Lilia MANOLE: Când rana se-adâncește

CÂND RANA SE-ADÂNCEȘTE…

Când rana se-adâncește
și-n toamnă nu mai treci,
când pletele-i de aur
bocesc pe ramuri seci,
când toate nu revin
și se destramă lațul,
în care se punea,
cu chipul tău,
opaițul;
Când rana se-adâncește,
rămâne-o -nsângerare,
ce curge și se -ntinde
la răsărit de soare.
Pe unde ea se mișcă,
din nouri, cerne -o zi,
când rana se -adâncește,
îți vine a pieri;
și-n leagăn de smarald,
când ochiul tău te duce,
pe unde lacrimi scad,
precum îți scade -o cruce;
Nedeslușit se-aude rana,
cum te doare,
dar tu mai ai putere,
că Dumnezeu e mare…

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

15 octombrie, 2018

Dunia PĂLĂNGEANU: Toamna poeţilor

Toamna poeţilor

Doamne, îţi mulţumesc
pentru toamna din grădină,
ziua se-ascunde-ntr-o nucă-
e-o altă lumină
ce cade pe foşnetul
frunzelor reci,
şi-un parfum de gutuie
adastă ori pe unde treci,
vinul se cuibăreşte
în ulcioare,senin,
mi-e sufletul plin
ca o zorea agăţată
în cuiul din poartă,
şi-atâta culoare
invadează ca o oaste
nemărginirea,
voluptoasă trece ea,Doamne,
pe alei,întorcându-şi privirea
toamna aceasta,din noi,
răscolindu-ne firea
cu ploi pătimaşe
şi-i frig prin oraşe…
ne-adunăm primeniţi
în cuvânt,
ca s-aprindem focuri,
Doamne, în zori, pe pământ.

—————————-

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

(Din volumul ,,Miniaturi dunărene”, Ed. Amurg Sentimental, București )

Dan-Obogeanu Gheorghe: Renaștere

Renaștere

Toamnă cu brumă de cuvinte
Peste iubirile albastre
Și frunze uscate peste morminte
Și peste tot un cer cu stele în glastre

Iubiri apuse în robie
Pe orizonturile pline de nori
Și ploi căzute pe unde se știe
Din geana cu lacrime din flori

Petale căzute peste retină
Din vântul prea rece al disperării
Și poezia-mi se face ruină,
În strofe se leagănă copiii serii…

Culcuș le fac din cuvinte
Și așternut din frunzișuri moi
Să doarmă în cărți ca în morminte
Atâtea lumi cu vise în doi

Și să renască în Paștele-nvierii
Pe câmpul cu ghioceii noi
Și poezia nouă a primăverii
Să cânte din strune pe câmpurile moi!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

15 octombrie, 2018

Anatol COVALI: Forfotă

Forfotă

Înfloresc primăverile mele
în livezi ce în suflet le port
când în chip de icar, către stele,
orice vis zboară fără efort.

Codrii dragi de zefir se-nfioară
foşnind tandri în inima mea,
când încep ghiocei să apară,
ignorând orice frig şi-orice-nea.

Simt în gânduri şi-n trup dans de focuri
care ruguri în ele aprind,
luminând înnoptatele locuri
unde-ascult al speranţei colind.

E o forfotă plină de viaţă,
o-nviere a tot ce iubesc,
o ciudată schimbare la faţă,
un miracol superb şi firesc

————————————–

Anatol COVALI

București

15 octombrie, 2018

Anna-Nora ROTARU: Întâlnire ca-ntre prieteni

ÎNTÂLNIRE CA-NTRE PRIETENI…

(dedicată prietenei mele Mariana Gurza)

Ce soră credincioasă, mi-ai rămas, tu, Singurătate…
La braţ ne luăm adesea, noi şi cu Tăcerea colindând…
În parc tomnatic şi pustiu, pe bănci goale şi uitate,
Ne lăsăm numele, cu briceagul Timpului crestate,
Careva, citindu-le, să-i rămână-ntiparite-n gând,
Găsindu-ne de vrea, oricând…

Sub ploi de frunze moarte, venit-a şi-Amintirea,
Să-mi cunoască pe nedespărţita-i prietenă, Tristeţea…
Îmi ridic încet spre ea, înlăcrimata mea, privirea,
Trezand în minte-mi dureros Dezamăgirea, Rătăcirea,
Ce mi-au alungat odată, nepreţuita-mi mie, Tinereţea,
La zar pierzând cu Bătrâneţea…

Şi, când se stinge ziua, cu-a lumii falsă Veselie,
La răscrucea drumurilor pustii, apare pe furiş şi Teama…
Braţ la braţ cu Durerea, Ţipătul şi de-amar Melancolie,
Aducându-mi pe Speranţa ponosită, cu gust acid de glie,
De la frunze, iar Amurgul, cu roşieticu-i cuţit c-arama,
Îmi mângâie carotida mea, cu lama…

În turnul meu, cu visele ucise, venit-a zdrenţuit Trecutul,
Cu ani de-a valma, dosiţi prin mucegăitele de vremi cotloane…
La uşa ferecată, îmi bate cu pumnii lui de oţel Necunoscutul,
Ca să mă-nveţe, chipurile, cum să lupt ţinând în mână scutul,
Cum să-mi găsesc Dorinţa, Iubirea, ascuse-n ani după coloane
Şi, Apa Vie a vieţii, din filoane…

——————————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

14 octombrie, 2018

***

Nota mea:

Nimic nu se compară cu o prietenie sinceră și dezinteresată…Sunt oameni care înțeleg tăcerea și nu renunță la sentimente. Cei care nu o acceptă, se pierd…Să fim statornici și iubitori așa cum ne-a fost rânduit!

Suntem tot mai puțini, într-o lume în care valorile se rostogolesc, dar știm să prețuim ceea ce ne-a fost dat…Mulțumesc, dragă prietenă, Anna-Nora Rotaru! Mariana Gurza

Vasile COMAN: E toamnă, iubito…

E toamnă, iubito…

E toamnă iubito și-un foșnet prelung
Mă-ndeamnă să stau lângă foc,
E bruma de vină- blesteme ne-ajung
Sau veșnicul meu nenoroc…

Toamna-i poveste închisă-n cristal
Ne-ndeamnă la vise încolo și încoace,
O lungă scrisoare-ți voi scrie pe val
Mă doare ce-mi faci dar lumea nu tace.

Alungă întristarea, să nu mă chemi
Când pomii sunt goi fără frunze,
Pe-alei rătăcite migrăm spre infern
Doar ploi săruta-vom pe buze.

În ochii tăi limpezi văd gândul ce doare
Te văd visătoare cu picuri de rouă,
Străvechi amintiri cu atâta candoare
E toamnă, iubito…și totuși mă plouă.

Alungă-mi durerea, să nu mă strigi
Îngheța-va și luna cea plină, de vreme
Sunt fostă iubire-uitarea să-ți plângi
Și totuși…nu cred în blesteme…

——————————–

Vasile COMAN

Ploiești

1 septembrie, 2016

Silvia URLIH: Drumul meu

DRUMUL MEU

Drumul meu,
spre drum se-ndreaptă,
drumul să-l îmbrățișeze,
drumul meu,
nu se mai plânge că îl dor
cărările,
urcă
spre izvorul viu,
mirul
să-l înmiresmeze,
urcă-n lăstărișul vieții,
nu-l mai dor
urcările.

Drumul meu,
spre codrul veșnic,
urcă,
marginea să-și scalde,
drumul meu,
râde cu zorii,
zorile îi bat în zid,
scutul vrea ca să și-l spargă,
vrea
spre zilele mai calde,
drumul meu,
uitat în brumă,
bate-n ușă,
să-i deschid.

Drumul meu,
cu drumu-n brațe,
se îmbracă-n lăstărișuri,
infinitul îl așteaptă,
stă
pe-o bancă lângă poartă,
greu i-a fost,
ușor îi este,
a trecut peste hățișuri,
contopit cu-un singur drum,
se rescrie iar
în soartă.

Drumul meu,
în mine bate,
bate ca nebunul,
bate-n scoarța de mesteacăn,
ramuri
să-nfrunzească,
bate-n clipa efemeră,
bate-n scară,
cerne drumu-ntr-unul,
drumul meu cu drumul urcă,
casa
să-și trezească.

Drumul meu,
lumina-și vede,
luminează-n soare,
din petalele-i cărunte naște învieri,
drumul meu,
urcă spre munte,
muntele-i cărare,
drumul meu,
cu drumu-n brațe,
zboară peste seri.

Drumul meu, în drum se-mbracă, iarna să nu-l doară,
din nămeți își face cruce, crucea-i e balsamul,
drumul meu, drum și-a găsit, pe un drum de seară,
drumul meu, drumul își vede, într-un drum cu drumul.

—————————

Silvia URLIH

14 octombrie, 2018

Ştefan Lucian MUREȘANU: Mă-ndrept spre fericire

MĂ-NDREPT SPRE FERICIRE

În lumea albă în care timpul trece,
Am tot supus prefacerii iubirea
Am respirat adânc
Și inima-n iubire
S-a resemnat în viață
O viață unde
Lumea este grea,
Din greu se naște fiindul
Cu fiecare clipă ce trece peste noi
E lume,
Și fiecare cu nevoi
Din nevoință arde
Spre greul vifor
În care dezechilibrul
Dă sorții ne-nvieri
Ci o-nvechită sete
De ce dorim să fim,
Să tulburăm
Și timpul
Și spațiul strâmt și rece
Ne strânge în
Sistemul neclar,
Putem spune al sorții
Când neîncrezători
Cădem,
Și câte praguri
Tot trecem
Și rar pe cel de sus
În creștet îl simțim
Când din nevoi orbirea
Spre ce e orb privim.
Viu ne e fiindul,
Dar morți umblăm pe străzi
Nu știm ce este moartea
Și pietrele pe drum
Sunt ascuțite-n margini
Nu-s flori,
Copaci trosnesc în parcuri
E gerul crunt al fricii
Când inima-ți îngheață
Când nu mai ai suspin.
Dacă am vrea cu toții
Spre soare să privim
Nu ar mai fi
Nici noapte,
Nici tânguiri,
Ne-am prinde
Și de mână
Cărările prin viață le-am trece,
Și-ar fi numai lumină
Cu oameni
Ce din lume voiesc
Să se ridice
Să prindă-n inimă iubirea
Și zâmbetul,
Sunt flori
Și păsări sunt
Și cerul e senin,
Privește omule
Lumina
E taina reclădirii
Sunt ochii tăi și-ai mei
E ziua care vine
Și ne arată Calea
Este-nceput în lumea
Ce tulburată-n teamă
A suferit
În noaptea
Ce a umbrit Pământul.
Ridică-ți în lumină
Copilul nenăscut
Și lasă-l să te vadă
Să-ți simtă-n piept
Pulsând
Inima ce încă o ai caldă,
Ești omule, părinte
Al fiului din vis,
Pulsează viu fiindul
Din viu se naște viața
Și mâinile-mi ridic
Îmbrățișând natura,
Văzduhu-i plin de viață
Mă-nalț spre Tine,
Iubire a dragostei de oameni,
Plutesc,
E-o viață nouă
Iubito, te caut,
Te voiesc
În brațe, vino,
Suntem făcuți
Să fim în lume,
Unde e om și oameni.

———————————

Ştefan Lucian MUREȘANU

14 octombrie, 2018

Mariana Zorița TURDA: Poesis

DACÃ AȘ PUTEA

Dacã aș putea,
Aș pleca desculțã
Spre tine !
Dacã aș putea,
Mi-aș lua…
Însoțitoare Luna !
Dacã aș putea ,
M-aș îmbrãca…
Cu cerul…
Iar cãlãuze…
Mi-ar fi stelele !
Dacã aș putea ,
M-aș urca
În Carul Mare
Și aș ruga vîntul…
Sã mã zboare
Peste mãri si țãri
În brațele tale !
În prag de Crãciun
Ți-aș cînta
Colinda iubirii !
Cu privirea ta…
Mi-aș oblojii
Rãnile durerii !
Din omãt…
Aș face așternut
Pentru a-mplinii iubirea !
Iar cu cãldura buzelor
Aș topi ghetari…
Dacã…așa
Aș ști cã te am !

Sarmato PC.IT.
19 .12.2015

DIALOG

Mi-e atât de dor…
De tine,
Mi-e atât de dor…
Ca sufletele noastre…
Să traiască !
Să iubească !
Să se contopească,
Să fim un tot…
Să fim un nor
O stea,un univers !

Offf…doamne…
Te iubesc!…
Vino…
Te aștept…
ACUM !!!

Uneori,simt
Că ești aici !
Ca,ar trebui…
Să-ntind doar mâna…
Ca să te ating !
Alteori…
Ești atât de departe…
Pierdut in zare!
Încerc să te prind…
Dar…
Siluieta ta dispare !
Atunci e totul trist…
Și…totul…e-norat,
Dar,știu ! Că nu!
Tu nu m-ai uitat !
Ș-atunci…
Îți simt din nou…
Căldura…și- mi zic
Nu,nu am visat !

De m-ai visat,tu…
Strânge-mă in brațe…
Și sărutări, tu…
Dă-mi o mie
Nu mă lăsa să plec!
Te fac a mea,IUBITĂ !
DINTR-O MIE !

Sarmato PC.IT
07 .10 2015

Continue reading „Mariana Zorița TURDA: Poesis” →

Anatol COVALI: Râd şi plâng

Râd şi plâng

Mai visez că sunt privighetoare
şi că zbor zglobie spre înalt,
că din ceata mea de căprioare
se desprinde tinerescu-mi salt.

Mă mai văd ţâşnind din roi de fluturi
ca să sorb parfumul unei flori
şi vibrez în mii de începuturi
când şi-n miezul nopţii găsesc zori.

Am în sânge pajişte-nflorită
şi mă-mbăt de-al ei parfum superb.
Nu îmi pasă ce scrie-n ursită
şi-mi zidesc castele-n orice verb.

E în mine-atâta bucurie
când din plai de ţel buchete strâng,
şi-mbătat de tot ce reînvie
mă trezesc uimit că râd şi plâng.

————————————–

Anatol COVALI

București

14 octombrie, 2018