Umbre timide-n ulițe grăbite,
Îmbălsămate când se varsă nurii
Lămpașe stinse-n flăcări obosite
Și sunet vag ce l-au lăsat condurii.

Mai suntem vorbe, doar de poți să taci
Și suntem cruce, limba ce-o închină
Și suntem smoala scursă de pe draci,
Când bat biserici, invocând Lumină.

Și suntem cruci lipite-n mâna stângă
Și ochi plecați, să mângâie fiorii
Și mătăuzul care-ar vrea să-l frângă,
Stafiile când se revarsă zorii…

Orbecăim pe urma grea de pată
Cu ochii ninși, în straie de norod,
Iar de ne e pe suflete brodată
V-a curge-n sânge, iute, peste cord.

Și ne dorim în iarnă primăvara
Și locului… îi repictăm alt loc,
Prin merii toamnei, căutăm doar para
Și jocul nostru, nu mai este joc.

Strângem din dinți și renegam copiii,
Le atârnăm de soartă, altă soartă,
Uitând mereu, că ei ne mai sunt fii,
Ce poartă România, de-o mai poartă !

Când luturi sunt, condurii și opinca
Și ne plecăm, c-așa e datul lumii,
Încolonați și fără de nimica,
În plapuma, din liniștile humii….

Flăcărui și foc năprasnic, vă-nvelesc în lungi crâmpeie,
Suflete nevinovate , văd că-n voi nu s-or ascunde.
Lungi poteci uitate-n timpuri , care dragi mi-au fost și mie
Toate-n văiie uitării , prăvălite… ori profunde.

Verile mult mai sărace , fără de privighetori,
Oare cine vă alintă , oare cine vă răsfață ?
Stânci golașe și pustie , mă străbat în alți fiori
Și cu lacrimile-n poală, vă contemplu-n dimineață.

Oare când stopăm măcelul, când ne este de ajuns ?
Când ne mai trezim din somnul cu care ne învelim ?
Când ne punem strajă trupuri, scrise-n tuș :,,De nepătruns” !
Când ne arătăm la față să vă spunem: ,,Va iubim” !