Emma POENARIU SERAFIN: Limba țării (poeme)

Şi ninge !

Trădare… trădare…trădare !
Am obosit de atâta trădare.
O Doamne, când țara mă doare
Surprinsă-n atâta oroare
Stupoare-n spre dezintegrare,
Trădare…trădare…trădare…

Durere…durere…durere !
Curg lacrimi din ochi de avere
Tăcere…putere, din ce emisfere,
Cădere Doamne ! Încovoiere!
Confere…ofere…nevrere…
Durere… durere…durere…

Amare…amare…amare…
Din trupuri pe soclu-n duhoare
Țărâna sun talpă, mă doare,
Cad munți, dezlipiți de hotare
Hoție. ..trădare…murdare. ..
Amare…amare…amare…

Și ninge…Și ninge…Și ninge
Din neaua ce nu-i mai atinge
Cresc fomfii, cu mințile ciunge,
Convinge…încinge. ..distinge…
Răsfrânge. ..constrânge…înfrânge
Bastarzi și falange, bitange,
Şi ninge…Și ninge…Și ninge !

Limba țării

Peste limba țării, ninge cu iluzii
Curcubeu din vorbe s-au suit la Cer ,
Părăsindu-şi portul de printre gerunzii
Și-a scăpat prin tină, vechiul giuvaer.

Acum cară-n cârcă și-n cuvinte roase
Mestecă-n silabe ca-n ziua de post ,
Frigurile frazei, te insultă-n oase
Și în trupul limbii-şi sapă adăpost.

Vorbele din gură, ies tot câte două ,
Te inundă-n toate, te străpung prin sânge,
Fug vorbele mamei de pe bob de rouă
Că în fraze line, nu se mai pot strânge.

Dar v-a cădea barda, poate deodată
Și pe troglodiții prinși de temenele ,
Trupul țării plânge-n vorba ei brodată
Și pe voalul limbii au să crească stele.

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Limba țării (poeme)” →

Doina PANĂ: Vântul

VÂNTUL

Vântul, nebunul, împrăştie norii,
Mişcă copacii, freamătă pădurea
Frunzele tremură,
Vibrează munţii, vibrează inimile
De dorul vântului hoinar,
Obraznic se joacă
De-a v-aţi ascunselea în plete
Mângâie obrajii tineri
Iubirile renasc în leagănul vântului

———————————
Doina PANĂ

17 noiembrie, 2018

Camelia CRISTEA: Clipele…

Clipele…

Clipele betege au fost iar pansate,
În mir și aloe tainic îmbrăcate,
Peste ele-un înger a turnat și apă
Chiar din coasta Ta să fiu împăcată…

Clipele sărace au primit Lumină,
Ochii cei legați au fost unși cu tină,
Orbul s-a proptit de-o rază de soare,
Mâna Ta cea sfântă îi dă vindecare!

Uneori în cârje aleargă frumosul,
Strigă-n gura mare parcă, somnorosul,
Clipele-n risipă tăinuiesc dureri,
Tu dai vindecare și mă-ajuți să sper!

Clipe efemere îmi clădesc un soclu
Mă scutur de mine, eu, cel mediocru
Și-Ți dau slavă, Doamne, prin Cuvânt și faptă
Te rog să-mi întinzi mâna Ta cea dreaptă!

Clipele bogate ți le-aduc în dar,
Am trecut de mult, de al meu hotar
Mă dezbrac de scoarțe, una câte una
Și vin către Tine să-Ți sărut și mâna!

În genunchiul rugii am să fac popas,
Sufletul smerit parcă-a prins și glas
Scapă-mă de Mine și de tot ce-i rău
Pune strajă minții un înger de-al Tău!

Și alungă noaptea care mă tot strânge,
Ochiul fă-l să vadă inima cum plânge,
Odă bucuriei vreau mereu să-Ți cânt,
Slavă pentru toate, jertfa din Cuvânt!

—————————–

Camelia CRISTEA

București

17 noiembrie, 2018

Vasile COMAN: Adormita din vis

Adormita din vis

Te visam și m-am trezit din vis…
Liniște deplină-n preajma mea,
Auzeam cum înfloresc în Paradis
Trandafirii, ce ți-am dăruit cândva.

Tu erai cum te știam, frumoasă…
Şi dormeai adânc pe patul tău,
Luna prin fereastra luminoasă
Te păzea cu ingerii de rău.

Şi aveai un fel de a dormi anume,
Răsfirat, pe pernă, pletele-ți bogate,
Nu ştiam ce taină sufletul ascunde
Sau de visul îți era departe.

Prin odaie am văzut zburând
Aripi negre ce-ți strigau destine,
Erau vrăji trimise rând pe rând
Din abis, de nemiloasa lume…

Totul era viu…şi un fior
Străbătându-mă strigai de teamă:
-Scumpa mea, vrăjite stoluri zbor,
Hai, deschide pleoapa şi ia seamă!

Tu, erai cu ochiul nedeschis,
Patul îți era melancolie…
Pe-un perete apăru un scris…
– Dacă mor…să mor în poezie…

Şi-ai oftat…cum faci adeseori,
Pe verandă e lumina aprinsă,
Un boboc de trandafir în obrăjori
Ți-apăru, din Bolta Necuprinsă.

Mi-ai zâmbit cum nu se poate,
Te-ai trezit din somnul greu
Şi in marea ta, singurătate
Auzeai cumva şi glasul meu…

Nu ştiu gândul de îți e departe
Sau ți-e somnul tare greu…
– Să nu mai deschizi fereastra-n noapte!
Doamne…rogu-te să o fereşti de rău…

——————————–

Vasile COMAN

Ploiești

16 noiembrie, 2016

Alla TONU: O, țara mea!

O, ȚARA MEA!

O, Basarabie! sărmană țara blândă,
De ploi bătută-a timpului avan,
Strivită iar și-n bucățele frântă
Lăsată de izbeliști la dușman.

Din ochii tăi frumoși, plini de durere,
Nu lacrimi cad azi, sânge curge sfânt,
Căci ți-au furat speranța în tăcere
Ce țipă-acum în cer și pe pământ.

O, țara mea! Cât timp spre-a ta osândă
Vei duce crucea la Golgota-ți sus?
Azi ca pe vremi minciuna-i surâzândă
Și te-au vândut ai tăi ca pe Iisus.

Îți sângerează rana și mă doare
Când corbii negri rup din ea flămând,
Arzând apusu-n flăcări funerare
Când cuie-ți bat ca la sicriu, pe rând.

Ca pe-un martir te-au răstignit pe tine,
Și urcă-n cer un strigăt disperat:
– De ce tu tată ai uitat de mine?
De ce tu maica mea m-ai renegat?

O, țara mea! Privește-ți cu iubire
Poporul tău, ridică-ți fruntea sus
Învinge iar și du-l spre izbăvire
Călcând pre moartea ta precum Iisus.

————————-

Alla TONU

Chișinău, Moldova

17 noiembrie, 2018

Foto – Internet

Maria CĂLINESCU: Feerie întomnată

Feerie întomnată

Pe-o margine de cer tivită,
Brodată-n urmele de soare,
Azi, cu blândețea lor menită,
S-apleacă sălcii curgătoare,

Se oglindesc tăcute în lac,
Privindu-și triste goliciunea,
În stuful umed, un pitpalac
Parcă-şi îngână rugăciunea.

În sita vremii, un vânt turbat
Se-neacă lin în pustiime,
Căci doruri multe-a adunat,
Povești nescrise, fără nume.

În prundul rece, obosit,
Rămase-s mărturii din vară,
Când cerul cald părea vopsit
Ca o minune, bunăoară.

Se lasă noaptea ca o vrajă,
Îmbrățișând tăcerea oarbă,
Peste copacii goi, de strajă,
O lacrimă scapă prin iarbă.

Dar, iată-o pată de culoare,
Monotonia bălții sparge,
E-o lebădă rătăcitoare,
Pată de alb ce se răsfrânge,

În semn că liniștea nu doare,
Când albu-apare, nu dispare,
Ea dă lumină și candoare,
Sfidând, chiar valuri curgătoare.

———————————

Maria CĂLINESCU

17 noiembrie, 2018

Vasile COMAN: Marşul spre Unire

Marşul spre Unire

În măreția lor şi neclintiți, Carpații
Au stat de veghe de milenii,
Unind cu trup şi inimă toți frații,
Muntenii, ardelenii, moldovenii.

Suntem urmaşi ai Daciei creştine,
Unirea ne-a fost visul din străbuni
Şi piept ținut-am hoardelor străine,
Ne-am răstignit decât să fim păgâni.

Uniți în libertate pentru veci…
Am apărat câmpiile cu grâne
Şi-am înfruntat siberiile reci,
Tu, eşti urmaş al Daciei, române.

Din Alba Iulia la Cernăuți…
Din Chişinău până la mare…
Reaprinzând făclia…şi desculți
Unirea să o făurim în vechile hotare.

1 DECEMBRIE E ZIUA DREPTĂȚII…
E ZIUA UNEI MARI REALIZĂRI…
SE BUCURĂ BUNICII ŞI NEPOȚII
LA ALBA IULIA PORNIM SPRE DEFILĂRI.

La mulți ani România!
La mulți ani români!
La mulți ani, dragi români din lumea largă!

——————————–

Vasile COMAN

Ploiești

30 noiembrie, 2017

Foto-Internet

Mariana POPAN: Gânduri bune să răsune…

Gânduri bune să răsune…

Din trecut se scurg în ritmuri
Amintiri din stele-aprinse,
Se arată-n depărtare,
Peste ţeluri neînvinse.

Dinspre clipele din ceruri,
Rar,privind spre chip din flori,
Am lăsat pe-alocuri lacrimi,
Se le ude, trecător…

Dinspre cerul zilei dalbe,
Tot petrec cu paşi mereu,
Chipul său,lucind credinţa,
Pentru ce-am fost,ce sunt eu…

Pe sub frunze se strecoară
Alte lacrimi pe ascuns,
Soarele, cu raze-n taină,
Le-a uscat în nepătruns,,,
Nu întreb, dar văd răspunsuri
În a cerului poveste,
Recitesc în necuprinsuri
Suflet-ţi,ce-a fost,ce este…

Ce cred eu,e una-n treacăt.
Ce cred alţii-i treaba lor.
Lasă stelele s-arate
Despre frumuseţea lor!

Din nimicuri tot nimicuri;
Din prea mult e prea puţin;
În grădini toamna-i pustie.
Dar în inimi?Flori de crin.

Ele tac,citesc prin rânduri.
Mai privesc un trandafir.
E frumos şi pus pe gânduri;
Are ţepi: da-I ghilimpir.

Am adus florile-n casă;
Toamna, brumă le trimite.
Le adăp şi sunt frumoase,
Ca şi şoapta ta,cuminte.

Chiar de-i toamnă. Chiar de-i brumă,
Primăvara-i veşnic, pură.
Lira ei e gândul bun,
Sonet viu,ieşind pe gură.

Plec acum…Ca mâine,iară
Soarele să ne răsară, să aducă
Pretutindeni gust de struguri,
Dar puterea izvorască-n sufletul care educă!

Cerultău e cerulnostru.
Noaptea cerului? Senină.
Florile? Sunt tot frumoase.
Totu-I viu şie lumină.

Din nimic răsare mult.
Din prea mult eviaţăvie.
Noapte bună,liniştită,
Somnul lin şi armonie!

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare

16 noiembrie, 2018

Mariana Zorița TURDA: Poeme

ÎNTREBĂRI…DORINȚI !

Mi-ai încătușat…
Sufletul !
Într-un pumn de cuvinte !
Îl vei păstra ?
Îl vei lăsa …
Să plece ?…
Undeva…
Spre nicăieri ?
În pumnul tău…
E cald și bine,
Iar…nicăieri
Va îngheța !
Va plânge !
Aș vrea…
Să te ating
Și dispari !
În negura nopții !
Stelele-mi spun:
Să am răbdare,
Să aștept,
Să sper…
Dar eu…
Cu dorul…
Plin de tine,
Doar…șoptesc
Prin gânduri…
Că…doar…
Că eu doar…
Te iubesc !

Sarmato PC. IT.
17.11.2015

PE DRUMUL VIEȚII…ÎMPREUNÃ

Vom anula depãrtarea
Zâmbind !
Vom trece nopțile singurătății
Iubind !
Vom zbura de mânã…
Spre cerul fericirii
Cântând !
Vom culege flori…
Din culorile curcubeului
Ce ne leagã !
Vom împletii cununi…
Iar apoi,le vom arunca
Peste lume strigând
Cã iubim !
Ne vom lega sufletele…
Cu lacãtul iubirii…
Promise
Cãlãtorind prin viață…
Împlinind vise !
Ne vom crea amintiri…
Și le vom pune în album !
În albumul neuitãrii !
Atunci,când valurile grele…
Ale vieții,vor încerca…
Sã ne inunde ,îl vom deschide!
Vom privii si ne vom amintii…
C-a fost frumos
Și bine !
Și iar, ne vom lua de mânã !
Și vom merge …înainte
Ducând iubirea noastrã…
Spre cer ,spre fericire
Și spre stele !
Și o sã bem din vinul dulce
Al iubirii…
Și din pocalul buzelor…
Ce ți le dau…sã sorbi cu sete
Dragul meu…
Sã ne-mbãtãm…
Cu vorbe ce ne poartã…
Spre vise adevãrate,împlinite
De noi doi ! Continue reading „Mariana Zorița TURDA: Poeme” →

Anatol COVALI: Înserare

Înserare

Căderea mea-i ciudată.
Alunec spre azururi
şi parcă-am fost de-a pururi
în ele nestemată,

o stea incendiată
şi fără de cusururi,
cu splendide contururi,
de Dumnezeu creată.

Mă cheamă începutul,
căci n-am sfârşit niciunde.
De chem ceru-îmi răspunde
şi-mi dă deplin sărutul,

căci eu sunt azimutul
ce-n sinea lui pătrunde
nu pentru-a se ascunde,
ci a-ncepe iar cernutul.

Nu ştiu dacă-n menire
am dat tot ce se poate,
de-am împărţit dreptate
şi-am dăruit iubire,

de-am fost în împlinire
puternice armate
ne-nvinse, nu cruţate
de-o vagă ocrotire.

Văd doar că nu am vreme
să fac ce sunt în stare,
că viaţa-i alergare
stupidă prin dileme,

că sufletul îmi geme
şi inima-mi tresare
când văd ce înserare
soseşte prea devreme.

————————————–

Anatol COVALI

București

17 noiembrie, 2018