TIMPUL  CARE  NI-L  DORIM

 

Cules-ați voi de pe cărare, frăguțe roșii, îndulcite?

Și din cireșe negre, coapte,  purtat-ați la urechi cercei?

Și-apoi, la sfânta sărbătoare, mâncat-ați mere bătucite?

Și-ați stat visând o noapte-ntreagă cum v-ați luptat în zi cu zmei?

 

Iar când ploua, în miez de vară, tot frământam a lumii tină

Și-n dimineți cu iarba-n rouă eram cu vaca la păscut,

Și mai apoi, din crucea zilei, mai câte-odată pân’ la cină,

Mă zbenguiam cu alți-n Vale, uitând cum timpul a trecut.

 

Pe-atuncea noi, speranța lumii, dragi îngerei cu gust de miere,

Eram ca pasărea de liberi, neștiutori de griji, nevoi,

Sub pașii noști’ călcam norocul, trăind în dulce mângâiere,

Nebănuind ce ne-o aduce a doua zi, cu zorii noi.

 

Așa făceam, copil când fost-am, în satu-mi picurat cu stele,

Când dup-o zi de lungă joacă, dormeam ca îngerașul, blând,

Mă privegheau din cer luceferi, stârnindu-mi visele-mi rebele,

Iară din iarbă licuricii, străluminau cărări prin gând.

*

Atunci am fost în Raiul lumii, fără să știm că o să vină

O vreme când l-om pierde-n grabă, nemaiputând să-l retrăim,

De-aceea-acum, eu, întomnatul, în seri de vară, după cină,

Mă-ntorc pe aripi de visare, în timpu-n care, ni-l dorim

4 iulie 2020

 

M-AM  REÎNTORS   ACASĂ

 

Ce-i mai pe-acasă Gheorghe? Tot îl întreb în gând

Pe un nepot mai tânăr, din satul meu uitat,

Că poate vin pe-acasă,  nu chiar așa curând,

Să văd ce-i mai pe-acolo, de când eu am plecat.

*

Am fost, mai cătră toamnă, când s-a mai domolit

Arșița verii care la noi e foc și pară,

Să pot umbla în voie, așa, mai hodinit,

De cât mi-o fi nevoie din zori de zi, în seară.

 

Am mers pe drumu țării, mai până-n deal, La Cruce,

Iar de acol’, pe Vale, ajuns-am în hotare,

În flori de lămâiță amirosind a dulce

Se unduia agale bătrânul drum de care.

 

Prin lan de cucuruze tăiatu-mi-am cărare

Spre stâna ce-am știut-o acolo-n vârf de deal,

M-am închinat la dânsa, ca-n față la altare

Că mi-a-nsfințit în vreme vecia în Ardeal.

 

Ciobanul, de-a lui Oanea, n-a mai știut de mine,

Cu toate că odată am fost cu-a lui bunic

Vecini, pe ulicioara cea plină de Gherghine,

Dar el, pe vremea ceea, era puncuț prea mic.

 

Un Boț de mămăligă am îmbucat cu dânsul

Ce copu-s-a pe spuză cât noi am vorovit,

Apoi, mai fără grabă, tot îndemnându-mi  pasul

Ajuns-am la Hodaie, pe drum de ostenit.

 

Aici, din ce odată a fost un rai ceresc,

Acum doar vântul bate prin casele hâite,

Și-n locul bun de coasă, de-un veac doar spini îmi cresc

Ducându-se-n uitare cu vremi grăbite.

 

Așa c-am apucat-o să mă scobor la vale

Trecând Pomiștea Popii, acum o uscătură

Și-am dat din întâmplare de tainica cărare

Ce dusu-ne-a odată spre codrul plin de mură.

 

Acum doar Troscâțălul și lunga Colilie

Umbresc pământu-n vară și-l mai înrourează,

N-am mai găsit frăguțe de pus la pălărie

Cu toate că avut-am mereu privirea trează.

 

La Podul dintre Ape am dat de moara veche,

Nimic nu-i ce odată știam că e pe-aici,

 

Acu-i o hâitură, ce nu-i găsești pereche,

Cuibare de arină la mii de rândunici.

**

Și-așa, cătră ojână, ajung la mine-acasă,

Nu-i cine să-mi deschidă c-ai mei sunt duși demult,

Pe-a cerului cărare prelungă și ne-ntoarsă

Unde e pace-adâncă, nu ca pe-aici, tumult.

 

În curte-i iarbă-naltă, un semn că pe aicea

De multă vreme încă un pas n-a mai călcat,

Prin șură cuib îmi are de-o vreme pitulicea,

Iar prin poiată vrăbii de-un veac s-au încuibat.

 

Răritu-s-au vecini, mai mulți în țintirim

S-au dus să hodinească vecia cea prelungă,

În sat puține-s neamuri, abia dacă ne știm,

Pomelnicul prescurii îmi are cale lungă.

 

La Gheorge-acas copiii niciunul nu mă știe

Și-abia mai după nume cumva mă mai ghicesc,

Îndurerat mi-e satul și tot în sărăcie

Sunt ei, pruncuți ăștia, ce tot așa îmi cresc.

***

La cină deșirat-am poveștile trecute,

Ne-am amintit de-aceea ce pus-au neamu-n fală,

La ceia morți de bine cuvinte petrecute

Am spus cum se cuvine, în bună rânduială.

 

Am fost la sfânta slujbă, în zi de sărbătoare,

Puțină-adunătură de cum a fost cândva,

Săracă-i parohia, ajunsă-i la strâmtoare

Și nimenea de-o vreme n-ajuns-a, cineva.

 

În altă zi mai fost-am pe Vale și prin luncă,

Pe Coasta Mare încă plimbatu-m-am prin vii,

Pustietăți și liniști și-o pace grea, adâncă

Plutea mai peste toate, trezindu-mi nostalgii.

 

În țintirim gutuii și prunii întomnați

Crescuți printre morminte m-au așteptat să vin,

M-au îmbiat cu poame și-n veac la cei plecați

Făcut-au plecăciune le fie somnul lin.

 

La șipot stâmpărat-am arsura gurii mele

Cu apa-i răcoroasă ce-n lume n-are preț

Și-n clipocitul dânsei, din lunga mea durere

Împreunat-am lacrimi cu valu-i săltăreț.

****

Mă doare ce ajuns-a sătucul meu de țară,

El  ce a fost vecia la locul ăst’ mănos,

S-o duce în uitare, ca mâine o să-mi piară

Că a intrat sub umbră de timp nenorocos.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Timpul care ni-l dorim (poeme)” →