Condamnare
Taci…
Șoaptele vrăjite ale tăcerilor tale
sunt susurul stelelor
clipocind cuminți
pe Calea Lactee…
Iar visul albastru
înhămat la Carul Mare
este armăsarul furat din herghelia
sălbaticilor mele dorințe.
Când îți voi putea dovedi vinovăția,
te voi condamna la carcera grea
a îmbrățișărilor mele…
Între noi
Între noi,
lanuri de doruri date în pârg…
Șoaptele tale,
urme cu miros de levănțică
și buzele
rostind neascultate rugăciuni…
Între noi,
ochii tăi,
flăcări arzânde,
minuni…
Sferice
Cuvintele acestea sferice
rostogolindu-se pe toboganul minții
asemeni unor bile de popice…
La capătul drumului
entuziasm ori descurajare;
până și gândurile,
cocori străvezii mereu țipând
se lovesc unele de altele atinse
de tacul de argint al destinului.
Doamne,
din câte invizibile,
minuscule sfere
m-ai creat pe mine,
suspinătorul de pe planeta albastră
și câte
rotunde lacrimi mi-ai pus
în burduful peticit al sufletului?
Cu degetul dai de-a dura
planetele…
Mă întreb dacă nu cumva
și viața și moartea nu sunt altceva
decât două invizibile,
concentrice sfere.
La marginea nopții
Dacă am putea locui
dincolo de hotarele luminii,
la marginea cea mai îndepărtată a nopții…
Acolo doar zâmbetul tău
ar răsări printre întredeschisele buze,
în rest,
totul ar fi negru înflorit,
un ținut fără urme și umbre.
La fiecare pleoapă
mi-ar crește cinci degete
pentru a-ți putea pipăi, fierbinte,
conturul.
Voi avea atât de mult timp
pentru a te cunoaște
încât inevitabil
mă voi îndrăgosti de tine,
iar tu
te vei cuibări în căușul
palmei mele mereu alergând
pe colinele epidermei tale.
Cât de fericită vei fi
când în ziua nunții
îți voi cumpăra,
adus de departe,
buchet de umbre…
Așteptându-te
Te aștept
după fiecare ploaie a minții
să apari
pe un petec de cer al existenței mele,
curcubeu…
Visătoare pășind printre straturi de cuvinte,
binecuvântându-le cu mângâierea umbrei,
mângâindu-le cu privirea…
Îți citesc urmele
printre arbuștii consoanelor,
îți recunosc amprenta buzelor
răstignită pe corola unei vocale.
Cât de seci mi-ar fi cuvintele
fără întâlnirea cu tine
pe malul amintirilor,
tu însăți
poezie.
Toamna de sub pleoapă
Un ciob de galben mi-a intrat sub pleoapă
Stârnind pe a retinei umbră val,
Bătrână salcie pe-al vieții mal
Simțind cum toamna-n mine scorburi sapă.
Un ciob de galben…aur nins pe vatră
Mocnind sub el apuse primăveri…
Din zi în zi mai veșted decât ieri
A iarnă câinii viselor îmi latră.
Un ciob din tine m-a pătruns, femeie,
Teluric colindând bătrânul lut,
Chemându-mă în tine să mă mut
Să-ți fiu cenușă, să îmi fii scânteie,
Să ne-afundăm ca-ntr-o adâncă apă
În toamna care ne-a pătruns sub pleoapă.
———————–—————–
Nicu GAVRILOVICI
28 octombrie, 2018