RECOLTĂ
Al vocii tale timbru se aude
fermecător la telefon
într-o fierbinte zi de august
în care eu visam vițe de vie
cu struguri copți
mustind în zahăr și-n beții
și mi-am imaginat plăcuta umbră
de sub platanii cei răcoritori
înșiruiți pe malul râului zburdalnic
parcă gustam din trupul tău
sorbind din sfârcurile sânilor
de care îmi era dor, să îi sărut,
eu, cel ce s-a-mbătat cu miere.
MANOLIS, Grecia (1947)
Traducere: Germain Droogenbdroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg
A treia poruncă
Nu Te-am rugat nimic, demult…
Mi s-a părut că-s binecuvântat
De Tine și de heruvimi ce sunt
în lumea Ta, cea fără de păcat.
Atât de des la Casa Rugăciunii
Veneam mereu nemiruit,
Mă scuturam de clopotul minciunii
Cu sufletul ieșeam întinerit.
Nu știu dacă sunt ani sau săptămâni
Dar astăzi simt că-s nins în cute reci,
Vrăjmașii înfig în inimă doar spini
Și rugă am să nu fie pe veci.
Nu Te-am rugat nimic, știi bine
De boala mea sunt singur vinovat,
O vorbă îmi doresc să schimb cu Tine
Te rog…prea des în pieptu-mi am oftat
Mi-ai zis odată că sunt visător
Și muze am în stihul meu,
Dar Tu, m-ai dus la apă de izvor
Eu nu am cutezat că nu sunt zeu!
Tu mă cunoști și știi prea bine,
De Tine sufletul mi-e îmbrăcat,
Te-ntreb, acum, o vorbă de la Tine,
De ce-s fără putere și-nghețat?!
De ce mi-au fost ursitele haine
Când visele mi-s prinse-n gânduri
De ce e tristă soarta pentru mine
Când tot ce am…se regăsesc în rânduri?!
Tu, să mă ierți ce-am zis cândva
De nu am respectat al Tău Cuvânt,
Dar sufletul și înghețat, ardea…
Poate în cer e altcumva,..eu…nu sunt Sfânt!
——————————–
Vasile COMAN
Ploiești
14 iulie, 2014
E vremea
Se schimbă stăpânii ca apa-n bazin.
Pe rând,ca la moară,stau mult sau puţin,
atât cât să-şi facă doritul preaplin.
Trufaşii şi şmecherii noştri ciocoi
n-au timp ca să vadă ce chin e în noi,
că ţara-i pe ducă şi zace-n nevoi.
Sunt aşi în palavre. Magiştrii-n minciuni
surâd şmechereşte când sunt moţiuni,
urlând că nu-s alţii să fie mai buni.
Ce-i drept, sunt canalii, dar nu-s proşti deloc
şi-au fost înzestraţi cu parşivul noroc
ce face cinstit dintr-un mare excroc.
N-au milă de ţară, de bietul popor
ce crede prosteşte în dragostea lor
în vreme ce dânşii se-mbuibă de zor.
În splendide vile trăiesc în huzur
o viaţă lipsită de orice cusur
sfidând sărăcia ce creşte în jur.
Nu văd că poporul, atât de bolnav
în urma domniei imperiului slav,
mai are puţin şi devine iar sclav.
Sau văd, dar în fond asta şi urmăresc
când fără de jenă mereu ne prostesc
spunând cât de mult ei de fapt ne iubesc.
Cumplite năpârci an de an am ales,
dar încă se pare că n-am înţrles
că ce-am semănat pân’ la urmă-am cules !
Mai e încă vreme şi încă putem
scăpa de cumplitul şi crudul blestem
de-a fi obligaţi doar otravă să bem.
Sfârşitul domniei acestor despoţi
atît de corupţi, de pătaţi şi de hoţi
a fost totdeauna şi e în noi toţi.
E vremea ca imnul să vi-l ascultaţi
şi din somnu-n care dormiţi ca drogaţi
cuprinşi de mânie să vă deşteptaţi !
1992
————————————–
Anatol COVALI
București
Pe Camino
Da, am fost pe Camino!
Da, de-atunci sufletul mi-a fost răvaşit!
De-atunci am uitat, nu mai ştiu,
Din ce parte, de unde-am venit.
Da, am fost pe Camino!
De-atunci, trupul mi-e plin de păcat.
Da, am fost pe Camino!
Nici nu mai ştiu de când am uitat.
Da, am fost pe Camino!
Apostolul spre el m-a chemat….
La gândul că acolo mi-e bine,
De gândul acesta, nebună, m-am agățat.
Am fost pe Camino cu tine în gând,
Am fost pe Camino, dansând, alergând.
Am fost pe Camino, pe Iacob am vrut să-l întreb
Dacă rămas fără mine mai eşti un întreg.
———————————–
Simina PĂUN-MOISE
19 septembrie, 2018
O toamnă ce vine curând…
Mi-e dor de o toamnă ce vine curând
ca o iubire ce scapă din lanţuri
până şi învârtirea pe roată
a naturii se face fără emfază
numai suferinţa are cea mai mare paletă de culori
iar frunzele se înroşesc
pe un portativ de flori la amiază…
nu mai ştiu dacă cuvintele-mi plâng
sau râd
când vreau să ies din mine un pic
sufăr de o imensă fragilitate
poemele au sentimente şovăitoare
mă duc să-mi caut sinele, îmi zic!
Pe valsul de adio a lui Chopin
se-ntâmplă tot! e o toamnă promisă
sau un alai de viori?!
din crengile copacilor îmi fac atele
că frunzele îmi sunt deja
pansamente-n culori…
ăsta-i singurul spaţiu în care mă-nvârt
şi coala albă de hârtie-tu ce mai stai!?
mi-e dor de o toamnă ce vine… alene
şi de o clipă de iubire furată din rai!
————————————
Daniela PÂRVU DORIN
19 septembrie, 2018
VÂNT PÂRDALNIC
Peste covorul frunzelor de toamnă
Azi rătăcește vânt pârdalnic,
Aceasta e o mare doamnă,
La vals el o cheamă slugarnic,
O prinde de mijloc sfios,
Îi cântă blând o serenadă,
O poartă-n dans vijelios
Pe a câmpiei promenadă
Și saltă frunze minunate
În dans nebun, fermecător,
Ninsori atât de colorate
Din pomi picură ușor,
Și cântă zarea cu dulceață,
Cocori se duc în depărtare,
E tot mai târziu dimineață,
E tot mai devreme-nserare!
Vântul dansează toamna tare,
Și nori îi picură pe frunte,
Din mirul umed cu ardoare,
Tării de viață dulci și sfinte!
E toamnă, e vânt și sunt nori,
E bogăție, ‘i dans, sunt ploi
Și pleacă-n legea lor cocori,
Aici rămânem numai noi
Și-or mai rămâne niște ciori,
Și niște păsări zgribulite,
Și-acorduri fine de viori,
Și dans de frunze ruginite,
Și-or mai rămâne vrăbiuțe ,
Și guguștiuci prea răbdători,
Și amintirile drăguțe
Din decuseară ori din zori!
Un vânt pârdalnic îmi șoptește
Că dansul toamnei a-nceput,
Că vara iute se sfârșește
Într-un acord, de-acuma mut…
———————————–
Florentina SAVU
19 septembrie, 2018
MERIDIANUL ZERO
Chiar de-am fi fost în universuri paralele,
la plus sau minus infinit ne-am fi-ntâlinit
căci nouă așa ne-a fost de la-nceput sortit
să ne-ntâlnim cândva chiar dincolo de stele.
Purtam în noi demult icoane neștiute,
fără-a putea gusta din taina lor cerească
decât atunci când a-nceput în noi să crească
un sfânt miraj venind pe căi necunoscute.
Le-am întâlnit și ne-au purtat, deopotrivă,
pe plajele de la Kristel și Cap Falcon,
unde plutem nedesparțiti, la unison,
peste iubiri venind din spații în derivă.
Ne-au legănat în vis prin oaze de Sahare
sub palmierii ce pluteau vrăjiți pe apă
când trupurile noastre se zbăteau să-ncapă
în oiștea de pe cer a Carului Cel Mare.
În zori de zi plonjam în golfuri de ispite
venind îmbrătișati tocmai din Carul Mare
căci se năștea-nlăuntrul nostru o chemare
de pământești dorințe încă nerostite.
Pe țărmul dăltuit știam că ne așteaptă
un nou tărâm, pe-al său meridian zero,
să ne conducă-n pași vrăjiți de bolero
pentru-a găsi în zori a nemuririi poartă.
Ne spinteca meridianul de pe sferă,
iar timpul ce s-a rupt nehotărât în două
ne-a oferit atunci o paradigmă nouă –
tot amândoi, dar fiecare-n altă eră.
De ce să ne-ntrebăm acum necontenit
ce sorți am fi avut prin lume separat?…
Noi am știut de la-nceput ce ni s-a dat –
un foarte scurt răgaz în spațiul infinit.
———————————————–
Corneliu NEAGU
19 septembrie, 2018
Testamentul unui oarecare
Când eram în ,,generală,, învățam despre istorii
Despre cum luptau strămoșii aducând țării victorii,
Despre Decebal sau Horia, despre Cloșca și Crișan
Ștefan Mare din Moldova, despre ardelean , muntean.
Și aveam mândria noastră chiar dacă eram copii
Ne jucam de-a voievozii aducându-i printre vii,
Știam despre Sinan-Pașa cum dantura și-a pierdut
La Călugăreni în luptă când Viteazul l-a înfrânt.
Astăzi…toate-au fost odată, istoria-i pe bucăți
Țara ne este prădată de clanuri și mafioți,
Tot ce-a fost creier deștept- emigrant peste hotare
Am rămas cu guvernanții ce-și fac pensii speciale.
Cine să mai dea un ordin să mai trecem iarăși Prutul
Nu are nimeni curaj în Senat să ia cuvântul,
Nu mai avem Mareșal, securiștii ne conduc,
Biet țăran ară pământul cu calul și vechiul plug.
Știu că multora din noi li se pare că pe roată
Nu Horia a suferit, ci nația noastră toată,
Cum să nu râdă de noi lacomii și toți nebunii
Când pădurea din Ardeal e tăiată cum vor hunii.
La Strasbourg, în Parlament, ca să reprezinte neamul
Am ales-o pe ,,succesuri,,-nașa unuia cu clanul,
Cum să nu te-mbolnăvești când vezi atâția corupți
Stânga…dreapta toți vor mită, tu pentru ce să mai lupți.
În spitale de ajungi ai grijă și schimbă-ți karma
Apă găsești în bidoane totul de la Hexi-Pharma,
Șpaga e la mare cinste pentru ei ești o povară,
Asta se întâmplă acum în această biată țară.
Marii poeți au scris versuri- însuși Marele Tribun
Despre jaful ce-i în țară, dar au zis că e nebun,
Păunescu cât a scris despre scârbe și de javre,
Cu pământ le-a închis gura transformându-i în cadavre.
Să tăcem, au zis stăpânii, cine mai vrea ca să moară?
Altul fi-va azi la rând ce a scris ,,Pâine amară,,
-Cum se poate-n țara asta, eu, cu ce să mai trăiesc?!
Însă cel cu șpaga mare ți-arată beciul domnesc.
Mai avem eroi în țară să ne reprezinte-n lume?
Mai avem curaj, mândrie, lucrului să-i spui pe nume?
Sau suntem toți incapabili, vindem țara la străini
De ne râde toată lumea că suntem niște cretini.
Însă roata se învârte câteodată și în spate
Din mormânt ne vom trezi ca în 907,
Îi vom arde noi pe rug pe bandiți și mafioți
Haimanale ce ne sunteți-fir-ar mama lor de hoți!
——————————–
Vasile COMAN
Ploiești
2 septembrie, 2016
AȘ VREA
Pe cer, nori se răscolesc
Și se bat, și se agită,
Inima îmi e pierită,
Gânduri, sufletu-mi zdrobesc…
Pe pământ oameni se ceartă,
Se urăsc, se-njură mult,
Îmi simt sufletul umplut
Cu o bucurie moartă…
N-am cuvinte, doar priviri
Când spre cer, când spre pământ,
E-ntristat și Domnul Sfânt
Și-are dese tresăriri…
Prea puțini îl mai respectă,
Prea puțini îl mai iubesc,
Mulți în egoism trăiesc,
Lumea nu este perfectă!
Nori se-agită și se-aprind,
Oameni mulți, pumni își împart,
Visele toate s-au spart,
Doruri prea multe se sting…
Răutate e pe cer,
Răutate pe pământ,
Ea mereu își ia avânt,
Visuri se tot nasc și pier…
Domnul totu-n voie lasă,
Este supărat și El,
Îmi vreau traiul un pastel
Să-l servesc cu drag la masă…
Aș vrea în lumi armonie,
Visuri în foșnet de iarbă,
Aș vrea zâmbet până-n barbă
Și-aș vrea mereu bucurie!
———————————–
Florentina SAVU
18 septembrie, 2018
SUNT VISUL TĂU
Sunt visul tău, care se stinge
Când ziua iar abundă -n sori,
Același vis care se frânge
Cum s-a mai frânt de-atâtea ori.
Sunt visul tău care prelinge
O lacrimă pe-o frunză albastră,
Mușcata ce-carminu-și plânge
Când nu-i lumină la fereastră.
Sunt visul tău pe mal de ape
Ce pașii-și poartă-n necuprins
Cum nicio dună nu mă-ncape
Nici valul care m-a atins…
Sunt visul tău care se piere
În glas de pescăruș hoinar
Cătând a lunii mângâiere
Sau adăpostul unui far…
Sunt visul tău ce rătăcește
Și pe câmpiile-nverzite
Ce zburdă până obosește
Și-ți cade-n brațe moi, dorite.
–––––––––––
Elena VOLCINSCHI
(Din volumul ,,Preludii autumnale”, 2018)