CU  GÂNDUL  MINȚII

Când priviți imensitatea bolții-n noaptea înstelată,

Veți avea în fața voastră o priveliște de vis,

Dar să știți, acesta-i cerul dintr-o vreme-ndepărtată

Ce de mult poate pierit-a, înghițit de vre-un abis.

Azi,  pe-acolo-i totul altfel, poate-o fi pustietate,

Sau un roi de alte stele îmi țâșnesc dintr-o genune,

Le-om vedea cum sunt acuma, peste vremi îndelungate

Când și-a noastră  lume mică, gârbovită va apune.

Pentru noi și viața noastră, prea lungit e înfinitul,

Prea se duce-n părți lățite fără margini, fără maluri,

Și ca el, de bună seamă, mult prea mult se-tinde timpul

Care vine de niciunde și în zări se pierde-n valuri.

Noi, îmi suntem o nimica, trăitori prin aste stele

Ce ne duc în a lor cârcă o postate de vecie,

Prea puțină e o viață să sjungem pân’ la ele

Și de-acolo mai departe pe cărări de veșnicie.

Încă mult pe-aici mai sta-vom înglodați în pământescuri,

Dar mereu vom fi cu gândul spre adâncuri de-nfinit,

Pentru că suntem ființe coborâte din cerescuri,

Și cândva acol ne-om face, alte cuiburi de trăit.

*

Când te uiți la boltă-n noapte, cu luceferi înroită,

Ți de pare-o frumusețe născătoare de divin,

Dar și-n ceea adâncime, viața încă e clădită

Ca și-aici, din fericire, din durere și din chin.

ÎN  CER  ȘI  PE  PĂMÂNT

Se-mbrobodează ziua cu umbrele-nserării

Și stele lucitoare pe-a cerului câmpii,

Se-aprind în candelabre cerești, cu zeci de mii

Să se-oglindească-noapte, în adâncimea mării.

Prin ierburi, licuricii și ei se-nluminează

Cu mucuri de lumină ca aure lăptoase,

Consoarte să-și găsească prin ierbile mănoase

Și-namorați  o noapte, iubirea steie trează.

Eu prins de-acum la mijloc, din tainiță de gând

Aduc din vremi trecute plăcute amintiri,

Ce-au fost cândva, odată, aprinsele iubiri

Ce-mi trec în prag de toamnă, prin gându-mi lăcrimând.

*

Sus, boltă-mi scânteiază în limpezimi de noapte,

Iar jos, sub ierbi, pe humă, luceferii lumești

Se-ntrec în licărire cu astrele cerești

Ademenind iubirea, cu îndulcite șoapte.

COMORILE   DE  SUFLET

Pe ulița-nierbată, în casa-ngârbovită

De ani, de griji, de toate ce Domnul ni le-a dat,

O văd pe Buna  noastră pe prispă, ostenită

De câte-a dus în spate și-n sufletu-i curat.

E singură sărmana, că moșu-i la-nvechit

În țintirim, pe Coastă, sub umbra cea de prun,

Rămasă doar cu pruncii, o vreme l-a jelit,

C-a fost un om de treabă, cu suflet mare, bun.

Crescutu-și-a copiii, sub Sfânta cea Treime

Și mi-a răzbit prin viață sub umbră de ceresc,

Ei mi s-au dus cu toții spre alte zări străine

Să-și facă rost sub soare, pe-aici, prin cel lumesc.

În sat, din  cât e neamul, s-au mai rărit în vreme

Și lângă ei  Măritul, uitatu-mi-o pe-aici,

Acum, sărmana simte că vremea ei se cerne

Iar zilele-i se pare, că parcă-s tot mai mici.

A fost și ea, ca alții, o clipă din vecie

Trăită-n suferință, puțină-n bucurii,

Acum, spășit-așteaptă sfârșitul să îi vie

Că-ndestulat îmi fost-a, aicea, între vii.

Când ea mi se va duce, trecutu-n mine moare,

Și-apoi, odat’ cu dânsa, frumoasele-i povești,

Ce mi-au ținut pruncia‚’nălțând-o în visare

Preafericindu-mi gândul, cu cele nelumești.

*

Cât încă mi-s la țară bunicii trăitori

Încremeniți în timpul grăbitei cele-i vieți,

Lăsați-vă nepoții, îmi steie răbdători

O vară lângă dânși, cât timp îi mai aveți.

Învețe-mi o poveste, o datină străbună,

Îmi țină încă graiul acel frumos, curat,

Să-mi știe-o sărbătoarea când cade într-o lună,

Un obicei ce încă pe-acol’ nu sa uitat.

O nuntă cum se face, cu chemători și joc,

Un mort cum se pertece pe drumul către groapă,

De ce o fată-și pune sub pernă busuioc,

Când vremea e de coasă, ori când îmi e de sapă.

Așa se-noadă neamul trecându-se-n nepoți

Cu toate ale sale ce încă nu-s pierite,

Așa-i de trebuință să facem astăzi toți

Ca să păstrăm vecia și de acun nainte

**

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Comorile de suflet (versuri)” →

MAI  ȚINE  DOAMNE …

Mai  ține Doamne veri câte-o să vină

Tot rând la rând cât Tu binevoiești

Și-n caldul lor, mai încă ne alină

Cât viața noastră înc-o sorocești.

Mai ține Doamne veri ca altădată

Cu luna-ascunsă după nori în nopți,

Aminte să ne-aducem cum odată,

Îmbrățișam  smerite fete-n porți.

Mai ține Doamne veri  în fierbințeală

Să coacă lanuri fie pentru pâine,

Să ostenim din zori și până-n seară,

Îmbucurând și ziua cea de mâine.

Mai țiune Doamne verile lungite

Ne sature odată de căldură,

Și-n dor îmi ține mandrele-mi iubite

Ce se smeresc când cerem doar o gură.

Mai ține-mi Doamne Tăul cu broscuțe

Și  Valea și izvorul, nesecate

Și mură coaptă dă-mi și dă-mi frăguțe

Înmiresmate toate, parfumate.

*

Mai dă-ne Doamne-o vară, de pomană,

Mai către iarnă, ție-o săptămână,

Și am să pun în zi la-Ta icoană,

Smerite plecăciuni, până-n țărână..

**

Mai dă-ne Doamne vara fie vară,

Ne arză colbul pus pe sfânta urmă,

A carului trecut mai decuseară

Prin timpurile vechi, rămase-n urmă.

Mai dă-ne Doamne veri trăite-n pace,

În sănătate încă și-n iubire,

Noi mai vedea-vom încă ce vom face

S-avem la ele, bobi de fericire.

ALEGERE

Române, tu  ești viță de dac, din cei plecați

Columne să se facă prin largile-mi hotare,

În ele-n fala lumii să-mi steie înstelați,

Exemple de virtute, de cinste și onoare.

Ei au știut că țara și neamul  și părinții

Sunt stâlpii de nădejde a vieții răbdătoare,

Că Domnul ni-i nădejdea ce-o avem în cuta minții

Și-n umbra Lui  călca-vom, cărare suitoare.

Că doar uniți în cuget, în suflet și-n simțire

Strămoșii noști’ din humă ne-or înmii puterea,

Și în curat de sta-vom cu toți-n viețuire,

Ne-om apăra moșia și cinstea și averea.

Ni-i prea bogată țara, cu tot ce-n dânsa are,

De-aceea râvnitorii viața ne-o amărăsc,

Mereu  cu focul luptei ne-ncearcă fiecare

Să poată pune mâna, pe ceea ce tânjesc.

Posada și Rovine și Baia și Vaslui,

Călugăreni, Șelimbăr, la Plevna, Mărășești,

La Oarba cea de jertfă, la mine-n sat, pe Grui,

Sunt sfinte cimitire cu oase strămoșești.

Sunt mulți ca frunza-n codru vitejii mei eroi,

Ce au știut că țara cu jertă mi se ține,

În nesfârșit pomelnic ce-ajuns-a pân’ la noi

Sunt file de istorii, cu ei,  în măreție.

*

Azi ce avem  în țară? Hoție, lașitate,

Nemernicii  în toate, minciună și trădare,

În neam se veștejește iubirea cea de frate,

Își râd în pumn dușmanii, de-a noastră dezbinare.

Nemerniciți ai lumii, voi nu vedeți că țara

Cu toate ale sale se află-n cumpănire,

Ne-or secera dușmanii ca lanurile vara,

Ne-o spulbera nu neamul, ci-a noastră dăinuire.

Treziți-vă că țara-i pe buză de prăpăstii

Și-un pas greșit de facem, vom pierde tot și toate,

Să-mi cumpăniți dar  bine, că-i cruce de răspântii

Și-acuma se alege viața, de cea moarte.

REÎNTORS  ÎN  CUIBUL  VIEȚII

A plecat, demult, cândva, din sătucul lui uitat

Rost să-și facă-n larga lume, un copil îndurerat,

A lăsat bătrâna casă și s-a dus printre străini

Ca să poa’ să se domnească, în cea lume de haini.

A-nvățat pe rupte carte, ca s-adune-nțelepciune,

Să urmeze școli înalte, să îi creasc-al său renume,

Ca să poa’ să mulțumească celor care au crezut

Că va fi copilu-n stare, pentru câte a făcut.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Pentru voi (poeme)” →