Și noi suntem români !
Noi nu putem ai Cerului stăpâni,
Nedefiniți, aduși de prin pustii…
Suntem furnici nici moartea n-o amâni
Trupuri de vis, pe calea altor vii.
Umbre timide-n ulițe grăbite,
Îmbălsămate când se varsă nurii
Lămpașe stinse-n flăcări obosite
Și sunet vag ce l-au lăsat condurii.
Mai suntem vorbe, doar de poți să taci
Și suntem cruce, limba ce-o închină
Și suntem smoala scursă de pe draci,
Când bat biserici, invocând Lumină.
Și suntem cruci lipite-n mâna stângă
Și ochi plecați, să mângâie fiorii
Și mătăuzul care-ar vrea să-l frângă,
Stafiile când se revarsă zorii…
Orbecăim pe urma grea de pată
Cu ochii ninși, în straie de norod,
Iar de ne e pe suflete brodată
V-a curge-n sânge, iute, peste cord.
Și ne dorim în iarnă primăvara
Și locului… îi repictăm alt loc,
Prin merii toamnei, căutăm doar para
Și jocul nostru, nu mai este joc.
Strângem din dinți și renegam copiii,
Le atârnăm de soartă, altă soartă,
Uitând mereu, că ei ne mai sunt fii,
Ce poartă România, de-o mai poartă !
Când luturi sunt, condurii și opinca
Și ne plecăm, c-așa e datul lumii,
Încolonați și fără de nimica,
În plapuma, din liniștile humii….
Munții mei
Munții mei uitați de codri ce-ați ieșit din vechi tipare,
Ați rămas cu lungi picioare, în galoșii de granit .
V-ați prins Soarele pe frunte care în alt fel răsare,
Prăfuit și stors de vlagă, prin cojocul învechit.
Flăcărui și foc năprasnic, vă-nvelesc în lungi crâmpeie,
Suflete nevinovate , văd că-n voi nu s-or ascunde.
Lungi poteci uitate-n timpuri , care dragi mi-au fost și mie
Toate-n văiie uitării , prăvălite… ori profunde.
Verile mult mai sărace , fără de privighetori,
Oare cine vă alintă , oare cine vă răsfață ?
Stânci golașe și pustie , mă străbat în alți fiori
Și cu lacrimile-n poală, vă contemplu-n dimineață.
Oare când stopăm măcelul, când ne este de ajuns ?
Când ne mai trezim din somnul cu care ne învelim ?
Când ne punem strajă trupuri, scrise-n tuș :,,De nepătruns” !
Când ne arătăm la față să vă spunem: ,,Va iubim” !
Ninge cu iubire !
Ninge cu iubire, români-s pe drum,
Carele-n mișcare prin pâclă și fum.
Ninge de un secol, ninge la Abrud
Ninge cu iubire, clopote se-aud !
Drumul este viață, plin de caravane
Hai și tu Maria, sunt și eu Ioane,
Armăsari nechează ca păsări în zbor,
Ninge cu iubire…ninge azi ușor…
Adie iubire prin pale de vânt
Om cu om dau mâna, pare legământ,
Armatele țării, prezintă onorul
Ninge cu iubire, peste-ntreg poporul.
La Alba se-adună toți copiii țării
Din înaltul crestei, până-n valul mării.
Ninge Libertate, ninge cu Unire
Suflete trezire, au primit vestire.
Ninge peste țară cu Limba Română
Ninge peste mame cu pruncii de mână,
Ninge peste Alba și ninge cu flori,
Ninge pe românii ce-s nemuritori !
V-a mai ninge-o dată, cu înc-o Unire
Moldovă ești prispa, ruptă din simțire,
Prin acea ninsoare Cerul ne răsfață
Și ne poate ninge-ntreaga suprafață !
( Și ne poate ninge, țara dodoloață ! )
————————————————–
Emma POENARIU SERAFIN
Sibiu
29 noiembrie, 2018