Anatol COVALI: Deschizând fereastră

Deschizând fereastră

Deschid o fereastră,
ultima se pare,
şi privind în zare,
care-i încă-albastră

fac prin flori din glastră
cuib, sperând că-apare,
cântând a-mpăcare,
pasărea măiastră.

Tot ce-a stat în mine
ca într-o celulă
zbor de libelulă
şi azur devine.

Aer proaspăt vine
cu forţă destulă
ca să facă nulă
bezna din rutine.

Simt în al meu sânge
splendide vibraţii
de când în noi spaţii
sufletu-mi nu plânge,

ci tot timpul strânge
rodnice pulsaţii
din mari constelaţii
ce par de pursânge.

Simple înţelesuri,
dar adânci, mă ară.
Par o primăvară
pe-nsorite şesuri.

Nu sădesc eresuri,
nu-mi mai fac sahară,
las rod să răsară
şi aştept culesuri.

————————————–

Anatol COVALI

București

5 noiembrie, 2018

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Poesis

VIAȚĂ, POVAȚĂ

Pe drumul vieții mă simt rătăcitor,
În pungă numărând secundă cu secundă…
Pe scena lumii sunt un simplu spectator,
Mă caut printre trecut, prezent și viitor,
Neprinzând de veste că timpul mă afundă,
Într-o clipă muribundă…

Și, ce-am făcut, mă-ntreb, în astă viață,
În care cineva mi-a spus să fac popas ?
Lăsat-am scris ceva între prefață și postfață ?
Am învățat ceva, să pot să dau câte-o povața,
Sau, umbră făcut-am geaba și-am rămas,
Un suflet de pripas ?

Ieșit-am la lumină din sângerie ceață,
În răget de durere simțind și eu cât doare…
Primind darul de-a trăi, privii in jur semeață,
Spre cerul azuriu și-n jurul meu verdeață,
Dorind, destinul în palmă să-mi măsoare,
Anii, fără boabe de sudoare…

Să trec lin, neobservat, fără tribut și vamă…
Să cresc încet, încet pornind de la fărâmă…
Să nu simt, de cuțit, tăiș sfredelitor de lamă,
Nevoită să nu fiu să strig, la nevoi „vai mama”…
Privilegiul s-am de-a ajunge cândva bătrână,
Până m-oi întoarce la țărână…

Nu că mi-aș vrea, poate, să-mi fie traiul veșnic,
Să fiu nemuritor, stând cu Domnul la taifas…
Doar, să nu-mi fie atât de scurt, vremelnic,
Să-l trăiesc frumos și liniștit și vrednic,
Cărând în teleguța mea fiece clipă, ceas,
O urmă, c-am trecut să las…

UN SFÂRȘIT, ALT ÎNCEPUT…

S-au adunat atâția nori pe cerul meu întunecat
Aerul e-atât de greu, de parcă simt că mă sufoc…
Cu miasme de putregai, din frunzișu-n bălți culcat,
Cu tot păcatul lumii și cu-al meu păcat amestecat,
Că, simt vital nevoia, să mă ridic, s-o iau din loc,
C-un strop doar de noroc…

M-am săturat de târâit, neputincios ca un helmint,
Sau c-altă vietate-nvățată să trăiasc-umil în turme…
Din mine vreau să ies, din întortocheatu-mi labirint,
Șușoteli în treacăt să nu prind și cuvinte care mint,
Ca lătrat de câine, jigodii ce știu numai să scurme,
Sperând să lase-n vreme urme…

Gândurile se-nfing în creier, ca săgeți, par ruginite,
În cenușa dimineții, prin noroiul drumului-nglodate…
Pe retina ochiului-nsetat, se zbat visurile-mi lihnite,
Dorind să iasă la lumină, din închisorile părăginite,
Din întunericul mizer, unde-s atârnate, suspendate,
Fără vlagă, decedate…

Din hruba vieții mele, cu gard ghimpat împrejmuită,
Faldurile ceții strivindu-mi vrerea și-aducând uitarea,
M-oi ridica din mine însămi, ca dintr-o rufă zdrențuită,
Cerând drept la libertate și din colțul lumii, ghemuită,
Să ies afară, cu mâna streașină cuprinzând iar zarea,
Așteptând speranța și visarea…

—————————–

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU

Atena, Grecia

5 noiembrie, 2018

Continue reading „Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Poesis” →

Camelia CLENCI: Eminescu

EMINESCU

Din fruntea înstelată precum un univers
ai coborât fuioare de gânduri pure-n vers
titanicul obscur străpuns a fost de gheață
o gheață de demiurg ce mintea și-o răsfață.

Din ochiul tău tainic iubirea-i prevăzut-o
ca pe-un boboc de floare…duios ai înflorit-o
fiori de cercuri mari plecând din punctul mumă
cuvinte-adânci și dulci s-au scurs în lacrimă.

Din adevăr s-a frânt și al tău suflet scump
esență de lumină cu lumea-n contratimp
iubirea și-adevărul făcut-au legământ
ca scut să-ți fie-n viață când fost-ai pe pământ.

–––––––––

Camelia CLENCI

3 octombrie, 2018

Cristina Maria NIȚĂ: Zi de octombrie

Mai naşte-mă mamă pe lume o dată
Aşterne în leagăn-descânt, reveria
Şi jale nu-ți fie din nou, că sunt fată
La fel ca atunci, să mă chemi tot Maria…

În zi de octombrie, la mijloc de toamnă
Când lacrima verii în poamă s-mplântă,
Când firul ruginii, pupila o-nseamnă
Şi liniştea nopților binecuvântă.

Ca vreme să am de ajuns pentru viață
Și câte-mi rămâne-vor, nimfe, prin visuri
Cu plumburi cioplite în ruguri de gheață
Pe socluri de soare, lăsa-voi înscrisuri.

Miroase în suflet a pâine de casă
-Mai stai lângă mama,ca mirele,tată,
Să-mi ierți, gânguritul,măicuță frumoasă
Durerile naşterii, încă o dată.

La capătul zilei,când fumegă moina
Mai naşte-mă, mamă şi frunza de vie
Ascunsă în scutec, să-mi tânguie doina
Prin stele,de toamnă când dor o să-mi fie…

—————————-

Cristina Maria NIȚĂ

2 noiembrie, 2018

Daniela PÂRVU DORIN: Pentru câtă vreme murim?

Pentru câtă vreme murim?

Să mă ierți când nu te caut,
și să uiți când nu te-am vrut…
se desprind secundele toate,
prin divinul tumult…
mi-e gândul nătâng! ți-e tăcerea fierbinte,
stau cu fața spre ușă,mereu să plec,
mereu să plâng,
Lacrimă, te rog, fii cuminte!

Nu mai încap căderile în zilele mele,
atât mi-e de greu!
nici să mă rog, nici să trăiesc, parcă nu știu,
numai de tine, viață, mă agăț!
tu, care o iei de la capăt cu mine, mereu
și mereu…
și-ntr-o liniște îndestulată
îmi lași timp să-nvăț!
să-mi caut înțelesul, să mă iubesc,
să caut un verb

Surprinsă de puterea cu care vrem să ne fim
stau cu ochii spre ușă…
și fără amărăciune te-ntreb
Pentru câtă vreme murim?

————————————

Daniela PÂRVU DORIN

4 noiembrie, 2018

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Tot ce urmează nu va mai fi

Tot ce urmează nu va mai fi

Pământul nostru nu-i va fi mormânt
mai mult un praf de uitare şi deşertăciune
în locul unei cruci fără limbă.

Pe urmă-i se vor usca bălăriile,
întunericul va căpăta gust de sare
şi totul se pierde în ce n-a fost niciodată.

Iarna pune pe ziduri acoperiş de ninsori,
îngheaţă la porţi zăvoarele de lemn
de nu mai poate intra îndoiala
ruptă de contextul ce poartă secretul.

Aşa a intrat în forfota lumii buimace
ce-şi spală păcatele pe ascuns
îmblânzind cearcănul oval de lună
al nopţii dintre două anotimpuri.

Tot ce urmează nu va mai fi
decât un semn ce-i apare sub piele.

———————–—————–

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

4 noiembrie, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Versuri

Oare cine-o fi Lumina ?

Prin natura resemnată, pregătită de zăpadă
Două lebede pierdute, strâng albi pescăruși grămadă.
Soarele străpunge ceața și pe lac se amăgește,
Apa-n clipociri divine, din Opal, Dumnezeiește.

Drumul negru, ca păcatul, șerpuiește singurel,
Eu cu tot ce-am strâns în mine, levitez mai sus de el.
Stâncile , negre la față și-ncrețite de oftat,
Plâng sub toată ceața lumii și prin timpul așteptat.

Casele rămân în urmă, drumu-ncolăcit prin munți,
Stânci semețe, fioroase , începi vântul să-l înfrunți.
Sub o piramidă veche, printr-o poartă cam sinistră,
Grota își arată chipul, și-ntunericul, persistă.

Strâng lămpașul să văd calea și pășesc prin mii de ani,
Liniștea pe mine curge și prin codrii din Roșcani.
Calc pe urmele de timpuri, petrecute de uitare,
Dar abia îmi car păcatul, peste firul de iertate.

Întunericul dă buzna de sub miezul gros de munte,
Îmi strâng mâna de păcate, mă-nchin, cine să m-asculte?
Dar deodată, o lumină, pe perete se așterne
Și tot crește.. și tot crește, nu-i născută din caverne.

O privesc plecată-n gânduri și-n dorințele lumești,
Stă o clipă, și-mi dezleagă cum Lumina poți să-ți crești.
Mulțumesc de tot și toate și de tot ce azi sunt eu,
Oare cine-o fi Lumina ? E deici…ori Dumnezeu ?

Țara mea

Țara mea uitată-n toate, ai uitat de mângâieri,
Aripi ți-ai crescut prelunge și te-nalți ușor spre Cer.
Au plecat din tine pruncii și vitejii, parcă ieri
Ți-au săpat veșmânt mormântul, într-un anotimp stingher.

Fulgi de datini din aripe , că să frângă al tău zbor,
Ți-au pus semne interzise prinse-n gândul rătăcit.
Goală te-au scos la tarabă și în văzul tuturor,
Ți-au înmiresmat sudalmele , toate grele la privit.

Viitor din piatră seacă și-ntuneric nevisat,
Plânge sufletul din mine și în noaptea mea tresar.
Limba mi-a-nghețat în gură și mai scap câte-un oftat,
Zilele curg , nesfârșite și mai trece-un calendar.

Țara mea de Dor și Doare , azi mai am un sigur dor,
Să te iau cu mine-n mine, să-ți întind un alt trecut.
Iar pe scurșii din istorii, să-i dezmierd pe sub picior,
Că omida-n focul Gheenei, într-un altul nenăscut.

Țara mea nascută-n lacrimi, într-un secol rupt de vânt,
Plină ești de bogăție, iar poporul tău sărac.
Stelele lucesc pe Ceruri, pentru tine nu mai sunt,
Te-au uscat de tot și toate , precum toamna un copac.

Hai să ne luăm în brațe, și-amândouă prin nevoi
Să împingem viitorul, prin speranța prelungită.
Cerul să ne plâng-o clipă, să ne spele printre ploi
Iar pe scurșii din istorii, Dunărea să îi
înghită !

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Versuri” →

Anatol COVALI: Tinereţe

Tinereţe

Tinereţe distilată
în potir spre a fi rouă.
Anii vin, te ning, te plouă
tu rămâi imaculată.

Ce ai strâns, dai dintr-odată
şi cu mâinile-amândouă,
mereu numai mană nouă,
cândva binecuvântată.

Ai vrut sufletu-mi să-ţi fie
adăpost şi-altar întruna.
Ţi-am dat pentru totdeauna
ce-ai dorit, cu bucurie.

Te-am păstrat ca temelie,
înfruntând din văgăuna
vieţii, viscole, furtuna
ce-au vrut ţelul să-mi sfâşie.

Tu eşti singura-mi avere
şi nu poţi să-mi fii răpită,
căci tot timpul eşti păzită
de a inimii putere.

Orice suferinţă piere
când te vede fericită
şi mereu îndrăgostită,
dornică de mângâiere.

Mă mai clatin, şovăi dacă
simt că anii-îmi dau bineţe,
mai alunec în tristeţe
când e-n gânduri promoroacă,

dar tu-mi pui pe orice cracă
flori şi-mi mângâi cu tandreţe
viaţa care cu nobleţe
straie de speranţe-mbracă.

————————————–

Anatol COVALI

București

4 noiembrie, 2018

Maria HOTEA: Versuri

Ninge

Ninge-n suflet cu durere,
Gând-mi este iar pribeag
Fulgii albi sunt mângâiere,
Când lacrimile curg șirag.

Iar se întunecă tot cerul,
Vântul suflă mai intens,
Iarna îmi-aduce gerul,
Ninge-n suflet tot mai dens.

Ziua și-a pierdut lumina,
Noapte se așterne iar
Aștept luna să revină,
Dintre nori dar în zadar.

Dorul nu are odihnă,
Număr zile-n calendar
Cine oare e de vină,
Când în suflet ninge iar?

Lungă este așteptarea,
În ce oare să mai sper
A înghețat oare iubirea,
De atâta frig și ger ?

Ninge-n vers de poezie,
Iernii însă ce să-i cer
Mâna tremurând doar scrie,
Când în suflet este ger.

Rostul iernii e să ningă,
Eu aștept dar nu mai sper
Doru-n suflet să se stingă,
Precum stelele pe cer.

Las să-mi ningă peste vise,
Nimeni însă n-o să știe
Că durerile-mi sunt strânse,
Doar în vers de poezie!

Frumoasă țară dulce Românie

Frumoasă-mi este țara dulcea Românie,
Stăpâni din moși strămoși suntem pe a ta glie
Ai munți semeți,păduri și ape curgătoare,
Câmpii mănoase,cu lanuri aurii și roditoare . Continue reading „Maria HOTEA: Versuri” →

Lilia MANOLE: Când toate florile din lume…

Când toate florile din lume…

Când toate florile din lume,
Pe Tine doar Te-or căuta,
O, Dumnezeule,- o minune
În calea mea se va-ntâmpla.

Și s-or deschide larg petale,
Să te primească-n lumea lor,
Tu, Dumnezeule cel Mare,
Vei fi cu ele într-un pridvor.

Va răsări, ca din lumină,
Un trandafir în albii zori,
Se va umple casa cu smirnă,
Și geamurile-or fi cu flori.

Adăpostit de acest palat,
În care e sărac cel bun,
Tu, Doamne, singur și curat,
Vei fi al florilor parfum.

Așa se va începe ziua,
Cu Tine lacrimile -or bea,
Numai acei curați ca neaua,
Și cu gândirea ca o stea.

Așa Tu, Doamne, Dumnezeie,
La noi vei sta, să ne asculți,
Și casa -n care greul piere
Va rămânea cu cei desculți.

Apoi turna-vei mir cu stropul,
Pe frunțile adormite strâns,
Vei aduna în mâini prosopul,
Cu lacrimile, ce Te-au plâns…

O, Doamne, ne-asemuite,
Izvor de tainice – așteptări,
Tu dai din flori miresme sfinte,
Iar noi îți dăm mari îndurări…

Și când din nou o să Te duci,
La pomii cerurilor noastre,
Noi te rugăm, să ne aduci
Câte o floare la fereastră…

TOAMNA ACEASTA M-APROPIE DE ANOTIMPURI…

Toamna aceasta m-apropie de anotimpuri,
Din depărtări, adunându-și corăbiile goale,
Iar marea i-o înghit delfinii, sărind pe diguri,
Zdruncinându-i dorința de a fi trecătoare…

Acești bătrâni săritori peste toamnele calde,
Empatizând cu orice copil sau pui de stăpân,
Se duc nemișcați pe-ntinsele ape să rabde,
Când se va încheia și această toamnă, puțin…

Delfinul meu a înghițit, toamnă cu toamnă,
Aevea, resemnat, sărind prin stropii aruncați,
De căutau și alte ființe cosmice să -și toarnă,
În cupa libertății, veninul din care să nu bem
Amarul, ce ar trebui și nouă să ni-l mai dați…

Și astfel din marea cădere a toamnelor mari,
Foile de aur își preschimbă culoarea și portul,
Îmbrăcând pomii, în culori ce au gust temporar,
Să ne plecăm, unde -au plecat lumina și cortul…

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

3 noiembrie, 2018