Motto:

,,Tot trecând cu veşnicia prin milenii şi istorii          

 Şi-ngroşând de-apururi glia cu-a lor nume în pomelnic,         

Moşii şi străbunii noştri, poleindu-se cu glorii,

Ne-au lăsat de-nvăţătură timpul lor, în toate vrednic.’’

 

În cuibarul veşniciei semănatu-ne-a Măritul

Când ne-a dat scânteia vieţii pe aici să veşnicim,

Să-nvăţăm, că mama noastră e de-apururea pământul,

Iară cerul ne e tatăl, şi în veci să-l preamărim.

 

Noi ne-am înmulţit ca spicul pe moşia strămoşească

Şi de-aici în larga lume prin-prejururi ne-am întins,

Lăsând numele şi fala peste veacuri să ne crească

Ca să ştie următorii că suntem de neînvins.

 

Mai apoi, prelinşi prin lume tot născut-am la popoare

Până-n margine de zare şi de-acolo mai departe,

Întinzându-ne hotarul peste munţi şi peste mare

Să rămânem preamărire, într-o pagină de carte.

 

Au trecut de-atunci milenii şi în scurgerea de timpuri

Au venit din fundul lumii  roi de neamuri mişcătoare,

Ne-au călcat ţărâna sfântă în rotiri de anotimpuri

Şi s-au dus pe mai departe înegrind a lumii zare.

 

Noi, răriţi  de coasa morţii, lăcrimând într-o durere

Am luat-o de la capăt iar şi iar de-atâtea ori,

Cu speranţa şi nădejdea că doar Domnul cu-a lui vrere

Ocroti-va neamul nostru, să nu piară sub nevoi.

 

Azi, din ce am fost odată suntem doar o amintire,

Pradă încă mult dorită de vecini ce ne-nconjoară,

Înrăiţi şi cu păcate, doar o biată linguşire

Din ce-am fost cândva mărire pe aici, odinioară.

 

Nu mai sunt bărbaţi destoinici ce să ţină-n a lor mână

Vrerea ţării, iar în suflet aivă dor de libertate,

De mărire, şi de câte veşnicite-s în ţărână

Cu străbunii laolatltă, c-o s-avem de ele parte.

 

Nici pe vremea ta Zamolxes n-am fost robi la vreo mărire

Cum suntem acum de-o vreme chiar aici la noi acasă,

Cumpăraţi cu-arginţii Iudei, revânduţi aşa-nneştire

Am ajuns a fi nimicuri, şi nicicui de noi nu-i pasă.

 

Numai  moşii noştri încă din istorii de-or să vină

Vor trezi în noi virtutea adormită-n amorţeală,

Doar aşa ne-or  pune iară să ieşim în spre lumină

Iar iubirea de moşie, să ne-nalţe-n a sa fală.

 

De-asta ei ne stau modele pentru vremuri sorocite

Ce le trece neamul nostru când îşi cată-un viitor,

Ei sunt sfintele troiţe ce la timpuri încâlcite

Ne arată care-i cale ce-au urmat-o dumnealor.

 

Căutaţi-i în istorii! când s-a stins în voi nădejdea

Că pieri-veţi până mâine sub durere şi nevoi,

Şi-ţi avea, cum mai avut-aţi şi tăria şi puterea

Să-mi mai fiți cum încă fost-ați, glorioşii mei eroi.

 

 

ÎNVĂŢAŢI  DIN  CARTEA  SFÂNTĂ

 

La un muc de lumânare, în chilia lui ce-a strâmtă,

Îngânându-se cu noaptea, un călugăr ostenit,

Tot citeşte să-nţeleagă din bătrâna carte sfântă

Adevărurile-ascunse, în cuvântul cumpănit.

 

El, deşi citit-a cartea zile-n şir şi-n lungă noapte

Tot găseşte-n ea când cată tăinuite înţelesuri,

Ce-n iuţeala tinereţii i-au trecut neobservate

Că pe-atuncea alte gânduri luminau a vremii mersuri.

 

Astăzi anii îl apasă, dară mintea-i e uşoară

C-a păstrat din ce-a dat viaţa doar ce fost-a de folos,

Iar de-ar fi ca după moarte să învie-a doua oară

Doamne câte n-ar mai face, din făcute-le pe dos.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Asta-i calea (poeme)” →

CE  VARĂ-I  ASTA?

 

Ce vară-i asta?

meritată, la câte încă am făcut,

Ce vară-i asta?

amploiată, ce o tot ia de la-nceput,

Nu tu cea arșiță să coacă

o roșie, un măr, o prună,

O ziuă dacă-mi este soare,

îmi plouă iar o săptămână.

 

Ne-am săturat de așa vară

ce încă nu ne-a încălzit,

Mai mult îmi seamănă a toamnă,

cu nori ce-mi țin un cer umbrit,

În loc de colb e sfânta tină,

în loc de secetă doar ploaie,

De-abia s-au copt frăguțe-n iarbă,

iar colilia se despoaie.

 

Așa-i și omul, ca și vara,

urât la suflet, întristat,

Așa-i poetu-n aste timpuri,

tot amărât, neinspirat.

O vară slabă totu-mi schimbă

înnebunindu-ne pe toți,

O molimă ne mai lipsește,

să fim ca mâine mai toți morți.

 

Bacoviană, scurtă vară,

ce de pe-acum ne-a săturat,

O lună de așa mi-o ține,

mă duc în lume, v-am lăsat.

Mă-ntorc la toamna care vine,

poate atunci îmi fi-va vară,

Că ce-i pe-aicea dragă Doamne,

i-o glumă proastă, rea, amară.

 

 

CONVIEȚUIRE

 

Nu virusul pandemic ne-o omorâ pe noi,

Ci frica ce-o lățește și care intră-n  voi,

Că el, nimicul cela, ce ochiul nu mi-l vede

Îmi poate fi oriunde, pe unde nici n-ai crede.

 

Apoi, intrat în tine te macină, te roade,

Te stoarce de putere, visezi doar eșafoade,

Te fierbie ca-n cazanul de smoală din cel iad

Și-așa de azi pe mâine, puterile îți scad.

 

Poți tu să fii oricine în lumea asta mare,

Cu cel nimic n-ai șanse, el poa’ să te doboare

Și râde-apoi de tine cum el te-a nimicit,

Iar tu ce-i fost mărire, te-ai dus în veșnicit.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Trecut-a vremea (poeme)” →