Ileana VLĂDUȘEL: Regăsiri

Regăsiri

 

Te regăsesc

Întunecat trecând,

De-a lungul și de-a latul unui gând.

 

În glasul mut

Al șoaptelor, strecori

Fiorii reci ai nopții și mă dori.

 

Cu pași tiptili

Himeră înșelătoare,

Îmi întinzi cupa amintirii,  amare.

 

În lacrimă

Stigmat te-ai întrupat

Și-mi sângerezi în amintiri săpat.

 

Și-un dor atemporal

Rămas de veghe

Mă caută în nopți și mă găsește!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

31 iulie 2020

Ángela VALLE: Învolburare

„Stol de păsări – Soare la apus“, Feng Shui

*

Învolburare

Vezi cum, odată cu venirea ta,
mi se agită păsările în suflet…
Privirea ta le face să tresalte,
înaripate făpturi îndoliate…
Insolitele zbateri din aripă
se aud numai în prezența ta.
Înfrigurate își caută cuibul,
țipând când nu dau peste tine.
Să știi că duse sunt, pe fugă,
trecând prin aspre vijelii neauzite,
privighetori din visurile mele, distante
de când tu ai apărut.
Vino să legi, rând după rând,
cu tandre mâini aceste stoluri
ce zboară așa de învolburate,
făcându-și cuib în după-amiaza vieții
sub streașina ta, dragoste eternă.

 

Angela Valle, Honduras (1927 – 2003)

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

din „Poesía soy yo„, Poeți de limba spaniolă ai secolului XX
Raquel Lanseros și Ana Merino, Colecția Visor de Poesía, 2016

****

Revuelo

Mira que tu llegada
me ha aturdido los pájaros del alma…
Que tu sola mirada
causó revuelo a mis aves enlutadas…
Mi aletear insólito
se ha dejado escuchar con tu presencia.
Mira que temblorosas
buscan el nido y lloran a no hallarte.
Debes saber que han huido
sacudidos por los vientos inauditos
las golondrinas de mis sueños, lejos
desde que tú has venido.
Ven, encierra una a una
con amorosa mano las bandadas
que asustadizas vuelan
y por la tarde de la vida anidan
bajo tu alero, amor, y para siempre.

 

Ángela Valle, Honduras (1927 – 2003)

de “Poesía soy yo”, Poetas en español del siglo XX
Raquel Lanseros y Ana Merino, Colección Visor de Poesía, 2016

Mircea Dorin ISTRATE: Asta-i calea (poeme)

 

Motto:

,,Tot trecând cu veşnicia prin milenii şi istorii          

 Şi-ngroşând de-apururi glia cu-a lor nume în pomelnic,         

Moşii şi străbunii noştri, poleindu-se cu glorii,

Ne-au lăsat de-nvăţătură timpul lor, în toate vrednic.’’

 

În cuibarul veşniciei semănatu-ne-a Măritul

Când ne-a dat scânteia vieţii pe aici să veşnicim,

Să-nvăţăm, că mama noastră e de-apururea pământul,

Iară cerul ne e tatăl, şi în veci să-l preamărim.

 

Noi ne-am înmulţit ca spicul pe moşia strămoşească

Şi de-aici în larga lume prin-prejururi ne-am întins,

Lăsând numele şi fala peste veacuri să ne crească

Ca să ştie următorii că suntem de neînvins.

 

Mai apoi, prelinşi prin lume tot născut-am la popoare

Până-n margine de zare şi de-acolo mai departe,

Întinzându-ne hotarul peste munţi şi peste mare

Să rămânem preamărire, într-o pagină de carte.

 

Au trecut de-atunci milenii şi în scurgerea de timpuri

Au venit din fundul lumii  roi de neamuri mişcătoare,

Ne-au călcat ţărâna sfântă în rotiri de anotimpuri

Şi s-au dus pe mai departe înegrind a lumii zare.

 

Noi, răriţi  de coasa morţii, lăcrimând într-o durere

Am luat-o de la capăt iar şi iar de-atâtea ori,

Cu speranţa şi nădejdea că doar Domnul cu-a lui vrere

Ocroti-va neamul nostru, să nu piară sub nevoi.

 

Azi, din ce am fost odată suntem doar o amintire,

Pradă încă mult dorită de vecini ce ne-nconjoară,

Înrăiţi şi cu păcate, doar o biată linguşire

Din ce-am fost cândva mărire pe aici, odinioară.

 

Nu mai sunt bărbaţi destoinici ce să ţină-n a lor mână

Vrerea ţării, iar în suflet aivă dor de libertate,

De mărire, şi de câte veşnicite-s în ţărână

Cu străbunii laolatltă, c-o s-avem de ele parte.

 

Nici pe vremea ta Zamolxes n-am fost robi la vreo mărire

Cum suntem acum de-o vreme chiar aici la noi acasă,

Cumpăraţi cu-arginţii Iudei, revânduţi aşa-nneştire

Am ajuns a fi nimicuri, şi nicicui de noi nu-i pasă.

 

Numai  moşii noştri încă din istorii de-or să vină

Vor trezi în noi virtutea adormită-n amorţeală,

Doar aşa ne-or  pune iară să ieşim în spre lumină

Iar iubirea de moşie, să ne-nalţe-n a sa fală.

 

De-asta ei ne stau modele pentru vremuri sorocite

Ce le trece neamul nostru când îşi cată-un viitor,

Ei sunt sfintele troiţe ce la timpuri încâlcite

Ne arată care-i cale ce-au urmat-o dumnealor.

 

Căutaţi-i în istorii! când s-a stins în voi nădejdea

Că pieri-veţi până mâine sub durere şi nevoi,

Şi-ţi avea, cum mai avut-aţi şi tăria şi puterea

Să-mi mai fiți cum încă fost-ați, glorioşii mei eroi.

 

 

ÎNVĂŢAŢI  DIN  CARTEA  SFÂNTĂ

 

La un muc de lumânare, în chilia lui ce-a strâmtă,

Îngânându-se cu noaptea, un călugăr ostenit,

Tot citeşte să-nţeleagă din bătrâna carte sfântă

Adevărurile-ascunse, în cuvântul cumpănit.

 

El, deşi citit-a cartea zile-n şir şi-n lungă noapte

Tot găseşte-n ea când cată tăinuite înţelesuri,

Ce-n iuţeala tinereţii i-au trecut neobservate

Că pe-atuncea alte gânduri luminau a vremii mersuri.

 

Astăzi anii îl apasă, dară mintea-i e uşoară

C-a păstrat din ce-a dat viaţa doar ce fost-a de folos,

Iar de-ar fi ca după moarte să învie-a doua oară

Doamne câte n-ar mai face, din făcute-le pe dos.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Asta-i calea (poeme)”

Galina MARTEA: Limba Română – Imnul Identității

LIMBA ROMÂNĂ – IMNUL IDENTITĂȚII

 

Din vremuri cântată, vorbită

În graiul latin-românesc,

O limbă de dor construită

Pe-un plai cu pământ pitoresc.

 

Un grai ce aduce lumină

În viața poporului dac,

Cu inima blândă, creștină

O doină alină cu drag.

 

O limbă în scumpe veșminte

Doinește pământul român,

Cu apa din sfânta sorginte

Seduce un neam prin destin.

 

Înalță în slăvi limba mamei,

Elogiu purtat din strămoși,

Cântare purtată în palmă

De oameni frumoși, curajoși.

 

O limbă dorită, vorbită,

Simbol unitar la români,

O limbă eternă, slăvită

De neamul dacic-latin.

 

————————————

Dr. Galina MARTEA

29 Iulie 2020

Anatol COVALI: Încep un alt destin

Încep un alt destin

 

Încep să sper că norii din destin
se risipesc şi că va fi senin
în sentimente,
iar viaţa mea se va muta pe-alt drum
uitând că mi-au fost visurile lente
până acum.
*
Vreau să trăiesc din plin ce mi-a rămas
chiar de-am să merg mereu numai la pas.
Altă menire
parcurg spre a preface-n împliniri
speranţele ce vor nouă rodire
în noi trăiri.
*
Nu mai suport regrete şi tristeţi.
Sper c-am să dau alt sens acestei vieţi.
Cred în noi visuri,
care să aibă aripi pentru zbor.
M-am săturat de prea multe abisuri
şi bezna lor.
*
Încep un alt destin, fără trecut,
care-i mai scurt decât cel ce-a trecut,
dar în el are
un miez fierbinte ce îmi dă fiori
sculptând în orice clipă trecătoare
altfel de zori.

———————————–

Anatol COVALI

București

28 iulie 2020

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Aripi arse (poeme)

Într-o zi, de va fi

umblu, ca o apă sub ape
atunci cuvintele se dezbracă de sensuri și gonesc spre alte zări cu sufletele goale și pustii
vom pune pe tron nepăsarea și nesimțirea
vom lega apoi cuvintele în lanțuri
poate a fost o zi începută prea devreme
soarele nu mai curge aici, s-a așezat un pic, să plângă
dacă aș mai vorbi, aș împleti duios cuvintele cu sângele sufletului
v-aș spune povești nespuse din alte dăți, din alte lumi
într-o zi, de va mai fi…

 

 

Ultima frunză

un amurg se scurge
în plecări ce dor
mai stau în cerdac tot privind la cer
este atât de trist, e atât de gol
geamul este spart, privirea absentă
doar istorii curg la fără frecvență
deocamdată timpul s-a oprit
câmpia era arsă de cuvântul dintâi
căutând bezmetic cărarea
treceam lăsând în urmă pași
uitând de lume, de noi
în palme adunam stele pitice
într-o noapte, printre vise uitate
eram statui sfârâmate
rătăcite prin înghețul total
magici, ilogici, pe tărâm ireal
mai cânta o vioară în port
mă ascundeam elementar într-o femeie
tot căutând o floare printre flori
este frig și uit
umila existență a unui poet rătăcit între poeți
ce partitură dureroasă
tot scrijelind cuvinte pe coaja unui gând
despre acuta mea absență
știi, nu e ușor să scrii cu aripi frânte
mă apropiam în verb de tine
uitând adverbul la final
tot căutam în efemera existență
un început, la un sfârșit de drum
îți scriu femeie acum ultima prezență
plouă și este atât de frig în viață
la poartă timpul bate-bate
iar clipa asta nu mai tace
mereu oprit într-o plecare
scriam femeie, printre stropi de ceață, viața
am vrut să plec, să fug de de aici și totuși am rămas
se stinge ultima țigară și timpul ăsta amputat
a curs femeie iar ca altădată
o zi a fost și a trecut
atâta mi-a fost dat
să cânt în vers femeia ce astăzi a plecat
a căzut o frunză, ai plecat murind
printre versuri sânge
doar o frunză a rămas în urmă
și te scriu femeie cu aripi de înger

 

 

Aripi arse

eu sunt nebunul lumii
azi râd și plâng pe cioturi goale
între gânduri infern, în cuvinte catren
pe chipul sorții înfloresc magnolii
mă prăbușesc în hău și mă trezesc erou
între perfecte și imperfecte clipe
născute într-o noapte pe rugul rațiunii
mi’s aripe arse și zborul e absent
eu sunt nebunul
rănit pe drum de jugul sorții
mai trec nepăsător printre orbite goale
satanici ochi mai curg în cale
mă descompun la fiecare pas
trecut, rămas
și ce-a rămas, femeie
dintre iubirea celor doi
doi nebuni pe o plajă
când moare ea, mai mor și eu
că n-am putut să fiu un fiu de zeu
e lumea oarbă și iubirea crudă
pe chipul meu, demoni înfloresc
azi dorm la masa sorții
stilou cade pe o coală răsucită
întrebător cu noi
sărut a fost sau nu a fost
pe aleile de tei trece nepăsătoare noaptea
se scuturau și plopii a întrebare
femeia mea
eu am plecat pe jos
aicea toate nu mai au vreun rost
pe drum mai picur stranii picături de ploaie
din cornul ce-am băut pelin în zori cu morții

 

 

Vioara

cântă o vioară pe țărm
mă ascund obosit în tăceri
aștept în neștire un gând pe pământ
e ger afară și ninge în cer

 

Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Aripi arse (poeme)”

Mircea Dorin ISTRATE: Trecut-a vremea (poeme)

CE  VARĂ-I  ASTA?

 

Ce vară-i asta?

meritată, la câte încă am făcut,

Ce vară-i asta?

amploiată, ce o tot ia de la-nceput,

Nu tu cea arșiță să coacă

o roșie, un măr, o prună,

O ziuă dacă-mi este soare,

îmi plouă iar o săptămână.

 

Ne-am săturat de așa vară

ce încă nu ne-a încălzit,

Mai mult îmi seamănă a toamnă,

cu nori ce-mi țin un cer umbrit,

În loc de colb e sfânta tină,

în loc de secetă doar ploaie,

De-abia s-au copt frăguțe-n iarbă,

iar colilia se despoaie.

 

Așa-i și omul, ca și vara,

urât la suflet, întristat,

Așa-i poetu-n aste timpuri,

tot amărât, neinspirat.

O vară slabă totu-mi schimbă

înnebunindu-ne pe toți,

O molimă ne mai lipsește,

să fim ca mâine mai toți morți.

 

Bacoviană, scurtă vară,

ce de pe-acum ne-a săturat,

O lună de așa mi-o ține,

mă duc în lume, v-am lăsat.

Mă-ntorc la toamna care vine,

poate atunci îmi fi-va vară,

Că ce-i pe-aicea dragă Doamne,

i-o glumă proastă, rea, amară.

 

 

CONVIEȚUIRE

 

Nu virusul pandemic ne-o omorâ pe noi,

Ci frica ce-o lățește și care intră-n  voi,

Că el, nimicul cela, ce ochiul nu mi-l vede

Îmi poate fi oriunde, pe unde nici n-ai crede.

 

Apoi, intrat în tine te macină, te roade,

Te stoarce de putere, visezi doar eșafoade,

Te fierbie ca-n cazanul de smoală din cel iad

Și-așa de azi pe mâine, puterile îți scad.

 

Poți tu să fii oricine în lumea asta mare,

Cu cel nimic n-ai șanse, el poa’ să te doboare

Și râde-apoi de tine cum el te-a nimicit,

Iar tu ce-i fost mărire, te-ai dus în veșnicit.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Trecut-a vremea (poeme)”

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Versuri din Lumea Tainelor

Melancolie cosmică

– Restituiri –

 

Arcuit  peste câmpie, înfoiat în pânze-albastre,

Norocos de vânt prielnic, ca o pânză de catarg,

Cerul mișcă mari imperii, lumi senine, infinite,

Unde stelele puzderii se aprind, apoi se sparg!

 

Ochiul încântat surprinde cu fantastică uimire,

Frumuseți pe care gândul strâns în mintea unui om,

Greu discerne-atâta farmec și atâta strălucire,

Unde și-ar avea izvorul, cine cârmele le trag?

 

Microscopice popoare răsfirate prin unghere,

Formând mândra Omenire angajată în războaie,

Își închipuie că-i forța și-a eternului putere,

Până când le șterge urma picătura cea de ploaie.

 

Dar, e cert că în splendoarea ce-ncropește Universul,

Omu-i mădular și parte din același corp și lege,

Și oricât el s-ar distinge șlefuindu-și singur versul,

Alergând în spații albe, tot cu Arca mare merge.

 

Astfel, în zadar aleargă roiul furnicar să scape,

Inspre partea-naltă a Arcei ce se pierde-n fund de ape;

Dar, din fericire poate, un cârmaci albit de vremuri,

Să evite catastrofa pentru care plângi și tremuri!

 

Și atunci vre o furnică sus pe vârf de mușuroi,

Să aclame la popoare…, că-i din sânge de eroi!

Însă noi vorbind de oameni și de-a lor misteră urmă,

N-am avea motiv să credem că-i un basm și noi o turmă!

 

Oare, pietrele se-ntreabă cine sunt? Ori apa dulce,

Simte albia-nverzită, când își lasă să se culce,

Undele zglobii ce-aleargă înspumate în neștire?

Gândesc munții de-al lor farmec, cerul de-a lui strălucire?

 

Regnul mineral în fine, cu-a lui formă și esență

Poate conștient să fie de imensa lui prezență?

Nu, doar numai omul are privilegiul ca ființă,

El se-ntreabă cine este, răspunzând după putință!

 

Dar cum se trecură-n haos lungi milenii ce avură,

Cinstea de-a purta pe umeri lumi de aur de-o măsură

Uimitoare în științe și-n produsul tehnologic,

Stăpânind cu forța minții matematical și logic,

 

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Versuri din Lumea Tainelor”

Constanța – Doina SPILCA: Dăngănit de frică (versuri)

Deznădejde

 

O așchie s-a desprins

din astrul solar,

un fluture,

cu antene din raze de soare,

cu aripi,

corolă de idealuri.

În zborul ideației,

s-a rătăcit

între frunză

și floare de nufăr

în spumă de mâl

și întuneric,

în frica atavică

a întâlnirii cu focul.

Pârjolul era

doar…

hiperbola

unui licurici.

 

 

Dangăt lecuitor

 

Iarna-i zgribulită

în cuptorul verii,

luna sângerie s-a stins,

vârcolacii

bezmetici

în blestem teluric

țes din răcnete

molimă,

frică nocivă

ferecând sanctuare

în pojar păgânos.

Continue reading „Constanța – Doina SPILCA: Dăngănit de frică (versuri)”

Anatol COVALI: Iubirea n-are margini

Iubirea n-are margini

 

*
Iubirea n-are margini, ea e ca Dumnezeu
croită din acelaşi tulburător mereu.
*

În splendida-i lumină,
întotdeauna lină

*
pătrunde câteodată, timid, sufletul meu.

*
Atunci devin un altul,
căci simt în trup Înaltul
*

şi-Adâncul ce a toate şi-n toate e nucleu,

*
iar sufletu-mi vibrează
când rază după rază

*
se ţes ca să devină în mine curcubeu.

*
În orişice iubire
e-un strop de nemurire

*
atunci când dăruirea ajunge-n apogeu.

.*
De-aceea simt azi cum e
schimbată a mea lume

*
când dau doar de iubire pe ultimu-mi traseu.

———————————–

Anatol COVALI

București

26 iulie 2020