ÎNVĂŢĂTOAREA
A semănat destine mereu pe-a vieţii cale
Şi pus-a înainte trăirea dumisale
Copiii să înveţe din cărţi să buchisească,
Să scadă, să adune, să-mpartă şi să-mi crească
Averea cea de aur primită spre păstrare,
Din ea să se hrănescă pe-avieţii lor cărare.
A dat fără să ceară la nimeni vreo răsplată,
S-a bucurat când roada a fost mărită faptă
Simţind că o petală din lauri-nălţării,
Sunt pentru ea buchete, primite pe-a-nserări
Cărare, ce ca mâine se termină de-acuma,
Că prea îi simte-n spate răcorile şi bruma.
Şi-a împlinit menirea cuprinsă-n cel destin,
A fost şi multă miere dar şi amar pelin,
Şi bucurii să-i treacă necazurile toate,
Şi întristări, speranţe, regrete, mestecate,
De toate, ca să ştie cel gust la fiecare,
Din el la toţi să-mpartă hrănindu-i în visare.
Acum, îmi stă de-oparte , în colţul ei de lume,
Mai are-o tresărire când cineva îi spune
Aşa mai cu sfială, mai dulce, mai cuminte
Un ‚’’ Sărut mâna doamnă’’, de-aducere aminte
Ca semn că nu uitat-a pe-a lui învăţătoare
În anii scurşi ca clipe , pe-a timpului cărare.
Pe lume nu-s cuvinte să-i mulţumiţi vreodată
De ce va pus în inimi atunci, ca viaţa toată
Voi să-i purtaţi comoara din suflet dăruită,
Curată nestemată , în aur poleită.
Iar de-o vedeţi vreodată trecând prin cea mulţime
Smeriţi să-i faceţi vorbă , cu un cuvânt de bine.
SĂRUTA-VOI MÂNA CARE
(Doamnei mele învăţătoare Oproescu Viorica)
Într-un târziu, spre doamna-nvăţătoare
Mă-ntorc cu drag din marginea uitării,
Şi-n cupa vieţii sale-i pun o floare
Să-i îndulcească anii înserării.
Iar în cuvinte mute, miruite
De gând curat ascuns în lăcrimare,
Mă voi ruga la Tine, Preamărite,
Să-i ocroteşti cea cale în iertare.
Şi zilele să-i faci o bucurie
Că s-a-mpărţit în noi, în fiecare,
Să învăţăm a socoti şi-a scrie,
Să descifrăm a slovelor cărare.
Ce ea ne-a dat , nu are preţuire,
Şi nici măsură-n aur şi carate,
E scânteierea cea de vieţuire
Ce fără ea trăirea nu se poate.
***
De-o vezi cumva pierdută în mulţime
Opreşte-o, şi sărută-i mâna care,
Pe tine, ne-nceputu-n isteţime
Mi te-a pornit pe-a vieţii grea cărare.
DOMNULUI PROFESOR
(Neuitatului meu profesor de istorie,
Ionescu Nicolae)
Dascăl vechi cu rădăcina în moşia veşnicită,
Truditor la talpa ţării, cu durere-i zilnicită,
A văzut moartea-n tranşee, muşcătura ei de plumb,
Umilinţa unui lagăr şi-adevărul cela strâmb.
De aici venit-au toate când cu vorba lăcrimată
Ne spunea că ţara-i omul şi ţărâna sărutată
De acela ce-şi dă viaţa pentru sfânta libertate
Nu în vorbe ci în fapte, ca să-nvingă cea dreptate.
Astăzi, bob de veşnicie în umbrosul cimitir
Este-al nostru dascăl vrednic, lung pomenic dintr-un şir
Ce-au trecut cu bărbăţie tot bătătorind cărarea
La urmaşi s-o laşe dară cunoscută, urcătoare.
***
Preaiubite domn profesor, toţi v-aducem mulţunire
C-al nost suflet feciorelnic l-aţi purtat prin vremi bătrâne,
Ca să ştim că doar iubirea de moşie întăreşte
Braţul celui slab ce neamul, cu-a lui viaţă îl păzeşte.
Domn profesor, cât mai suntem vă purtăm în al nost’ gând
Cum mereu trăit-aţi viaţa, caldă flacără arzând,
Iar de-a fost cumva vreodată să vă facem supărare,
Azi iertaţi să fim cu toţii, vă cinstim c-o închinare.
SFINȚI DE MIERE
Vouă dascăli, sfinți de miere, n-am cuvinte preasmerite
Să vă-nalț cu sfiiciune lăcrimate mulțumiri,
Pentru cât din al vost’ suflet, ne-ați tot dat, învățăminte
Să ne facem rost în lume și cărări de fericiri.
Voi, pe lungul drum al vieții sunteți candele aprinse
Ce deschis-ați ochii noștri când am fost neștiutori,
Să-nțeleagă mersul lumii și în minți ce-s necuprinse
Să ne puneți pentru viață tăinuitele comori.
Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: 5 Iunie ,,Ziua Învățătorului” (versuri)” →
….și eu
Prieteni
E raiul coborât
Motto: