Spre cel căzut am încă mâna-ntinsă,
Cu cel pribeag împart un colț de cer,
Disting în orice om un giuvaer
Și dărui din lumina mea aprinsă.
Nu lingușesc ca să obțin foloase,
Când spun iubesc, nu mă gândesc la rut,
În fața celui slab pun pieptul scut
Și noaptea stau bolnavului de șase.
Nu mă privi ne-ncrezător, străine…
Eu caut încă aur în ruine…
Îți aduci aminte mamă cum ne privegheai în noapte,
Ne puneai cu-oțet comprese și ne înveleai în șoapte
Apoi sărutai fierbinte tâmpla cea înfierbântată…
Perna ta de lacrimi udă n-am s-o pot uita vreodată.
Îți aduci aminte tată, tu, ce dormi sub bradul falnic,
Din bucata ta de pâine cum rupeai cu suflet darnic?
Ne mințeai că nu ți-e foame… Te credeam, eram copii…
Cum munceai din zori în noapte n-am să uit nicicând, să știi…
Îți aduci aminte mamă, (astăzi ești paralizată)
Nu-ți era prea grea găleata, nu-ți părea grădina lată
Nici prea călduroasă vara, nici geroasă iarna cruntă,
Aveai părul precum noaptea…astăzi ești așa căruntă…
Când privesc la poza veche mă inundă-n hohot plânsul…
Tu erai cais în floare, stâncă tare era dânsul…
Mamă, unde ți-e puterea?… Tată, haidem în pădure…
Ne așteaptă-n poieniță tufele cu negre mure!
Au apus acele vremuri… Ți-a rămas surâsul, mamă;
Ce a fost un basm odată, azi s-a transformat în dramă.
Plângi când îți aduc o floare, într-un scaun de fier, cu roți…
Tată, nu ești mort…vlăstare, îți aduc zece nepoți.
