Dan-Obogeanu Gheorghe: Oare unde ți-a fost mintea?!

Oare unde ți-a fost mintea?!

Oare unde ți-a fost mintea
Ca să pleci fără să-mi spui ?!
Albă îți rămâne fruntea
Și în inimă ai cui!

Dorul care te absolvă
De iubirea ce ți-am dat
Nu e punctul de pe slovă
Nici sărutul meu uitat

Că nici lumea n-o să piară
Ca un fum, cum ai plecat,
Niciun foc nu arde-n seară
Pe altarul tău uitat…

Oare unde ți-a fost gândul
Când plecat-ai fără rost?!
Vor mai fi și nori în vântul
Ce te bate cam anost?!

În amare clipe iară
Te vei pierde ca o umbră,
Îți va fi seară de seară
Pe obraz o mână sumbră…

Mâna care te mângâie
E prea grea și e… târzie!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

18 noiembrie, 2018

Daniel BARBU: Tu un val, eu un val…

Tu un val, eu un val…

Lacrimi curse-n şoapte vii, te aştept să îmi revii, dintr-o zare-ntunecată,
Ard în mine rugi nestinse, căutări de dor învinse, din povestea de-altă dată,
Curge-o vină pe obraz, rătăcită din extaz, dintr-o arşiţă de stele,
Te aştept la poarta nopţii, împletind cărarea sorţii, dorul meu, visele mele…

Cine să-mi plătească vina, că-ntre noi arde lumina, cerul emanând scăntei,
Două vorbe, trei cuvinte şi un gând ce nu te minte, în altar cu flori de tei,
Te chem într-un vis albastru, din negura unui astru, strălucire să îţi fiu,
Prin eternele adânci, în braţe c-un dor de prunci, te-am găsit într-un târziu…

Vreau să fi a mea şi-atunci, când în vină mă arunci, te port dincolo de vreme,
Te dezleg dintr-un târziu, ce în suflet mi-a fost viu, când îmi veşniceşti devreme,
Tu un val, eu un val, naufragiu-ntr-un cristal, din povestea cu sirene,
Te scriu ninsă când furtuna, rătăcirea mea cu luna, murmur s-a născut pe gene…

Ea o doină, el un cuc, nu ştiu unde să-i aduc, să-mi încânte nemurirea,
Într-o noapte-ntunecată, din povestea de-altă dată, căutam nemărginirea…

——————————

Daniel BARBU

18 noiembrie, 2018

Mariana POPAN: Rugă de post nocturn

Rugă de post nocturn

Din amintiri de suflet, de astăzi, sau de ieri,
Mereu păstrez momente tăcute, de mister.
Ca-n timpurile noastre, de ieri, sau de acum
Să le-ngrijesc cu drag, să nu se facă fum.

Din ce a fost,ce e, din ce mai poate fi,
Am înţeles mereu, aşa cum mi-aş dori:
Oglinda mea din suflet, mereu mai vechi şi tânăr,
Oricât mi-I vremea grea, poveri să duc pe umăr;

Oglinda mea din suflet, veşnic mai vechi şi viu,
Ce-aduce lumea-n lume, pierdută în pustiu;
Oglinda mea din suflet, veşnic de azi pe mâine,
C-acum,în noapte, fie şi luna să rămână.

Din cerurile vii, cu porţile deschise
S-aducă pretutindeni,doar armonie-n vise!
Aşa cum pretutindeni, sunt bunii mei, jertfiţi
S-avem o viaţă vie, de ei fim mântuiţi.

Oriunde vom privi, s-aducem înapoi
Eterna bucurie din nopţile din toi:
În stele lumineze ai noştri învăţaţi,
Cum luminează-n suflet iubirea dintre fraţi.

Veşmântul de-altădată, mai viu să resădească
În vocile din fapte, din viaţa omenească!
În zori de zi credinţa, speranţa re-nvierii
Să fie lacrima din bucuria serii.

Orice dorinţă vie, mereu rămână vie,
Prin ea, cei credincioşi, trăiască-n armonie!
Dă, Doamne, rechemarea din faţa ta, preasfântă,
Între copil, părinte, ţinându-se de mână!

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare

18 noiembrie, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Zilnica răstignire (versuri)

Ceea ce nu știți

Poate nici măcar nu v-ați gândit
câtă tristețe există
în spatele cortinei unui zâmbet.
Aplaudați furtunos fiecare
fâlfâire a întinselor aripi
fără a observa însângerații genunchi
ai slăbănogului suflet.
De unde să știți
că fiecare sabat ascunde o Betesda
dacă tălpile voastre nu au fost sărutate încă
de roua Viei Dolorosa?
Ați descoperit vreodată
sub pecetea fierbinte a unui sărut
răceala celor treizeci de arginți,
prețul trădării?
Nu cercetați la microscop
adâncimea unei lacrimi;
întindeți doar mâinile
împletindu-vă degetele…

Numai împreună putem învăța
mersul pe ape.

Plan B

Cu prietenul meu îngerul
mă plimbam pe cornișa sufletului
el plângând că nu a iubit niciodată,
eu oftând că am prea iubit…
,,Aruncă-te!”
îmi șoptea deschizându-și aripile
pe care avea tatuate tăceri.
Sub noi o lacrimă ne aștepta surâzând
cu brațele deschise…
Am sărit plin de credință
acționând instantaneu parașuta. Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Zilnica răstignire (versuri)” →

Maria LEU: Poesis

Fără întrebări

Nu- mi pune întrebări și nu-mi vorbi,
Aprinde-o lumânare în odaie,
Și goi și-npleticiți să ne iubim,
Să fie totul ca o întâmplare.

Nu-mi pune întrebări, nu am răspuns,
Nici sentimente și iubiri, eu am doar vise,
Și toate-acestea la tăcere le-am redus,
Nici gânduri astăzi nu ne sunt permise.

Iubite, hai sa cenzurăm a noastră viață,
Să nu ne vadă nimeni dimprejur
Oricum noi doi n-avem nici o speranță,
Mai bine ne iubim pour la retour.

Să nu mai respiram, căci ne trădează
Și-aceasta respirație în doi.
Inerți să ne privim, dar cu speranță
Ca v-a-nvia un sentiment in noi.
……………………
Și chiar de-o să rămânem pe vecie ,
Doi deținuți mizeri și pângăriți,
Să ne iubim din nou în agonie,
Ca doi nebuni de viață amețiți.

Și-n rest de fapt nimic nu mai contează,
Tu vino și îmi da iar un sărut
Și-ngenunchiați și-ntunecați de groază,
S-aprindem lumânări pentr-un trecut.

Tristețe

Îmi e atât de greu să-ți spun că-s tristă
Şi singură de-atâtea luni și-ți scriu.
Dar ştiu că-n mine totuşi mai există,
Un tu inexplicabil de târziu .

Te-am părăsit în umbră pentr-o clipă.
Dar tu nici nu vei şti cât m-a costat
Această iluzorie risipă
A sentimentului, minţind, că te-am uitat.
Nu vei mai şti nimic şi nu vei crede,
C-am aruncat trecutul în abis.
Îţi sunt străină astăzi. Nu se vede?
Că toate m-au învins şi m-au ucis.
Dar dacă vrei să nu mă pierd cu totul,
Şi dacă ai un suflet precum spui,
Din lacrimi fă-mi un elexir al vieţii ,
Să pot să te iubesc într- un târziu.

———————––––––

Maria LEU

Continue reading „Maria LEU: Poesis” →

Maria HOTEA: Când dorul

Când dorul

Când dorul meu umblă stingher ,
Îmi e izvor de liniște și împlinire
Privesc cum norii cenușii apar pe cer.
Și îmi sădesc în inimă iubire.

Doar tu înțelegi durerea ce se naște ,
Tristețea poți să o alungi cu o privire
Când simți furtuni din dragoste iscate,
Tu clipelor le dai un strop de fericire.

Mă faci să simt că aripi am și pot să zbor,
Ades* tu îmi alinți și frământări trupești
Mă înalți de la pământ spre cer ușor,.
Cu vocea caldă , blândă știi să amăgești.

În zori de zi când ale florilor petale ,
Purtate sunt de adierea unui vânt
Eu regăsesc dulceața gurii tale
Și-n liniște ascult același cânt.

E-un cântec ce-mi trezește-n minte ,
Acele clipe ce-au trecut fără să știm
Când o vioară singură în noapte ,
Cu-arcușul ei ne-a încântat sublim.

Noi fericiți priveam doar licuricii ,
Când ale lor sclipiri păreau scântei
Și fermecați de strălucirea lunii ,
Îmbrățișați…trăiam magia dragostei !

Și-n suflete simțeam parfumul fericirii
În ochii vedeam culori de curcubeu,
Simțeam în inimi flacără iubirii
Ce a aprins în noi prima scânteie.

——————————-

Maria HOTEA

18 noiembrie, 2018

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: În flacără arzi ca o torţă

În flacără arzi ca o torţă

Nu ştiu în ce ordine numerică ne-am alăturat,
să suflăm unul în ceafa celuilalt
în aceeaşi mulţime
dintr-o serie gândită logic.

Interesant cum s-au creat legăturile biunivoce
între inimile noastre prin comunicare,
apetenţa aceea care se naşte
şi sufletele pure îşi recunosc perechea,
doi poli ai aceluiaşi câmp.
Degetele mele se încarcă instantaneu
cu atracţia ochilor şi pielii tale
cum fluturii de florile viu colorate.

Tu recompui aceleaşi dorinţe,
în flacără arzi ca o torţă
care nu se stinge cu apă
şi ne luminează pe interior.

———————–—————–

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

18 noiembrie, 2018

Anatol COVALI: Vino…

Vino…

Sunt amurgul care
este plin de roade,
un om cumsecade,
dar care e-n stare

pe-armăsari să zboare,
ţinând în mâini spade,
în mari cavalcade
prin dorinţi solare.

Port păduri în mine
şi senin în slavă,
sufletul mi-e lavă,
visele feline,

inima-mi devine
uneori dumbravă
unde pasc otavă
turmele-ţi blajine.

Încă se mai poate,
vreme mai e încă.
Spulber orice stâncă
ce în drum ne scoate

viaţa ce se zbate
ca-n genune-adâncă
să ne schimbe-n brâncă
orice puritate.

Vino şi topeşte
tristele omături.
Dacă-mi eşti alături
viaţa-ntinereşte.

Sufletu-mi doreşte
iarna s-o înlături
şi din el să mături
tot ce-l murdăreşte.

————————————–

Anatol COVALI

București

18 noiembrie, 2018

Corneliu NEAGU: Poeme

O VOCE DIN TRECUT

Ce leneș pasul mă ducea
pe străzile curgând în pantă,
tălâmb, cuțitul de rindea
striga aiurea dintr-o geantă.

Nagoda mă privea de sus,
ținându-și briciul într-o mână,
ca să-l ascută la apus
pe un arcer adus din lună.

Ea mi-a făcut un singur semn,
rotindu-și capul într-o parte…
Ah, Doamne, ce cumplit îndemn
spre briciul dătător de moarte!

Dar cum stăteam nehotărât,
cu brațul rezemat de poartă,
striga o voce din trecut –
mai poți fugi încă de soartă!

A auzit de sus și ea,
și briciul i-a scăpat din mână,
râdea cuțitul de rindea
dansând sub razele de lună.

UMBRE VISĂTOARE

Se lasă înserarea, iar ziua obosită
dispare printre arbori și urcă înspre cer,
curg razele de lună, cernute ca prin sită,
din tolba nevăzută a unui lăncier.

Statuile-adormite pe soclurile grele
par umbre visătoare ajunse din trecut,
iar frunzele uscate, căzute peste ele,
însemnele uitării din veacul dispărut.

O buhă retrezită, în liniștea astrală,
planează în derivă sub tufa de măceș,
în urma ei pădurea, măreață catedrală,
ascunde în adâncuri o ceată de răzeși.

Îndată mă cuprinde o teamă neștiută,
venită fără veste cu spaime din văzduh,
cu aripa întinsă, sub umbra desfăcută,
pe căile-ncurcate s-a rătăcit un duh.

Deodată, speriată, tu vii tot mai aproape,
eu te cuprind în brațe și te sărut adânc!…
Cu buza tremurândă, întinsă peste pleoape,
simt lacrima sărată din ochii care-ți plâng.

———————————————–

Corneliu NEAGU

18 noiembrie, 2018

Continue reading „Corneliu NEAGU: Poeme” →

Emma POENARIU SERAFIN: Limba țării (poeme)

Şi ninge !

Trădare… trădare…trădare !
Am obosit de atâta trădare.
O Doamne, când țara mă doare
Surprinsă-n atâta oroare
Stupoare-n spre dezintegrare,
Trădare…trădare…trădare…

Durere…durere…durere !
Curg lacrimi din ochi de avere
Tăcere…putere, din ce emisfere,
Cădere Doamne ! Încovoiere!
Confere…ofere…nevrere…
Durere… durere…durere…

Amare…amare…amare…
Din trupuri pe soclu-n duhoare
Țărâna sun talpă, mă doare,
Cad munți, dezlipiți de hotare
Hoție. ..trădare…murdare. ..
Amare…amare…amare…

Și ninge…Și ninge…Și ninge
Din neaua ce nu-i mai atinge
Cresc fomfii, cu mințile ciunge,
Convinge…încinge. ..distinge…
Răsfrânge. ..constrânge…înfrânge
Bastarzi și falange, bitange,
Şi ninge…Și ninge…Și ninge !

Limba țării

Peste limba țării, ninge cu iluzii
Curcubeu din vorbe s-au suit la Cer ,
Părăsindu-şi portul de printre gerunzii
Și-a scăpat prin tină, vechiul giuvaer.

Acum cară-n cârcă și-n cuvinte roase
Mestecă-n silabe ca-n ziua de post ,
Frigurile frazei, te insultă-n oase
Și în trupul limbii-şi sapă adăpost.

Vorbele din gură, ies tot câte două ,
Te inundă-n toate, te străpung prin sânge,
Fug vorbele mamei de pe bob de rouă
Că în fraze line, nu se mai pot strânge.

Dar v-a cădea barda, poate deodată
Și pe troglodiții prinși de temenele ,
Trupul țării plânge-n vorba ei brodată
Și pe voalul limbii au să crească stele.

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Limba țării (poeme)” →