Ana ARDELEANU: Parşive gânduri

Parşive gânduri

 

Aşa cum stai, în verzi oglinzi,
Sosit acolo, de niciunde,
Încerci de rochie să-mi prinzi
Când ore fixe, când secunde.

Deci, timpul vieţii, ca pătrar,
Al ceasului deşteptător,
Aşa cum se îmtâmplă rar
Să fii tu ceas, eu purtător.

În buzunar de catifea,
Între batiste de mătase,
Când stai, cu-o ea, la o cafea,
Iar ochii lunii-ţi „ţin de şase”!

Parşive gânduri ori naive,
Printr-un monoclu, te privesc,
De după umbrele convive,
Ce-n versuri te ademenesc.

Aşa, în stranie mişcare,
Luând paharul roz cu vin,
Ciocnind senin, cu fiecare,
Cu mine, în modul filistin.

———————————–

Ana ARDELEANU

16 noiembrie, 2018

Costache NĂSTASE: Cărarea găsită

CĂRAREA GĂSITĂ

 

Cărarea parcă mă ruga
Să mi se-aștearnă sub picioare,
Să mă conducă undeva
La zâna cea fermecătoare.

Eu bucuros am acceptat,
Mi-am așternut pașii pe ea
Și iată, nu am regretat
Căci m-a condus la dumneata.

Ce șansă să te întâlnesc,
Ce pierdere de n-o făceam !
Nu-ți vedeam chipul îngeresc,
Nu te știam, nu ne iubeam.

Și-n plină dezordine
Într-o viață răvășită
Avem o certitudine,
Îți sunt iubit, îmi ești iubită.

Nu știu de-i rodul întâmplării
Sau chiar așa ne era dat
Dar mulțumită ei, cărării,
Astăzi trăim cu-adevărat.

—————————————

Costache NĂSTASE

Bucureşti

17 noiembrie, 2018

Alice PUIU: Geometrii ale umbrei

Geometrii ale umbrei

 

În tabernacol de-amintiri locuiesc
vise străpunse de zări frânte
și geamătul lor răstignește
absențe pe panoplia orei.
în aluatul gândului dospesc monoton vertebre
ce-mi rătăcesc în trup
anotimpuri venite de niciunde
și ninge – n mine cu romburi și dreptunghiuri.
Un timp divergent cu îngerul meu nenăscut
mă-ndepărtează de cercul final,
se ofilesc trandafiri printre cuvinte-nzăpezite
și-mi crește-n inimă o aripă
tinzând asimptotic către ultima umbră.

—————————–

Alice PUIU

Noiembrie, 2018

 

Imagine: Erin Hanson – colecția de picturi Crystal Light

 

Germain Droogenbroodt: Nu mă socoti migdal

Nu mă socoti migdal


Fă-mă amar,
socoate-mă migdal.
    Paul Celan

Nu mă socoti unul de-al lor
nu mă pune-n rând
cu amărăciunile toate
sau cu tenebrele cele mai sumbre.

Să  nu mă socoți o migdală de-a ta.

Dă-mi mie mai bine,
când noaptea-i prea deasă,
al stelelor licăr
și speranța în zori,
al visului mac.

Germain Droogenbroodt

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Sonnenberg

Lago di Como, Italia 15.06.2016

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Speranța Semănătorului (poeme)

  Motto:

 

,,…Poezia s-a născut odată cu ființa umană, așa să nu ne mirăm că rosturile ei sunt tot atât de multe cât și nemărginirea imaginației noastre”. (I.M.G).

 

 

Fericire și Durere

 

Pentru mine poezia este o durere din adâncuri,

Nu fredonarea vieții pe la adunări și cârciumi,

Și totuși această durere, fericire dându-mi,

Creatam pentru-aceasta duioase și plăcute rânduri!

Unde durere n-ar mai fi, nici viața n-ar mai fi,

Căci prin simțirea lor e fericirea ce-o avem în fiecare zi!

Și năzuind spre bine tot prin durere trecem,

Când însă ai acea iubire-n fire,

Găsești adevărata fericire!

 

Semănătorul

                               (Speranța semănătorului)

 

E vremea să ies pe-afară

Și să-mi cercetez ogorul,

Își zicea, sătul de iarnă,

Și de griji, Semănătorul!

 

Mâna dreaptă și-o ridică

Peste ochi ca să privească,

Mai adânc, unde lumina

Începu să se ivească!

 

Ce frumos se schimbă zarea,

Raze vii îi țes covorul,

Parcă-ncepe ca să scadă-

Să se-mprăștie și norul!

 

Timp e să aleg sămânța,

Să o vântur de neghină:

”Vin-o blândă Primăvară!”

El zâmbește și suspină!

 

Grea e iarna cea geroasă,

Când îngheață apan-n cofă!

Iar poetul-n vise sfinte,

Leagă viața lui de-o strofă.

 

La fel e Semănătorul,

Simbol, arhetip, origini,

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Speranța Semănătorului (poeme)”

Florin-Cezar CĂLIN: Odă poetului învins…

Odă poetului învins…

Chiar timpul lui i se oprește-n loc !
Ca să-i asculte spusele și slova !
Un om ce ne-a-ncântat cu ritm mereu
Cu versul lui acid dară și vorba.
Din Ruga de atunci pentru părinți
El a făcut din asta chiar un imn.
Al … generației ce-i îmbrăcată-n blugi !
Și căreia i-a al său fost destin !
A mai depus chiar ”Jurământ la Putna”
Pe domnul Șfefan ni l-a invocat.
Strategice i-au fost copii ca arme !
Cu care el mereu ne-a apărat.
Condeiul lui a scris și ”La adio” !
Acest poem de unii înjurat !
Prin postul comunist de radio !
Ne-a îndemnat la viață disperat.
El a cântat în vers întâia oară
Părinții cei de soartă oropsiți.
În ”Repetabila și trista lui povară”
Pe toți bătrânii cei năpăstuiți.
Cu Basarabia au fost mereu ca frați
Și cu Vieru frate de asemeni !
În versul lor chiar am fost îndemnați
Să îi privim cumva ca și pe gemeni.
”Durerea femeiască” pentru unii !
El a tratat-o chiar cu politețe.
Ca să-nțeleagă până și nebunii !
Ce-nseamnă ca să ai a lui blândețe.
Bătrân, bolnav … ”de-a dreptul cordial !”
El ne salută de pe pat de moarte.
Rugându-ne acuma ca semnal !
Să ne iubim … ”cât încă se mai poate !”.
Rămâne-ndurerat condeiul tău !
Nici pasta-n pix de-acuma nu mai scrie.
Te-ai înălțat la bunul Dumnezeu !
Ca vieții noastre să-i fii chezășie.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

16 noiembrie, 2018

 

Nina TĂRCHILĂ: De mâine

De mâine

 

de mâine poţi să-mi fii doar amintire –
un mugur ne-nflorit uitat pe-un ram,
un colţ de cer, etern în aşteptare,
gândul în care mă înfăşuram.
de mâine poţi orice, oricând, oriunde.
ochiul meu gol de tine s-a umplut
şi-oricât te-ai scurge dincolo de clipe
sufletul tău tot fi-va-mi aşternut.
ştiu, mi-am vândut pe-o umbră, anotimpuri –
mi-am răstignit neliniştile toate
şi-ncercuită-ntr-un descântec tandru
mi-am îngropat aripi înfrigurate.
în veghea clipelor ce-mi jefuiau prin suflet
călcând pe cer, luminile mi-am stins.
te-am făurit cu aprigă candoare
şi m-am minţit că nu eşti doar un vis.
tot ce mi-ai fost şi-ai fi putut să-mi fii,
pun în tristeţea nezvântată şi amară.
un tren de ieri ajunge-n gară mâine,
ne zbatem într-o ultimă ţigară
şi-ţi cer cu ochii-ncercănaţi sub pleoape
să despietreşti uitarea din iubire
şi să m-ajuţi azi să mai mor o dată.

de mâine poţi să-mi fii doar amintire.

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

16 noiembrie, 2018

Anatol COVALI: Îmi pare rău

Îmi pare rău

 

Îmi pare rău că-n viaţă
n-am întâlnit vreodată
ardere-adevărată,
ci numai ger şi ceaţă,

că-n loc de dimineaţă,
o seară-ndelungată
mi-a fost de soartă dată
mereu ca o prefaţă.

Îmi pare rău că anii
care-au trecut în grabă
n-au fost mereu de treabă,
ci mai mult trişti şi stranii,

că am pierdut campanii
neavând un cal, ci-o gloabă,
că mi s-a dat o roabă
spre-a-mi duce bolovanii.

Îmi pare rău că-ntruna
am stat printre mizerii
ce-au fost sumbre siberii
unde-a domnit minciuna,

că am lăsat furtuna
să-mi scuture toţi merii,
că-n miezul primăverii
am dârdâit întruna.

Îmi pare rău că încă
trăiesc în resemnare,
că mi se pare mare
şi tare-a vieţii stâncă,

stând într-o groapă-adâncă
în loc să zbor spre soare,
că doar ce viaţă n-are
ai mei vulturi mănâncă.

————————————–

Anatol COVALI

București

16 noiembrie, 2018

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Mă scufund în golul din pahar

Mă scufund în golul din pahar

 

Mă rod carii lemnului roşu în simţuri
până-n sinapsele nervilor la fantă,
nu-i mai suport şi ţip de frustrare
pentru a mă elibera din chingi nesimţite.

Mă scufund în golul din pahar
ce nu-şi mai doreşte apă plată,
mai degrabă vom sorbi cristalinul
din pălinca cu mărgele de argint.

Aş încerca să cuprind arderea
în palmele tale cu miros de iarbă
dar nu am nevoie decât de un gest,
poezia ta să-mi ţese sub piele
pânza de paianjen a mângâierilor
scrise pe marginea cuvintelor
în care ne contopim
noi şi respiraţiile noaste tăioase
ascultându-ne inimile cum curg ca nisipul
şi le iubim, ne lasă să construim castele.

La sfârşit ochi în ochi vom înţelege,
tot ce ne consumă trebuie depăşit,
unghi în unghi să descoperim filonul
până la cea dintâi celulă şi s-o iubim
mai mult decât pe noi înşine purtătorii
unui ideal nemărginit.

———————–—————–

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

16 noiembrie, 2018

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: O altfel de noapte…

O ALTFEL DE NOAPTE…

Noaptea neagră, languroasă, alene se prelinge,
Ca smoală se întinde, pe copaci și peste străzi…
Se lasă și pe suflet, din el văpaia-o suflă, stinge,
Cu degetu-i de-oțel, m-atrage ș-iar mă-mpinge,
În hruba-i neagră vrând să puie, în sipete și lăzi,
Una peste alta, ca mine și-alte prăzi…

Cu fiecare să se joace, de-a vis dulce și coșmarul,
De parc-am fi păpuși, în mâna vreunui scamator…
Atâta sete am în mine, c-aș putea sparge mortarul,
Să mă eliberez de chingi și să-mi alung amarul,
Unei vieți așa sucite, într-al lumii mare incubator,
Unde-ți plătești bilet la taxator…

Sufletul mi-i strâns legat, cu frânghii de neputință,
Visând să văd prin crăpătură, un Înger de Lumină…
Să-mi lumineze calea, printre stârvuri, cu credință,
Că voi găsi la capăt zarea, fără teamă de sentință,
Simțind negurile destrămate, că nu mă mai domină,
Lăsându-mi zorii și zborul pe-o stamină…

Deoparte vreau să las, neliniștile de-atâta vreme,
Ștergând cu dosul palmei, fruntea-mi dogorită…
Torcând fuiorul vieții, zi din noapte să mă cheme,
Că nu mai vreau s-aud, vuietul lumii cum geme,
Pace să simt, culori, sunete învăluind ziua-nsorită,
Curcubeu, ecouri pe calea-mi înflorită…

S-arunc gândurile-mi negre, mototolite pe podea,
Ușa s-o-nchid, la trap fugind cu hergheliile de cai…
Uitând dezamăgirea, ca șoarecele cum mă rodea,
Ochii neputinței, pitite, cum pe la colț mă iscodea,
De tine să uit, noapte, ce gândul sacru mi-l spurcai,
Mușcai cu negrii-ți dinți, mă judecai…

—————————–

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU

Atena, Grecia

16 noiembrie, 2018