și

mirat:

 

”-de ce mă lovești – dacă Tu ești

Dumnezeul Milei – Îndurării și

Iubirii ?

 

de ce să pierdem

vremea – eu slăvind în Tine – ceea ce

Tu ești – și

știi bine că

ești…și știi că știu

și eu… ?

 

viața mea e scurtă – laudele mele

și ele – sunt

scurte și

inutile: ori sunt

lingușitoare – ori repetându-Ți ceea ce

Tu deja ai înălțat – imuabil și

Etern –  în ființa Ta – și

știi asta…precum știi că

știu și eu…

 

hai – Iisuse Dumnezeule-Unu – să nu pierdem

infinitezimala mea

viață – cu

ploconiri – inutile

grețos-convenționale – și – mai bine și mai

folositor – pentru amândoi: să

deslușim Umbrele Cele

Adevărate – discutând – amândoi – despre

alte Dureri – Nedumeriri – Noduri Gordiene ale

Sorții Omului (…și ale Zeului…) – da – să

discutăm – febril – și despre altele decât

Cele ale

Mele…

 

…eu nu Te răstignesc – prin

faptele mele – ci mă

alătur Ție – pe Drumul

Calvarului: amândoi – sub Greutatea și

Ascuțișul Crucii – icnim

Sângerăm (eu – pus în locul dobitocului de

Simon din Cyrene!) – dar – ca să

Uităm – cât de cât – de

Truda Urcușului – mai și

tăifăsuim:

 

de una – de alta – până

vine ceasul când – cu adevărat – simt

Nevoia de a Te Slăvi – căci

Pipăi – sub

Cruce – un al

Treilea umăr – acela al

MORȚII – prin care

Tu mă slobozești – Generos și

Altruist – de sub

Toate Durerile

Tale – și ale

Lumii – care au fost

mereu – și ale

mele…

*

eu nu am fost prea

plângăcios – de felul meu: când

am început să citesc în

Cărți – plângeam

Personajul – mie drag – care

Murea Frumos – la

Ceas Sortit – sau – dimpotrivă

revoltător murea – fără păsarea

nimănui…

 

dar – cea dintâi

oară – am plâns când

NU știam să citesc în

Cărți – și Mama mea mi-a

Povestit – mâhnită și

cu ochii umezi – despre

Continue reading „Adrian BOTEZ: Unelte Sfinte (poeme)”

Claudia VOICULESCU: Rondeluri (2)

E UNUL ȘI ACELAȘI VIS…

 

E unul şi acelaşi vis…

E unul şi acelaşi vis

Ascuns în drama renunţării

În cercul şapte interzis

Dintr-un meleag al rechemării.

 

Ne cufundăm într-un abis

Sub scutul alb al remuşcării…

E unul şi acelaşi vis

Ascuns în drama renunţării…

 

În viaţa noastră e înscris

Îndemnul sacru al chemării;

Dar noi, trădaţi din paradis,

Cădem în apa destrămării

 

Spre unul şi acelaşi vis…

 

 

DINTR-O IUBIRE CE NU ȘTIE

 

Dintr-o iubire ce nu ştie

Ascunsul marelui declin

Alt anotimp alegorie

Va mai purta un spadasin.

 

O urmă de copilărie

De-atunci destramă-un joc senin

Dintr-o iubire ce nu ştie

Ascunsul marelui declin…

 

Iar peste umbra mea târzie,

Încet şi trist, un balerin

Aduce ultima solie:

Coroana fratelui Cain

 

Dintr-o iubire ce nu ştie…

 

 

TOT STRĂINĂ ȘI DEPARTE

 

Tot mai străină şi departe

Lumina mea căzută-n zdrenţe

Doar ciobul rău o mai împarte

Nălucitoarelor prezenţe.

 

Iar eu, ascunsă între soarte…

În vagul tristei inocenţe

Tot mai străină şi departe

Lumina mea căzută-n zdrenţe…

Dar tot lumina mă desparte

Şi, monoton, indiferenţe…

Interminabil, ca în moarte,

Mă cheamă Ea, din aparenţe,

 

Tot mai străină şi departe…

 

 

TAINIC GÂNDUL SE PREFACE-N VERS

 

Parc-am obosit de-atâta mers

Drumurile-acum le văd solare;

Numai umbrele din ochi s-au şters

Cu-ntrebările „de ce?” şi „oare?”

 

Continue reading „Claudia VOICULESCU: Rondeluri (2)”

Ileana VLĂDUȘEL: Sunt oameni…

Sunt oameni…

 

Sunt oameni floare, înflorind în suflet,

Sunt oameni liniște și începuturi,

Sunt oameni foc și oameni vijelii

Și sunt și oameni ce nu pot iubi.

 

Sunt gânduri pietre, gânduri mângâieri,

Sunt gânduri despre el sau ea sau ieri,

Sunt gânduri ce răzbat orice distanță

Și gânduri ce nu au măcar o șansă.

 

Sunt oameni care plâng și care tac,

Sunt oameni ce zâmbesc și-atunci când cad,

Sunt gânduri ce ridică și înfloresc

Și din nimic cetate ctitoresc.

 

Sunt clipe scurte, ce se risipesc

Printre nisipul ars și clipe vers,

Melodioase ne pătrund în minte

Și ne rămân pe amintiri, veșminte.

 

Sunt oameni lacrimă pe rana ta

Și sunt și acei ce nu te vor uita,

Sunt oameni care pleacă și te lasă

În labirintul vieții fără ață.

 

Sunt răstigniți ce sângerează în tine

Șoptind peste mătănii rugăciune

Și sunt și iude ce te-au sărutat,

Cu aceleași buze ce au complotat.

 

Sunt oameni liturghii pentru cei slabi

Semănători pe suflete, de leac

Și sunt și oameni care doar cosesc

Și seceră în inimi ce iubesc.

 

Sunt oameni suflet și sunt oameni trup

Unii făclii iar alții praf în vânt,

Doar chiriașii în viață, la plecare,

Unii rămân datori, alții icoane.

 

Rătăcitori și dornici de iubire

Risipitori de nopți, la fel de zile,

Sunt oameni ce au fost uitați de ieri

Și sunt și oameni ce rămân eterni!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

2 iunie 2020

 

Constanța-Doina SPILCA: Griuri de cireșar (versuri)

Pribegie

 

Pribeagă

spre mine însămi,

străină de viitorie,

cu ulițe spre nicăieri,

cu mărăcini uscați,

bezmeticiți

de iasca de iubire,

cu intersecții

încâlcite de vertij

în clocot sufletesc

atemporal.

 

***

 

Cireșe amare

 

Se tânguie

coaja de cireș,

se spulberă albul

din floarea

stearpă de stamine,

ce a uitat

roșul iubirii

din inimă de fruct,

în scâncet

de griuri amare,

în jelanie

de soare

mereu

în asfințit.

 

***

 

Pervertire

 

Aurora,

dansul strămoșilor

la porțile soarelui,

se înnegurează

în nou,

în alt început,

în

venin subliminal,

hipnoză cârmuitoare,

mieros sâsâindă

spre…

pustietatea înghețată

înșiruind

inuiți neputincioși.

——————————-

Constanța-Doina SPILCA

Timișoara

1 iunie 2020

Refik HAVOLLI: Cuvinte și cânturi (poeme) – Traducere în limba română de Baki Ymeri

Refik Havolli s-a născut pe 10 Iunie 1967 în satul Llapashtica de Sus, din Podujeva (Republica Kosova). A terminat școala primară în orașul natal, iar apoi școala gimnazială (gimnaziu) din Podujeva. Și-a continuat studiile universitare la Universitatea din Prishtina, la Facultatea de Inginerie Mecanică, unde a obținut o diplomă în Inginerie Mecanică. De asemenea, și-a încheiat studiile postuniversitare la Facultatea de Inginerie Mecanică din Prishtina la Departamentul de Fabricare și Automatizare, Tehnologia Producției . Și-a încheiat studiile de doctorat la Universitatea Internațională din Struga, unde a obținut o diplomă de doctor în economie. A publicat mai multe lucrări științifice în reviste internaționale, în principal în domeniul economiei. A început să scrie încă de la școala elementară. În calitate de student, a publicat multe poezii în revistele vremii. În timpul războiului, multe manuscrise au fost arse. Unele dintre cele care au supraviețuit sunt în cartea sa „Vis de pe marginea râului ”(Prishtina 2015)   precum și în revista „Albanezul” (București 2016, 2020 etc.) (Traducere în limba română de Baki Ymeri)

 

 

MATURANȚI ȘI IUBIRE

 

Acești absolvenți…

nostalgia i-a sufocat…

mai târziu mi-a venit în minte

ce este iubirea.

 

Prin aburi de cafea,

paharele sunt infuzate cu băuturi,

vorbesc despre dragoste…

oh! cât de umbroase sunt.

 

Alții rezolvă locuri de muncă,

 -pare un joc -,

alții se îndrăgostesc,

lăsându-și sărutări pe gură.

 

Nu au Mercedes,

nu au monedă străină,

ei nu știu despre interes,

deci sunt atacați de „criză”.

 

Unii profesori,

destul de vicleni,

în loc să-i învețe,

vorbesc despre dragoste.

 

Acestea-s caracteristici…

„Dragostea” există astăzi,

iar în romane toți

credeau degeaba, degeaba.

 

 

 CUM A FOST FEMIA IDATĂ

 

Soția cu bărbatul a vrut,

Pentru a avea egalitate,

Să nu transporte

Cireș negru.

 

– Cireșul este pentru femeie,

așa că bărbații au spus:

-Te iubesc,

dar asta rupe obiceiul.

 

Femeia era cu adevărat săracă,

nu a putut rezista,

soțul avea soarta în mână,

iar ea trăia în speranță.

 

Femeia, pentru soarta ei rea,

Un singur cuvânt l-a însemnat,

Dar a fost luat degeaba…

„Tu ești cel care întreabă: care este rostul”.

 

O mulțime de fete bune,

cu inimi pline de iubire,

au avut averi dificile…

degeaba visase un alt viitor.

 

Când s-a născut fetița, mama

și fructele sale au gustat din această lume,

știa bine soarta ei

și plângea cu lacrimi.

 

Aceasta a fost povestea femeii de față…

Astăzi construiește viitorul cu mâini de aur.

Când se naște o fată și când se naște un băiat,

Bucuria are același și același cuvânt.

 

 

PRIZONIERI POLITICI

 

Acuzat de contrarevoluționar,

adevărul este că sunt albanezi,

Acuzat de sabotaj,

adevărul este că ei au luptat pentru eliberare.

 

Încărcat de naționalism,

acuzat de conspirație,

adevărul din inimă are patriotism

și nimic nu-l poate opri.

 

Acuzat de iredentism,

acuzat de trădare,

adevărul a răspândit albanezismul,

iar pentru albanezi se dorea libertate.

 

Prizonierii stau în celule ani de zile,

nimeni nu s-a abătut de la ideea de libertate,

Dumnezeu, într-o zi, va organiza

să fie eliberați din închisoare cu forța.

 

Țările albaneze din Iugoslavia,

cu sânge îi vom elibera

și toți dușmanii negri

îi vom ataca fără milă.

 

 

ZIUA INDEPENDENȚEI

 

Atmosfera festivă

ne aduce lacrimi de bucurie,

slavă până astăzi,

Zahir Pajaziti.

 

Te vom iubi pentru o viață,

Dragă Kosova,

pentru martirii căzuți

pentru sloganul „Bac, făcut”.

 

Timp de secole, albanezii

acelor zile în care au luptat,

și pe care noi suntem primii

să-i fi sărbătorit astăzi.

 

În piață sunt adunați

cu miile de albanezi,

sunt aruncați pe cer

porumbei albi.

 

Nu există amărăciune pe fețe,

spiritul patriotismului este recunoscut,

este acest sentiment de bucurie,

de mândrie ș iubire.

 

Pe chipurile oamenilor există fericire…

Kosovo este foarte mândru,

și sufletele celor căzuți pentru libertate

se odihnesc liniștite în morminte.

 

 

CONSTITUȚIEI

 

Constituția Kosovo

este ca Biblia și Coranul,

pentru protecția regulilor sale,

preoții devin victime.

 

Constituția garantează Continue reading „Refik HAVOLLI: Cuvinte și cânturi (poeme) – Traducere în limba română de Baki Ymeri”

Maria HOTEA: Din ramuri înflorite cad petale (versuri)

Raze de lumină se revarsă

în zorii dimineții

și-n iarba verde

cânta încă serenade greierașii,

se aștern bobițele de rouă

pe gingașele flori

iar frunze-n ramuri

foșnesc ușor în blânde adieri.

Ochii plini de uimire

se pierd privind zarea senină

în minte se înfiripă

o amintire iar inima suspină,

cerne gândul în visări

clipe sublime ,de neuitat

iar din ramuri înflorite

cad petale de flori neîncetat.

Renasc în suflet

fiorii unei iubiri trăită într-un amurg

într-o șoaptă a luminii

din ochii mei ușor lacrimi curg,

un altar de speranțe

naște iar clipă fugară ce trece

tu mă chemi ca și-n trecut

dar glasul tău ți-e rece.

Sub roua dimineții

las zorii încet să-ți vorbească

doar fluturi sub pleoape tremurânde

prind să roiască,

ne-a fost scris ca iubirea

s-o trăim numai din amintiri

să înflorească mereu

în primăveri în înlăcrimate priviri!

 

 

În raze aurii de soare

 

S-au risipit în adieri din pomii înfloriți petale

Iar primăvara prea repede s-a petrecut ,

Dar a lăsat în urmă splendori ce-mi ies în cale

Chiar dacă timpul nemilos și peste ele a trecut.

Pe ramuri însă noian de frunze-n vânt foșnesc

Din zborul lin spre înălțimi se aude cant de ciocârlie,

În lan mănos de grâu iar macii gingași înfloresc

Și-un verde crud se întinde peste întreaga glie.

În raze aurii de soare se îmbracă în lumină zarea

Și-n codrul cel umbros murmură în liniște izvorul,

De atâta frumusețe mi se umezește încet privirea

Iar sufletul însingurat cu dor amarnic își ia zborul.

Cu pașii rari străbat cărarea șerpuită din pădure

Și-n poieniță pe mușchiul moale stau și mă odihnesc,

Ascult cum printre ramuri păsări cântă în neștire

Iar inima din piept aievea îmi șoptește să iubesc.

Feeric e tabloul din natură ce privirea mi-o încântă

Mireasma florilor gingașe mă îndeamnă spre visare,

Iar vara caldă ce-a sosit în gând dorințele-mi incită,

Când din senin pe cerul de opal un nor firav apare.

Continue reading „Maria HOTEA: Din ramuri înflorite cad petale (versuri)”

Alexandrina TULICS: Lacrimi de copii

Lacrimi de copii

                                                   (Din albumul ,,Fărâme de Lumină”)

 

Câţi copii se culcă-n lacrimi,

Ce-s pe post de rugăciune?

Câte mame înnoptează

Nestrigându-şi pui pe nume?

Câte lacrimi se-ntâlnesc

prin scrisori şi telefoane?

Ce nu pot să-mbrăţişeze,

Puiul mamii care doarme

´n lacrimi triste şi fierbinţi?

În oftat şi suferinţă,

Ce ţin locul… de părinţi?

Cîte planuri fac părinţii

când îşi părăsesc copiii?

Că se-ntorc plini de arginţi,

Răsfăţându-şi din plin puii?

Ei nu ştiu?

Sau au uitat,căci şi ei au fost copii?

Lângă ei au stat părinţii

Până-n vremile târzii.

Va veni-n curând o vreme

cănd veţi plânge cu amar,

-Dragi părinţi!

Nu aurul şi argintul

vă vor trece puii voştri

Peste-al suferinţei prag!

Când vă veţi întoarce acasă,

Veţi simţi amărăciunea,

Casa sufletelor, goală,

Ce-a adus-o-nşelăciunea!

Şi răceala în iubire,

Veţi simti căci aţi pierdut,

Din copii, a lor iubire

Dulcele, din al lor fruct!

****

Câte suflete oftează,

‘n lacrimi grele-n rugăciune,

Adormind pe mâini străine,

Cu gândul la mame bune!

——————————–

Alexandrina TULICS

Delafield, S.U.A.

1 iunie 2020

 

 

Mircea Dorin ISTRATE: Unde ești copilărie (poezii)

DOAR   ACOLO

 

După ce, bătut-am calea vieţii veşnic urcătoare

Şi-am trecut de culmea care a rămas în amintiri,

M-am întors încă o dată în minunea-mbietoare

Când spre ieri deschis-am poarta tăinuitelor trăiri.

 

Nicăieri şi niciodată nu simţit-am fericirea

Şi plăcerile vieţii ce-au venit din preacurat,

Ca-n scurtimea tinereţii, unde chiar dumnezeirea

Coborâtu-s-a în toate, rai îmi facă, fermecat.

 

**

Cînd sub bolta de luceferi strălucind în feerie

Dulci săruturi arzătoare ne-mpărţeam nenumărate,

În plăcerea celei clipe ce-am crezut-o veşnicie

Ne-ndoios a noastre simţuri îndulcitu-s-au în toate.

 

Doar acolo fost-am clipă trecătoare, nepătată,

Pură toată, neminţită, strălucind a adevăr,

Doar acolo doritoarea sărutare ne-ntinată

Înălţat-a două inimi nesătule, ce se vor.

 

Doar acolo arsul clipei ne-a topit atunci pe dată

Iar simţirea-nfiorată a ’nălţat-o spre divin,

Doar acolo fost-am boabă într-o lacrimă curată

Din fântâna unui suflet, unde toate-s dulce chin.

 

***

Timpuri scurse-n strâmte maluri astăzi sunteţi amintire

Dintr-o vreme depărtată ce topitu-s-a în zări,

Taină-mi staţi în gândul celor miruiţi într-o iubire

Ce-au bătut, ca fiecare, ale dragostei cărări.

 

 

UNDE   EŞTI    COPILĂRIE 

 

Vânturat-am astă lume mult în lung, dar şi în lat

Şi-am văzut, de n-am cuvinte să le spună, să le scrie,

Dar nimic din toate astea, nu-s ca locu-n care-am stat

În cuibarul cald din satul, ce făcutu-l-am vecie.

 

Azi mă-ntorc, c-aici mă cheamă timpul meu de început,

Să mai văd cu ochii minţii, viaţa cum s-a tors pe fus,

Şi cum cea copilărie, toată încă a-ncăput

În dulceaţa unor clipe, ce cu mine-apoi s-au dus.

 

*

Las în urmă drumul ţării şi-o apuc pe cea cărare

Care-mi trece şerpuită printre vii spre Continit,

Şi tot urc în osteneală, căutând spre larga zare

Stâna, ce-a-ngropat-o veacul din vechime-n loc umbrit.

 

Cu privirea caut tainic trei ciobani şi-o Mioriţă

Care ştiu că-n vremi bătrâne colindatu-mi-au pe-aici,

Să mi-i pun într-o baladă şi din plânset de băciţă

Să-i fac lacrimă-nstelată pe-a ei ie cu arnici.

 

Pustiită-mi este stâna, că ciobanii-s duşi cu turma

Să îmi pască roi de stele prin câmpiile de sus,

Gârbovite-s cele timpuri şi-n tăcerile de-acuma

Doar uitarea mi-o mai cată, tot lăţindu-se pe-ascuns.

 

Prin pomiştea ce-a  rărită, amintirea re-nviată

Cată merele de aur ce-n-vrăjitu-mi-au pruncia,

Şi-un balaur ce-o păzeşte, cu privirea-nfiorată

Pe Ileana Cosânzeana, ce îşi plânge silnicia.

 

Nu-s, că nu-s mai cele timpuri ce mi-au fost atunci avere

Şi pe care tăinuite într-o ţandură de gând,

Le păstrez să simt şi-acuma gustul raiului de miere

Când eram copilul mamei şi-mi spunea poveşti, oftând.

 

***

Unde eşti copilărie, visul nopţii înstelate,

Bob de smirnă parfumată în cădelniţa uitării,

Mugur sărutat de roua purităţii-nlăcrimate,

Vamă dată-n amintirea timpului, sortit pieirii.

 

 

MĂ-NTORC  MEREU  CU  GÂNDUL

 

De-o vreme al meu suflet cernit şi-n lăcrimare

Se cere-n satu-n care mi-e neamul în nevoi

Şi-atunci, tot căt cu gândul în dulcea mea visare

Cea urmă veşnicită a carului cu boi.

 

Acolo, drumul ţării cu însfinţita-i tină

Şi Coasta cu pomiştea şi via ruginită

Şi Bercul de poveste cu vraja lui divină

Mi-au fost averi lăsate, la vremea sorocită.

 

În Tonorog şi-n Bedea aveam grădini în floare

Iar gâze jucăuşe şi fluturi argintaţi,

Puteam s-adun în roiuri doar scuturând cărarea

Ce-mi îngâna Târnava cu plopii tremuraţi.

 

Cea stână adormită pe-un braţ de colilie,

Frăgarii de pe uliţi şi cornii de pe deal,

Izvorul de sub dâlmă şi nucii toţi din vie

Şi stele câte-or ninge din ceruri pe Ardeal,

 

A mele fost-au toate, avere nemuncită

Lăsată de Măritul să-mi ţie loc de rai,

Eu ca neştiutorul, uşor am risipit-o

În cele patru vânturi, ca jarul pe vătrai.

 

Din tot ce-a fost rămas-am acuma doar cu dorul

Păcatelor făcute cu mintea-mi de copil,

Şi zbaterea din suflet, când mă-mboldea fiorul

În faţa unei fete, ca floarea de april.

 

Atunci şi doar atuncea au fost curate timpuri

Şi simţătoare clipe din inimă pornite,

Iubiri neîntinate ce-or veşnici de-apururi

În tainiţe de gânduri ascunse-n a mea minte.

 

***

Acum, în toamna vieţii, când brumele se-adună

Pe sufletele noastre în tremur picurate,

Ne-ntoarcem iar în visul clipitei de pe urmă

Să ne-ndulcim amarul cu vremi neîntinate.

 

 

NOAPTE   FERMECATĂ

 

Sub frunze de frăguţe, în puf de păpădie

Cuibar îşi are luna pe Coastă-n vârf de deal,

Şi-n liniştea adâncă, pe lunga sa vecie

Ninsori cu praf de stele coboară pe Ardeal.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Unde ești copilărie (poezii)”

Al. Florin ŢENE: Inima mamei

Inima mamei I

 

      Luna ca un sloi de gheaţă în topire

      Tristă aluneca pe cerul însorit,

      Era vremea morilor ce măcinau iubire

      Şi-a Cuvântului din sinele dorit.

 

      Dar în lumea asta pe dos întoasă

      Băiatul ce-şi bea ziua în paharul cu vin

      Îşi bătea adesea mama c-o palmă nervoasă,

      Apoi îşi îneca răutatea-n pelin.

 

      Într-o clipă cuvântul ucide l-a trăznit,

      A luat cuţitul şi cu sete în mama a lovit,

      Inima i-a luato din piept aruncând-o-n mărăcini,

      Primăvara începuse să plângă cu flori de mălini.

 

      În tufă sângele mamei a dat în floare.

      Iar inima ei îngrijorată şi tristă l-a întrebat:

      -Fiule, spune-mi sincer, te doare?

      Răspunsul n-a venit şi inima mamei a înlăcrimat.

 

      O, Doamne, ai grije de fiul meu

      Se ruga inima din spinii fără nume,

      Iar fiul înjurându-l pe Dumnezeu

      A uitat de mama ce l-a adus pe lume

      Şi de inima ei însângerând pământul.

 

      În poem mai pulsează  inima, Cuvântul.

 

Inima mamei II

 

Avea băiatul mereu un dor de casă;

Iubirea mamei îl aştepta cu mângâieri:

Însă o clipă din ancestral rămasă

Atingându-i pasul se prefăcea în ieri.

 

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Inima mamei”

Mircea Dorin ISTRATE: În crângul de poveste (versuri)

LA  UMBRA…

 

La umbra unei flori înmiresmate

În voie buruienile mi-o-neacă,

Iar toate cele care-s luminate

Îmi au  în spate umbra-ntunecată.

 

La umbră de iubire crește ura,

La  umbră de virtute, lașitatea,

La  umbra prieteniei, secătura,

La  umbra pietății, duritatea.

 

La umbra de stejari îmi cresc nuiele,

La  umbră de viteji, acei fricoși,

La  umbra binelui, nevoi și rele,

La  umbră de-adevăr, cei mincinoși.

 

La umbra măreției, micnicia,

La umbra unui sfânt, cei păcătoși,

La umbra unui bine, mișelia,

La umbra păcii, ceia belicoși.

 

La umbra făcătorului de bine,

De adevăr, de sfânta cea dreptate,

Va sta de-apururi răul, cea micime,

Vroind s-oprească mersul mai departe.

 

La tot ce-i bun, frumos, în astă lume,

Cel rău se-mpotrivește-n zi de zi,

Când ceia buni încearcă să se-adune,

Cel rău ca scaiul după ei va fi.

 

Nu scapi de el nicicând, oriunde-ai fi,

Cu tine-l duci mereu o viață-ntreagă,

De tine lepăda-s-o de-i muri,

Dar mi s-o duce-apoi, în lumea largă.

 

 

ÎN  CRÂNGUL  DE  POVESTE

 

În crângul dintre ape, a fost un lac odată,

Ce scânteia în soare cu unda-i vălurită,

Secat-a de o vreme și nu mai are apă

Nici cât să umple-n ziuă, o urmă de copită.

 

În cela loc rămas-au doar sălcii plângătoare,

Răchite încâlcite și rugi negrii de mură,

Un stol de vrăbiuțe, vre-o două-trei cocoare

Și gaițe bătrâne ce zi-n de zi se-njură.

 

Copii n-aud la joacă să umple cu-a lor râset

Văzduhul și pământul din raiul cela sfânt,

Însingurat e locul ce-n gând îl port în plânset,

Că anii de poveste s-au dus și nu mai sunt.

 

S-a pustiit și via bătrână de pe Coastă,

Uscatu-s-au și nucii, strajerii păzitori,

Pomiștea de pe dealul vecin cu casa noastă

Și plopii de pe Vale, sălașuri pentru ciori.

 

Răritu-s-a și leatul ce-a fost de-odat cu mine

Și-n lăcrimate inimi s-au stins ca lumânări,

Plecat-au jertfitorii, închinători de bine,

Lăsând această lume la alți, nerăbdători.

*

Vre-o doi mai suntem încă, stingheri pe astă humă,

Tot depănând într-una a noastre amintiri,

Însingurând tristețea, cătăm în vremea bună

Visări ce fost-au clipa, frumoaselor trăiri.

**

Ca lacul din povestea copilăriei mele,

Ca mâine pustii-ne-om și noi ce-am fost cândva,

Speranța lumii ăstei, cu bune și cu rele,

Bobițe de vecie, pierdute, undeva.

 

 

FERICITUL

 

Când ochii ți se umezesc

Și-n boaba lacrimii fierbinți

Pe-obrajii tăi îmi strălucesc

Șirag de perle mici, cuminți,

 

E semn că sufletu-ți sfielnic,

Dezleagă taine bine-ascunse,

Și alintată de smerelnic

Înfiorări se vor pătrunse.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: În crângul de poveste (versuri)”