ZAMFIR ANGHEL DAN: Nuanța inteligenței

….și eu

cu ce-aș putea veni

când ție

natura ți le-a dat pe toate

doar c un poem cuantic

astral și cornean

și o iubire promisă într-o carte?

 

Nu

frumoasă corneană

Tu meriți tot ce îți dorești

și universul

încă nu a inventat

spre a-ți împlini norocul

iubirilor astrale

 

Rămâi ceea ce ești

Sublimul în arta culorilor materiei inteligente

eu am să te admir în taină

la umbra visului de a te fi întâlnit

în geometriile datelăriilor

în care apari

culorilor să dai

nuanța inteligenței

ascunsă într-o călimară

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

7 iunie 2020

Alexandrina TULICS: Prieteni

Prieteni

(Album: Colț stelar)

 

Stau înșirate la margini de drum,
umbrele pomilor, mantale căzute.
Sunt martorii-acelor ce-și povestesc
în mersul agale, viața, cele-ntâmplate
și existente, cele trecute.
Stau nemișcate în răbdări şi în surd,
preluând oftatul și greul acelui ce-i-n drum.
Absorb grimase și gânduri șoptite,
gesturi largi sau priviri obosite,
lanț de prieteni sunt umbrele-nșirate,
n-au microfoane, nici pagini cu mesaje asaltante…
N-au partid, voci ori culoare de steag.
Tot ce au… ‘ți dăruiesc pe al relaxării drumeag.
Îți dau ce-i mai bun! Ascultarea,-nsoțirea,
pe drumul de pace pe care mergi-ngândurat și
Parcă nu te-ai mai întoarce.

——————————–

Alexandrina TULICS

Delafield, S.U.A.

6 iunie 2020

 

Anatol COVALI: Fericirea noastrã a rodit (poeme)

H A I  S Ă  F U G I M
*

Dar se putea să nu mă-ntorc acasă
la rădăcina care m-a-mplinit?
Te-am regăsit la fel de bucuroasă
şi parcă mai frumoasă te-am găsit.
*
Şi-n timp ce-alergi spre mine, fericită,
ascult cum îţi râd gleznele subţiri
când văd fiinţa mea recucerită
de patima ce-ţi arde în priviri.
*
Aşa cum vii pari ca un snop de raze
culese din fantastice grădini,
cu trupul plin de perle şi topaze
ce strălucesc printre cununi de spini.
*
Iar părul tău, ce-n urma ta rămâne
prin ameţitul aer fluturând,
pare un câmp de aur plin de grâne
în care adormi-voi în curând.
*
Şi sânii tăi, doi pui de căprioară
care tresaltă lin şi-armonios,
par două cupe ce-mi oferă iară
vinul dulceag şi-atât de tămâios.
*
Şi ameţit te văd ca niciodată,
dorind să sorb din dulcele izvor
ce susură-n privirea ta curată
mereu răcoarea primului meu dor.
*
De gâtul tău colan de vis m-aş prinde,
în părul tău aş vrea să fiu vânt cald,
pentru-un inel în târg de sclavi m-aş vinde
ca să mă porţi pe deget ca smarald.
*
Eşti cea mai minunată bucurie
pe care-am cunoscut-o pe pământ,
ce-n viaţa mea ca un zefir adie
fără-a-ncerca să se preschimbe-n vânt.
*
Tu, trestia mea dulce şi înaltă
ce te mlădii peste al meu preaplin,
de ce inima mea mereu tresaltă
când farmecele-ţi către mine vin?
*
În mărul sub a căruia coroană
noi ne-am iubit cândva ca doi păgâni,
eu m-aş sui ca să-mi culeg drept hrană
buze şi ochi, gât, nas, săruturi, sâni…
*
Apoi aş sta sorbindu-te cu sete
spre-a-mi potoli al sufletului jar
şi aş mânca flămând, dar pe-ndelete,
superbu-ţi trup când dulce, când amar.
*
O, Doamne, ce sublimă desfătare
e-ntotdeauna în acest ospăţ,
când sărutare după sărutare
mi-arată cum iubirea s-o învăț.
*
Hai să fugim în via ce ne-aşteaptă
să ne ofere rodul ei bogat
şi dacă nici livada nu e coaptă
ne vom hrăni cu tot ce-am adunat.
*
Că am în mine struguri plini de rouă
sclipind în soare şi-aşteptând să-i rupi
şi mere dulci şi multă roadă nouă,
căpşuni şi fragi şi miere dulce-n stupi.

1 iunie 2020

 

 

Mai este cineva ca noi ?…
*

Oare de ce îmi ocolesc privirea
toţi cei pe care azi îi întâlnesc?
Nu văd în ochii mei doinind mâhnirea
când simt că mă condamnă că iubesc?
*
A fost mai altfel fericirea noastră
pentru că noi, şi când a viscolit
nu ne-am crescut garoafele în glastră,
ci în grădina-n care ne-am iubit.
*
Simt urmele ce le-ai lăsat în mine
cu unghii şi cu dinţi, cu mângâieri,
când simţurile noastre erau pline
de-ale dorinţei tandre adieri.
*
Trezeşte-te, că nu e timp de vise!
Hai sã zburãm din nou spre îndãrãt,
sã dãm în lãturi porţile închise
spre-a curãţa din noi orice omãt.
*
Stai în grãdina noastrã minunatã,
acolo unde visu-mi te-a nãscut
şi-ai cunoscut pentru întâia datã
tot adevãrul lumii-ntr-un sãrut.
*
În ea ai înţeles cât e de tare
iubirea dacã nu s-a-nnourat
şi n-a orbit de scurta fulgerare
a geloziei plinã de pãcat.
*
Iubirea nu se cumpãrã cu aur
şi nici n-o capeţi dacã dai comori.
N-o poţi avea decât fiindu-i faur,
trudind ca sã-i presari cerul cu sori.
*
Când ai venit la mine erai purã
şi mi-a fost teamã cã o sã te sfarm,
era doar şoaptã delicata-ţi gurã
pe când a mea fãcea cumplit vacarm.
*
Coroanã din speranţe împletitã
am pus pe a ta frunte şi ţi-am zis
cã dacã-ai sã rămâi a mea iubitã
voi face din iubirea noastrã vis.
*
Şi-am îngrãdit livada vieţii mele
cu zid înalt şi gros spre-a nu putea
sã intre cei cu gândurile rele
ca sã mânjeascã florile din ea.
*
Şi via lucrãtorilor am dat-o
ca sã ne-aducã-n toamnã rodul ei
pe care tu, iubito şi-adorato,
din gura mea ca pe-un nectar să-l bei.
*
Ce va mai fi pe urmã nu ne pasã
atâta timp cât suntem mulţumiţi
cã-n fiecare e-un mereu acasã
unde suntem tot timpul fericiţi.
*
Rãsunã glasul meu pânã departe,
purtat de-ale-mplinirilor arìpi,
vestind cã visul nostru n-are moarte
cât timp cu-a ta iubire-l înfiripi.
*
Mai este cineva ca noi sã poatã
ca sã suporte ne-ncetat sã stea
în acest rai ce n-are nici o patã,
în care nu existã frig şi nea ?!…

2 iunie 2020

 

 

A P O G E U
*

E-atât de greu să te descriu, iubito,
căci altfel eu cu sufletul te văd.
Icoana ta în mine-am zugrăvit-o
şi că-mi va fi reper etern prevăd.

*
Şirag de perle porţi în a ta gură
din care sorb doar miere şi nectar
când nu cunoaşte dragostea-mi măsură
şi mă întorc în tine iar şi iar.

*
Ce ’nalt e gâtul tău, ca de gazelă,
şi el dorind sărut după sărut,
când dragostea îşi face din el schelă
pe care urcă în necunoscut.
*
Dar sânii tăi ce-mi freamătă sub palme,
doi pui de porumbiţă ce nu ştiu
c-aproape-ntotdeauna-n clipe calme
pentru scăpare este prea târziu.
*
Chiar înainte să sosească seara
am să ajung pe piscurile lor
spre-a-mi încălzi neliniştea cu para
ce arde-n miezul lor mistuitor.
*
Ai fost şi eşti un roi de sentimente
care cu pasiune, zi de zi,
slăvesc pe-aceea care de prezent e
aleasă de destin spre-a mă iubi.
*
Nu vezi în pătimaşa mea privire,
care se-aprinde când te uiţi în ea,
cum infinitul plin e de-o iubire
în care tu eşti singura lui stea ?
*
Nu e pe lume alta mai frumoasă,
mai tandră-n mângâieri şi dezmierdări
aşa cum eşti tu, mândra mea crăiasă,
ce-mi porţi ale dorinţelor brăţări.
*
Izvor sublim de lapte şi de miere
din care viaţă şi speranţă sorb,
mireasmă prefăcută-n adiere
pe care cu ardoare o absorb,
*
Grădină minunată ce stă-nchisă
când alţii vor să intre după rod
şi-n care doar iubirea mea-i permisă
când îi cobori al patimei tău pod.

3 iunie 2020

Continue reading „Anatol COVALI: Fericirea noastrã a rodit (poeme)”

Ileana VLĂDUȘEL: Cum cad iubirile!

Cum  cad iubirile!

 

Cum cad iubirile, cum cad, din înălțimea unde au stat!

Și ce trufașe mai tronau

Și uite acuma unde stau!

 

Sub talpa hoților de doruri, umile și fără onoruri

Și se îngroapă în nisip,

Lângă uitare și se sting.

 

Sub coapsa timpului strivite de nestatornice ursite,

Prin falduri de singurătate,

Pe alei cu amintiri pătate.

 

Cum cad iubirile, cum cad, din inimile unde au stat

Vestale ce uitându-și locul,

Au lăsat să se stingă focul!

 

Rămân fărâmițate biete, în urne vechi, în lanț și-n zeghe

Și nu le caută cuvântul,

Nici inimile și nici gândul.

 

Cum cad iubirile, cum cad, de pe piedestalul spart

Și-n pieptul unde-au fost regine

Rămân în urma lor ruine!

 

Cum plâng iubirile, cum plâng când din altarul lor se sting

Și cum își rup veșminte alese

Că nu mai sunt de azi mirese!

 

Cum viscolesc pustietăți printre ruine de cetăți

Și cum mai șuieră și vântul

Săpând iubirilor mormântul!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

5 iunie 2020

César Vallejo: Heralzii negri

Heralzii negri

 

Suntem supuși în viață la biruinți atât de dureroase… Nu știu eu!
Cu ură prăvălite, cad peste noi lovituri de la însuși Dumnezeu,
iar tulburarea se adună în lacul fără fund al sufletului … Nu știu eu!

 

Puține sunt, dar sunt… Întunecate brazde sapă-n obrazul cel mai diafan,
în umărul cel mai puternic. În chip de bidivii sălbatici, de cruzi năvălitori,
de heralzi negri, ne taie calea, prezicând sfârșitul.

 

Prăbușit în abis, Hristosul sufletului cată zadarnic după a sa blândă
menire, curmată de-un destin necruțător. Pocnind aidoma cojilor crăpate,
de pâine arsă, uitată în cuptor, plesnesc pedepse sângeroase deasupra tuturor.

 

Iar omul… biet… sărman! Privirea și-o întoarce și speriat tresare, simțind
o nevăzută palmă pe umăr; tot ce-a trăit până acum se-adună în
căutătura lui smintită, alimentând un heleșteu plin-ochi de vini neispășite.

Suntem supuși în viață la biruinți atât de dureroase… Nu știu eu!

 

Cesar Vallejo, Peru (1892 – 1938)

Traducere: Germain Droogenbroodt  și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

din: Los heraldos negros

 

 

***
Los heraldos negros

 

Hay golpes en la vida, tan fuertes… ¡Yo no sé! Golpes como del odio
de Dios; como si ante ellos, la resaca de todo lo sufrido se
empozara en el alma… ¡Yo no sé!

 

Son pocos; pero son… Abren zanjas oscuras en el rostro más fiero y
en el lomo más fuerte. Serán tal vez los potros de bárbaros atilas; o
los heraldos negros que nos manda la Muerte.

 

Son las caídas hondas de los Cristos del alma, de alguna fe adorable
que el Destino blasfema. Esos golpes sangrientos son las crepitaciones
de algún pan que en la puerta del horno se nos quema.

 

¡Y el hombre … Pobre … pobre! Vuelve los ojos, como cuando por
sobre el hombro nos llama una palmada; vuelve los ojos locos, y
todo lo vivido se empoza, como un charco de culpa, en la mirada.

Hay golpes en la vida, tan fuertes … ¡Yo no sé!

César Vallejo, Perú (1892 – 1938)

de “Los heraldos negros”

Mircea Dorin ISTRATE: 5 Iunie ,,Ziua Învățătorului” (versuri)

ÎNVĂŢĂTOAREA

 

A semănat destine mereu pe-a vieţii cale

Şi pus-a înainte trăirea dumisale

Copiii să înveţe din cărţi să buchisească,

Să scadă, să adune, să-mpartă şi să-mi crească

Averea cea de aur primită spre păstrare,

Din ea să se hrănescă pe-avieţii lor cărare.

 

A dat fără să ceară la nimeni vreo răsplată,

S-a bucurat când roada a fost mărită faptă

Simţind că o petală din lauri-nălţării,

Sunt pentru ea buchete, primite pe-a-nserări

Cărare, ce ca mâine se termină de-acuma,

Că prea îi simte-n spate răcorile şi bruma.

 

Şi-a împlinit menirea cuprinsă-n cel destin,

A fost şi multă miere dar şi amar pelin,

Şi bucurii să-i treacă necazurile toate,

Şi întristări, speranţe, regrete, mestecate,

De toate, ca să ştie cel gust la fiecare,

Din el la toţi să-mpartă  hrănindu-i în visare.

 

Acum, îmi stă de-oparte , în colţul ei de lume,

Mai are-o tresărire când cineva îi spune

Aşa mai cu sfială, mai dulce, mai cuminte

Un ‚’’ Sărut mâna doamnă’’, de-aducere aminte

Ca semn că nu uitat-a pe-a lui învăţătoare

În anii scurşi ca clipe , pe-a timpului cărare.

 

Pe lume nu-s cuvinte să-i mulţumiţi vreodată

De ce va pus în inimi atunci, ca viaţa toată

Voi să-i purtaţi comoara din suflet dăruită,

Curată nestemată , în aur poleită.

Iar de-o vedeţi vreodată trecând prin cea mulţime

Smeriţi să-i faceţi vorbă , cu un cuvânt de bine.

 

 

SĂRUTA-VOI   MÂNA   CARE

(Doamnei mele învăţătoare Oproescu Viorica)

 

Într-un târziu, spre doamna-nvăţătoare

Mă-ntorc cu drag din marginea uitării,

Şi-n cupa vieţii sale-i pun o floare

Să-i îndulcească anii înserării.

 

Iar în cuvinte mute, miruite

De gând curat ascuns în lăcrimare,

Mă voi ruga la Tine, Preamărite,

Să-i ocroteşti cea cale în iertare.

 

Şi zilele să-i faci o bucurie

Că s-a-mpărţit în noi, în fiecare,

Să învăţăm a socoti şi-a scrie,

Să descifrăm a slovelor cărare.

 

Ce ea ne-a dat , nu are preţuire,

Şi nici măsură-n aur şi carate,

E scânteierea cea de vieţuire

Ce fără ea trăirea nu se poate.

 

***

De-o vezi cumva pierdută în mulţime

Opreşte-o, şi sărută-i mâna care,

Pe tine, ne-nceputu-n isteţime

Mi te-a pornit pe-a vieţii grea cărare.

 

 

DOMNULUI   PROFESOR

                                (Neuitatului meu  profesor de istorie,

                                                                 Ionescu  Nicolae)

 

Dascăl vechi cu rădăcina în moşia veşnicită,

Truditor la talpa ţării, cu durere-i zilnicită,

A văzut moartea-n tranşee, muşcătura ei de plumb,

Umilinţa unui lagăr şi-adevărul cela strâmb.

 

De aici venit-au toate când cu vorba lăcrimată

Ne spunea că ţara-i omul şi ţărâna sărutată

De acela ce-şi dă viaţa pentru sfânta libertate

Nu în vorbe ci în fapte, ca să-nvingă cea dreptate.

 

Astăzi, bob de veşnicie în umbrosul cimitir

Este-al nostru dascăl vrednic, lung pomenic dintr-un şir

Ce-au trecut cu bărbăţie tot bătătorind cărarea

La urmaşi s-o laşe dară cunoscută, urcătoare.

 

***

Preaiubite domn profesor, toţi v-aducem mulţunire

C-al nost suflet feciorelnic l-aţi purtat prin vremi bătrâne,

Ca să ştim că doar iubirea de moşie întăreşte

Braţul celui slab ce neamul, cu-a lui viaţă îl păzeşte.

 

Domn profesor, cât mai suntem vă purtăm în al nost’ gând

Cum mereu trăit-aţi viaţa, caldă flacără arzând,

Iar de-a fost cumva vreodată să vă facem supărare,

Azi iertaţi să fim cu toţii, vă cinstim c-o închinare.

 

 

SFINȚI  DE  MIERE

 

Vouă dascăli, sfinți de miere, n-am cuvinte preasmerite

Să vă-nalț cu sfiiciune lăcrimate mulțumiri,

Pentru cât din al vost’ suflet, ne-ați tot dat, învățăminte

Să ne facem rost în lume și cărări de fericiri.

 

Voi, pe lungul drum al vieții sunteți candele aprinse

Ce deschis-ați ochii noștri când am fost neștiutori,

Să-nțeleagă mersul lumii și în minți ce-s necuprinse

Să ne puneți pentru viață tăinuitele comori.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: 5 Iunie ,,Ziua Învățătorului” (versuri)”

Alexandrina TULICS: E raiul coborât

E raiul coborât
                                   (Din albumul ,,Tezaur Ceresc”)

 

Își scutură salcâmii pletele albite

Castanii aprind lumini în candelabre -n alb

Iar liliecii și-au înroșit cosițe,

Din verde crud se -nalță ici,colo câte-o căpiță,

Printre fagi.

Mioare-lenevite-n saț,

Uită să-și behăie identitatea,

O siluetă cară pe umeri cobilița,

‘Ncărcată-n vișini roșii,culese jos în poieniță.

-E raiul coborât la pământeni!

Văzând atâta frumusețe,bunătate; Înfioară !

Mi-s dragi colinele în verde

Și seara ce-n răcoare lin coboară…

Aș vrea să strig să mă audă,

Toți pământenii!

Cu ei în cor să -nalț-n iubire, sfinte mulțumiri,

Aceluia ce ne e Domn, mărit si scump Mântuitor.

——————————–

Alexandrina TULICS

Delafield, S.U.A.

4 iunie 2020

 

Daniela PÂRVU DORIN: Sufletul ca o pasăre mică (poeme)

Motto:

,,Iertarea e regăsirea unei averi înstrăinate“(Schiller)

 

Lumina cade pe noi ca pe-o cicatrice veche

mărind fiecare bob de sânge

Și-n toate scenariile noastre de iertare

există o listă neagră cu rânduri ce trebuie șterse

pentru că viața trebuie curățată! Dar în cea mai deplină liniște

până când iertarea nu va mai fi un act de dreptate

ci unul de dragoste…

ierți și ai impresia că-l imiți, o clipă pe Dumnezeu…

și înțelegi de ce îmbrățișarea oprește timpul în loc

de ce uneori ți se năruie în inimă un cer întreg

te poți pierde și-n minutul marii Regăsiri

cu tine, cu Dumnezeu și cu celălalt

e un  fel de Sfânta Treime a iertării, în fiecare rană

sufletul e o pasare mică pe care o strângem prea tare,

uneori, chiar neștiind dacă sau când am omorât-o…

neiertând…

 

 

Poem de stare

 

Avem nevoie de un act de identificare,

trece ceva vreme pana-nvatam

despre aspectele subtile ale lumii noastre interioare

tot ce ne defineste e lumina in care ne percepem

tot ce ne bantuie ne dezvaluie bucuria

traita scenic fara sa vrem,

fără sa știm

ca dincolo de inima e lumea ta

o lume nebănuit de-ncăpătoare…

in care toata viata te poti rataci…

dar numai  într-o anumita zi …te pierzi!

 

 

Răsărit de soare( interior)

 

Despre respirația inimii se tace!

sentimentele ce pun stăpânire pe tine

sunt brodate sub patrafir

suntem două ființe de nisip

cu vieți sfărmate(avem Raiul închis)

așa că vom cere unui preot bătrân

să ne deschidă, la amândoi, aceeași Carte…

**

suntem rezultatul unei unice simulări

trăite în lumea demult bandajată

în care nimeni nu te poate-mbrățișa

venim amândoi din aceeași înstrăinată

singurătate,

nu mai recunoaștem supliciului nici o unealtă,

chiar dacă viața, subtil de tot, ne poate încătușa!

***

(abia) mai disting o urmă de glonte

 

 

Pictez pietre

 

Pictez pietre

decând simt că cineva îmi risipește timpul

trăit în lanțuri cu fiecare za

cu inima afară din cămașă,

eh, e o piatră pictată și ea!

a sare amară miroase

în culori pun din durerea lumii ceva…

dacă nu simți

Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Sufletul ca o pasăre mică (poeme)”

Mircea Dorin ISTRATE: Lada de zestre

 

LADA  DE  ZESTRE

 

,,În lăda cea de zestre, stă TIMPUL adormit,

Miroase-a levănțică, a smirnă și-a smerit”,

A stat acolo-n vremuri, ca pân’ la noi s-ajungă,

Torcându-și veșnicia cuminte și prelungă.

 

Acolo e FRUMOSUL, CURATUL di-nceput,

IUBIREA și AMARUL și LACRIMA-n durut,

SPERANȚA, BUCURIA și VISUL  și-NĂLȚAREA

Și toate ale vieții, să nu-i uităm CĂRAREA.

 

Să știm că noi venit-am din TIMPUL de demult,

Din vremea când străbunii chiar ei l-au început,

Și-n VREDNICIT  trecut-au prin toate negrăbit,

Cu Domnul lor din ceruri, cum vremi s-au nimerit.

 

Acum, în lada ceea, cât toate-s adunate,

ICOANE-mi sunt  de SUFLET,  pe-altare-nlăcrimate,

Să ne-nchinam la ele cum facem la ceresc,

Că-n ele e SCÂNTEIE și DUH  DUMNEZEIESC.

**

În lada cea de zestr-i, un BOB DE VEȘNICIE,

TRECUTUL scurs smerelnic în lungă vrednicie,

Mereu jertfita VIAȚĂ pe humă de lumesc,

Să fim, de merita-vom, în Raiul din ceresc.

***

Când ne-mbrăcăm cu straiul de bunii mei purtat,

Trăi-vom o clipită în lumi de preacurat

Și n-om lăsa uitarea să șteargă cel trecut

În care ei, cu toții, o vreme-au încăput.

 

Așa vom sta de-apururi aicea laolaltă,

Cu toți din neamul nostru ce-au fost aici vre-odată,

Cu toate ce-au fost bune și rele la un loc,

Trăite în smerelnic sub umbră de noroc.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

4 iunie, 2020