Condamnare
Taci…
Șoaptele vrăjite ale tăcerilor tale
sunt susurul stelelor
clipocind cuminți
pe Calea Lactee…
Iar visul albastru
înhămat la Carul Mare
este armăsarul furat din herghelia
sălbaticilor mele dorințe.
Când îți voi putea dovedi vinovăția,
te voi condamna la carcera grea
a îmbrățișărilor mele…
Între noi
Între noi,
lanuri de doruri date în pârg…
Șoaptele tale,
urme cu miros de levănțică
și buzele
rostind neascultate rugăciuni…
Între noi,
ochii tăi,
flăcări arzânde,
minuni…
Sferice
Cuvintele acestea sferice
rostogolindu-se pe toboganul minții
asemeni unor bile de popice…
La capătul drumului
entuziasm ori descurajare;
până și gândurile,
cocori străvezii mereu țipând
se lovesc unele de altele atinse
de tacul de argint al destinului.
Doamne,
din câte invizibile,
minuscule sfere
m-ai creat pe mine,
suspinătorul de pe planeta albastră
și câte
rotunde lacrimi mi-ai pus
în burduful peticit al sufletului?
Cu degetul dai de-a dura
planetele…
Mă întreb dacă nu cumva
și viața și moartea nu sunt altceva
decât două invizibile,
concentrice sfere.
La marginea nopții
Dacă am putea locui
dincolo de hotarele luminii,
la marginea cea mai îndepărtată a nopții…
Acolo doar zâmbetul tău
ar răsări printre întredeschisele buze,
în rest,
totul ar fi negru înflorit,
un ținut fără urme și umbre.
La fiecare pleoapă
mi-ar crește cinci degete
pentru a-ți putea pipăi, fierbinte,
conturul.
Voi avea atât de mult timp
pentru a te cunoaște
încât inevitabil
mă voi îndrăgosti de tine,
iar tu
te vei cuibări în căușul
palmei mele mereu alergând
pe colinele epidermei tale. Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Poeme”
