Cu aripi de mătase mângâie vântul seara,

Înfiorând simțirea la tot ce-i trăitor,

Înfoaie focu-n vatră, săltându-mi-l ușor,

Să-mi gate cina care, încheie-o zi de vară.

 

 

Luceferii sfielnici se-aprind pe cerul nopții,

Străluminând cerescul în lungul lor și-n lat,

Pruncuții cei de-o șchioapă să doarmă mi-au plecat,

Se stinge-ncet și moare, de-acuma larma vieții.

 

Încet, suflarea toată în vis mi se scufundă,

Lăsând himere-n minte să-mi umble cum îmi vor,

Din cer, pe-ntinsul lumii în nevăzut cobor,

O liniște și-o pacea smerelnică și blândă.

 

Pe undeva, departe, în crucea nopții bate

Nici știu de unde încă, un clopot vechi, dogit,

De-acuma timpul lumii, mereu neadormit

Spre zorii dimineții, încet, încet răzbate.

*

Așa îmi trece noaptea, lăsându-și lăcrimarea

În roua dimineții ce-o scânteia în iarbă,

Iar bobii ei îmi fi-vor a dimineții salbă,

La gâtul verii care, își calcă-ncet cărarea.

 

 

VREDNICIȚILOR  EROI

 

Motto: Închin, în fața voastră, smerelnica mea frunte,

             Voi, care-mi sunteți încă eroii-atâtor lupte

              Pe câmpul de onoare al dragostei de țară,

              De neamul  ce-a lui viță, nicicând n-o să dispară.

 

În lanul ce se coace sub mângâieri de soare,

Mi-au înflorit sfielnic, văpăi de maci în floare,

Sunt sufletele voastre pe-aicea risipite,

Ce pentru veșnicie cu glia-s înfrăție.

 

Când din cuptor îmi scoateți cea aburindă pâine

Și-n mâini o frângeți încă spre ziua cea de mâine,

În ea e și-a lor suflet cu cugetu-mpăcat,

Că viața pentru țară și pentru noi și-au dat.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Seară de vară (versuri)” →

VA  MAI  VENI  CÂNDVA,  ODATĂ….

 

Va mai veni cândva o vară

Și-o fi ca-n vechile povești?

Iubirea să ne-o-aprindă iară,

Să-ți spun cât dragă tu îmi ești?

 

Va mai veni o lungă toamnă

Să-mi coacă merele crețești?

Îi mai veni, frumoasă doamnă

Să-mi spui că încă mă iubești?

 

Va mai veni cândva o iarnă

Cernând ninsorile cerești?

Ca vremea nostră s-o rentoarnă

Spre-nfiorări dumnezeiești?

 

Va mai veni o primăvară

Și tu-i veni de unde ești,

Să-nmugurim iubirea iară

Așa ca-n vechile povești?

*

De vei veni o clipă dară

În orice anotimp dorești,

Vom fi, a câta oară iară

Nebunii lumii, pământești?

 

Și tot ce-n urmă am lăsat,

În lacrimi vom lua-napoi,

Va fi cel ultimul păcat

De care ști-vom, numai doi.

 

Acum, în îndulcite șoapte

Iar îți trimit din al meu gând,

Chemări să vii în orice noapte

În visul meu, tot rând la rând.

 

 

POVEȚILE  PRIMITE

 

Mărite Doamne, eu greșesc?

M-ai pus în colțul meu de lume

Pământul ăsta să-l robesc

De vreau viața-n toate bune?

 

Și ca să nu mă lenevesc

Mi-ai pus în brazdă bobi de aur?

Și-atâtea griji cum să-i păzesc

De furi, purtând cununi de laur?

 

Și pe acest picior de plai

Mi-ai dat să am ca untul huma?

Și cuibul mi-l făcut-ai Rai

Să-mi apăr neamul, țara, muma?

 

În monumente și-n Columne

Din veac în veac să veșnicesc?

Și doar mereu în fapte bune

Viața încă s-o trăiesc?

 

Să fiu aici, un pumn furtunii

La toți dușmanii nepoftiți?

Iar ca să am puterea urii

În griji, nevoi, ne ții uniți?

 

Vrei să-mi arăți, că-n astă lume

Nimic nu-ți vine prea ușor?

Plătitul preț, sunt fapte bune

Făcute-n dragoste și dor,

 

Iertarea încă și iubirea

Și vrednicia-n toate cele,

Aduc în viață fericirea

Din toate patimile mele.

 

Am înțeles Mărite Doamne,

Că ții la mine și ai vrea,

S-ajung în ale vieții toamne,

Mai bun, mai vrednic și-oi avea,

 

A Tale Raiuri nesfârșite

Vecie fie-mi de-oi pleca,

De-aceea ține-oi Doamne minte

Povețile, ce Tu mi-i da.

 

07.06.2020

 

 

TRĂIM  DE-ACUM  ÎN  ALTĂ   LUME

 

Împovărat de mari nevoi,

De griji, de anii duși în spate,

De mersul lumii spre n-apoi,

De câte astăzi nu mai poate,

 

Sihastrul nostru, răbdător,

De-atâta pusnicit departe,

A coborât la muritori

Să spuie lumii ce li-s date.

 

S-au strâns mulțimii ca să-i asculte

Învățătura-i înțeleptă

Și din îndemnuri să se-nfrupte,

Ca să le pun-apoi în faptă.

*

Așa s-a întâmplat n-ainte

Cu marii noștrii eremiți,

Erau îndreptători de minte,

Curați în toate și smeriți.

 

Trăind cu sfânta rugăciune,

De toate celea-nnevoiți,

S-au însfințit cu-nțelepciune

Să întărească-a noastre minți.

**

Azi, nu mai sunt acei sihaștri

Să nevoiască pentru noi,

Să lumineze precum aștrii,

Întunecimile din noi.

 

De-aceea suntem tot mai răi,

Tot mai avari, mai păcătoși,

Avari, tâlhari, atei, călăi

Și de putere prea setoși.

 

Nu mi-s mai ei să ne îndrepte

Purtarea care ni-i greșită,

Cu-a lor cuvinte înțelepte,

Și viața-n Domnul arvunită.

 

S-au lepădat de noi sihaștri

Și cerul încă ne-a uitat,

N-au sfânt în ei toți popii noștri,

Iar  noi păcatului ne-am dat.

 

Sihaștri fi-vor amintire

Ce-o vom uita-o în curând,

Cu ei avut-am ocrotire

Nevolniciilor din gând.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poeme” →