Motto:

,,Tot trecând cu veşnicia prin milenii şi istorii          

 Şi-ngroşând de-apururi glia cu-a lor nume în pomelnic,         

Moşii şi străbunii noştri, poleindu-se cu glorii,

Ne-au lăsat de-nvăţătură timpul lor, în toate vrednic.’’

 

În cuibarul veşniciei semănatu-ne-a Măritul

Când ne-a dat scânteia vieţii pe aici să veşnicim,

Să-nvăţăm, că mama noastră e de-apururea pământul,

Iară cerul ne e tatăl, şi în veci să-l preamărim.

 

Noi ne-am înmulţit ca spicul pe moşia strămoşească

Şi de-aici în larga lume prin-prejururi ne-am întins,

Lăsând numele şi fala peste veacuri să ne crească

Ca să ştie următorii că suntem de neînvins.

 

Mai apoi, prelinşi prin lume tot născut-am la popoare

Până-n margine de zare şi de-acolo mai departe,

Întinzându-ne hotarul peste munţi şi peste mare

Să rămânem preamărire, într-o pagină de carte.

 

Au trecut de-atunci milenii şi în scurgerea de timpuri

Au venit din fundul lumii  roi de neamuri mişcătoare,

Ne-au călcat ţărâna sfântă în rotiri de anotimpuri

Şi s-au dus pe mai departe înegrind a lumii zare.

 

Noi, răriţi  de coasa morţii, lăcrimând într-o durere

Am luat-o de la capăt iar şi iar de-atâtea ori,

Cu speranţa şi nădejdea că doar Domnul cu-a lui vrere

Ocroti-va neamul nostru, să nu piară sub nevoi.

 

Azi, din ce am fost odată suntem doar o amintire,

Pradă încă mult dorită de vecini ce ne-nconjoară,

Înrăiţi şi cu păcate, doar o biată linguşire

Din ce-am fost cândva mărire pe aici, odinioară.

 

Nu mai sunt bărbaţi destoinici ce să ţină-n a lor mână

Vrerea ţării, iar în suflet aivă dor de libertate,

De mărire, şi de câte veşnicite-s în ţărână

Cu străbunii laolatltă, c-o s-avem de ele parte.

 

Nici pe vremea ta Zamolxes n-am fost robi la vreo mărire

Cum suntem acum de-o vreme chiar aici la noi acasă,

Cumpăraţi cu-arginţii Iudei, revânduţi aşa-nneştire

Am ajuns a fi nimicuri, şi nicicui de noi nu-i pasă.

 

Numai  moşii noştri încă din istorii de-or să vină

Vor trezi în noi virtutea adormită-n amorţeală,

Doar aşa ne-or  pune iară să ieşim în spre lumină

Iar iubirea de moşie, să ne-nalţe-n a sa fală.

 

De-asta ei ne stau modele pentru vremuri sorocite

Ce le trece neamul nostru când îşi cată-un viitor,

Ei sunt sfintele troiţe ce la timpuri încâlcite

Ne arată care-i cale ce-au urmat-o dumnealor.

 

Căutaţi-i în istorii! când s-a stins în voi nădejdea

Că pieri-veţi până mâine sub durere şi nevoi,

Şi-ţi avea, cum mai avut-aţi şi tăria şi puterea

Să-mi mai fiți cum încă fost-ați, glorioşii mei eroi.

 

 

ÎNVĂŢAŢI  DIN  CARTEA  SFÂNTĂ

 

La un muc de lumânare, în chilia lui ce-a strâmtă,

Îngânându-se cu noaptea, un călugăr ostenit,

Tot citeşte să-nţeleagă din bătrâna carte sfântă

Adevărurile-ascunse, în cuvântul cumpănit.

 

El, deşi citit-a cartea zile-n şir şi-n lungă noapte

Tot găseşte-n ea când cată tăinuite înţelesuri,

Ce-n iuţeala tinereţii i-au trecut neobservate

Că pe-atuncea alte gânduri luminau a vremii mersuri.

 

Astăzi anii îl apasă, dară mintea-i e uşoară

C-a păstrat din ce-a dat viaţa doar ce fost-a de folos,

Iar de-ar fi ca după moarte să învie-a doua oară

Doamne câte n-ar mai face, din făcute-le pe dos.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Asta-i calea (poeme)” →

CE  VARĂ-I  ASTA?

 

Ce vară-i asta?

meritată, la câte încă am făcut,

Ce vară-i asta?

amploiată, ce o tot ia de la-nceput,

Nu tu cea arșiță să coacă

o roșie, un măr, o prună,

O ziuă dacă-mi este soare,

îmi plouă iar o săptămână.

 

Ne-am săturat de așa vară

ce încă nu ne-a încălzit,

Mai mult îmi seamănă a toamnă,

cu nori ce-mi țin un cer umbrit,

În loc de colb e sfânta tină,

în loc de secetă doar ploaie,

De-abia s-au copt frăguțe-n iarbă,

iar colilia se despoaie.

 

Așa-i și omul, ca și vara,

urât la suflet, întristat,

Așa-i poetu-n aste timpuri,

tot amărât, neinspirat.

O vară slabă totu-mi schimbă

înnebunindu-ne pe toți,

O molimă ne mai lipsește,

să fim ca mâine mai toți morți.

 

Bacoviană, scurtă vară,

ce de pe-acum ne-a săturat,

O lună de așa mi-o ține,

mă duc în lume, v-am lăsat.

Mă-ntorc la toamna care vine,

poate atunci îmi fi-va vară,

Că ce-i pe-aicea dragă Doamne,

i-o glumă proastă, rea, amară.

 

 

CONVIEȚUIRE

 

Nu virusul pandemic ne-o omorâ pe noi,

Ci frica ce-o lățește și care intră-n  voi,

Că el, nimicul cela, ce ochiul nu mi-l vede

Îmi poate fi oriunde, pe unde nici n-ai crede.

 

Apoi, intrat în tine te macină, te roade,

Te stoarce de putere, visezi doar eșafoade,

Te fierbie ca-n cazanul de smoală din cel iad

Și-așa de azi pe mâine, puterile îți scad.

 

Poți tu să fii oricine în lumea asta mare,

Cu cel nimic n-ai șanse, el poa’ să te doboare

Și râde-apoi de tine cum el te-a nimicit,

Iar tu ce-i fost mărire, te-ai dus în veșnicit.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Trecut-a vremea (poeme)” →

VISUL

 

În rugi te-nalţ iubito spre cerul meu cel sfânt

Şi legănaţi de vise, pe-o aripă de vânt

Vom face din iubire cărare urcătoare

Iar tu, prin lumi celeste, al meu de-apururi soare.

 

Aici, rămâne-or toate ca parte din trecut,

Pecete pusă vieţii din tină şi din lut,

Cu noi acolo-n ceruri, vom duce doar iubire

Să semănăm planete, răsară fericire.

 

Cu lacrimă uda-vom puzderia de stele,

Cu viaţa apăra-vom întinse căi lactee

De ura unor semeni, de vrajbă, de păcate,

De toate cât la urmă s-ar face întinate.

 

Cuibare cu iubire vom face-n universuri

Ce-n lunga lor rotire, ca norii lungi pe şesuri,

Vor umple infinitul cu dulce fericire,

Să crească peste toate, doar ceruri de iubire.

*

-Te scoală! zice mama, că timpul e trecut,

Te-aşteat-o nouă ziuă şi şcoala ce-a-nceput

Şi nu mai sta cu fete până târziu în noapte,

Că şcoala-i grea băiete, apucă-te de carte!

 

Ce să-ţi mai ardă Doamne, de stele, de iubire,

Când lumea cea de-aprope e cruntă izbăvire,

Dar las’ că vine seara şi până-n miez de noapte

Săruturi mii ne da-vom cu îndulcite şoapte

 

Şi iarăşi colinda-vom pe-acolo, prin ceresc

Şi-a noastre fi-vor toate ce nu-s în cel lumesc,

Că glod e lumea astă parşivă şi meschină

Şi visul doar te scapă, din lipicioasa tină.

**

Visaţi, că lumea asta-i a celor ce visează,

Doar visul ne înalţă şi din nimic crează

Şi lumi şi universuri şi dulce izbăvire

Şi-n urma lui îmi lasă, frumosul şi iubire.

 

 

INFINITUL

 

Întrebatu-v-aţi vreodată, uite-aşa, din întâmplare,

Cât de mare-i INFINITUL? Unde-ajung a lui hotare?

Cât îi trebe minţii noastre ca în dânsa să cuprindă

Spaţiu cela fără margini, care-ncearcă să se-ntindă?

 

Câte ASTRE, câţi LUCEFERI sunt în CĂILE LACTEE?

Câte căi împreunate se îndeasă ca să-mi steie

În ceva, ce mintea noastră nu-nţelege şi-i tot scapă,

UNIVERSU-I, ce-şi adună ca oceanul, tot ce-i apă.

 

Câte mii de universuri fac la urmă INFINITUL,

Largul cela fără margini,  lungul cela, NESFÂRŞITUL,

Ce nu are-n mintea noastră nici valoare, nici măsură,

Că-i atât de larg şi mare, că nici poţi să-l spui c-o gură.

 

Gol se face-n mintea noastră de atâta  preamăsură,

Nu-nţelegem cea mărime, unde-atâtea încăpură,

Unde nu-i nici jos, nici susul, nici lungime, nici lăţime,

Doar de-aici pînă departe, nesfârşită adâncime.

*

Stau şi cuget, ca nebunul, tulburat peste măsură,

Prea e mare infinitul? Gândul meu poate mă fură?

Sau prea mic sunt eu, nimicul, în ocenul ce-nconjoară

Tot ce e în jurul nostru, ce m-apasă, mă omoară?

 

Eu mai zic, că şi NIMICUL este tot atât de mare,

În grăuntul lui de boabă se micesc mereu hotare,

De încap şi-aici nimcuri câte sunt în lumea mare,

Că şi-aici, de vrei socoată, nu poţi face numărare.

 

Atunci noi, pe unde suntem ca mărime şi micime

În lungimi de infinituri, în lăţimi de adâncime?

Suntem mici în faţa lumii ce pe noi ne umileşte?

Suntem mari în micnicia ce  pe ea poate-o uimeşte?

 

Ne-nconjoară încă micul şi-ncă sigur cela mare,

Noi suntem poate la mijloc, nici nu ştim  cumva în care,

Suntem mici la cela mare, mare dară la cela mic,

Iar când ei şi-or face voia, noi vom fi doar, un nimic.

 

Şi-apoi încă-n a mea minte mă întreb: ce ne-nconjoară?

Cum de încăput-au toate într-o tigvă mare, goală?

Cum de gândul nostru searbăd încă toate le cuprinde

Şi-ntr-o clipă scurtă, seacă, visul încă ni-l aprinde?

 

Şi-apoi sorii cei o mie, răspândiţi între hotare

În cât timp umplut-au SPAŢIUL de făcutu-s-a el mare?

Cât s-au strâns apoi de grabă, de făcutu-s-au fărâmă

Şi din bestia GENUNE,  au ţâşnit ca din fântână.

 

Gândurile mele toate se-ncâlcesc deja de-acuma,

Dar în mintea mea năucă, mai rămâne încă una,

Eu, nimicul cela mare, cât o fi să mai trăiesc?

Şi urcat apoi la  ceruri, cât acolo vieţuiesc?

**

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Lumi şi universuri (poezii)” →