Henrik Nordbrandt: Trandafirul din Lesbos

Trandafirul din Lesbos

 

Am primit trandafirul acela de la o necunoscută
în timp ce mă îndreptam spre un oraș străin.
─ Acum, după ce am ajuns în orașul acela
și am dormit în paturile lui,
am jucat cărți sub chiparoșii săi,
m-am îmbătat prin tavernele lui,
privind cum venea și pleca,
cum se ducea și întorcea acea femeie,
nu mai știu unde să-l arunc.

Oriunde merg, plutește-n aer mireasma lui
și acolo unde n-am ajuns, îmi pare că îi zac
veștede și mototolite petalele în praf.

Henrik Nordbrandt, Danemarca (1945)

Traducere: Germain Droogenbroodt  si Gabriela Căluțiu Sonnenberg

din: „Digte / Gedichte“, © Kleinheinrich Verlag, Münster 1988

Marin MOSCU: Poesis

Iubire ascunsă

 

Acum mă mângâie tăcerea,

Nu reuşesc să-ţi dau un semn

Să simţi că-n mine e plăcerea

Să ard ca ruga-n untdelemn.

 

Tu să mă stingi c-un semn discret,

Să-mi dai speranţă de iubire,

Să tot plutim către concret

Din toamnă către-ntinerire.

 

Te pup în gând, te-aşez mereu

În inima-mi de vis supusă,

Tu eşti zeiţă , eu sunt zeu,

Într-o iubire doar ascunsă!

 

 

Contopire

 

Ochii mei, sufletul meu, inima mea,

Caută mirul poeziei din înflorirea ta,

Te văd frumoasă, inteligentă, tenace,

Cerul se despică, de steaua ta îmi place.

 

Pe şea de vis , de rouă, în fiecare clipă,

Te-aş aşeza frumos pe-a calului aripă,

Şi am intra în lume prin porţile din rai

Să îmi dai lumină din viaţa ce o ai.

 

Să fiu şi eu ca tine, o rază de lumină,

În lumea-nfloritoare unde eşti regină,

Să am suflul inimii cât un curcubeu,

Contopiţi în iubire să fim tineri mereu.

 

 

Despădureşte-ţi privirea

 

Despădureşte-ţi privirea şi mă primeşte-n ea,

Voi fi frunză de nufăr sub razele de stea…

 

Prin lacul de-argint,  risipitor de valuri,

Vom regăsi intrări în pline idealuri..

 

Ne-om cocoţa cu franjuri, de norii peste munţi,

Vom atinge cerul marmoratei frunţi…

 

Vom arunca o cârjă pe-o mătură de paie

Să şteargă-n infinit trecutul plin de ploaie…

 

Un tunet să se-audă, prin cea despădurire,

Unde pictăm pe flori, buchete de iubire…

 

 

Stropind cu apă sfântă

 

La bătrâneţe migălim a toamnă,

Pe umbre de-ntuneric o cârjă sprijinim,

Ne amăgim durerea, mai ales dorinţa,

Că vrem, că încă, putem să ne iubim.

 

Aşa e preţuirea pe buze de mormânt,

Se aşază-o cruce sub cucuvele-albastre,

Ele sunt magia alcătuită-n gând,

Sunt moştenirea îngenuncherii noastre.

 

Continue reading „Marin MOSCU: Poesis”

Mircea Dorin ISTRATE: Comorile de suflet (versuri)

CU  GÂNDUL  MINȚII

 

Când priviți imensitatea bolții-n noaptea înstelată,

Veți avea în fața voastră o priveliște de vis,

Dar să știți, acesta-i cerul dintr-o vreme-ndepărtată

Ce de mult poate pierit-a, înghițit de vre-un abis.

 

Azi,  pe-acolo-i totul altfel, poate-o fi pustietate,

Sau un roi de alte stele îmi țâșnesc dintr-o genune,

Le-om vedea cum sunt acuma, peste vremi îndelungate

Când și-a noastră  lume mică, gârbovită va apune.

 

Pentru noi și viața noastră, prea lungit e înfinitul,

Prea se duce-n părți lățite fără margini, fără maluri,

Și ca el, de bună seamă, mult prea mult se-tinde timpul

Care vine de niciunde și în zări se pierde-n valuri.

 

Noi, îmi suntem o nimica, trăitori prin aste stele

Ce ne duc în a lor cârcă o postate de vecie,

Prea puțină e o viață să sjungem pân’ la ele

Și de-acolo mai departe pe cărări de veșnicie.

 

Încă mult pe-aici mai sta-vom înglodați în pământescuri,

Dar mereu vom fi cu gândul spre adâncuri de-nfinit,

Pentru că suntem ființe coborâte din cerescuri,

Și cândva acol ne-om face, alte cuiburi de trăit.

*

Când te uiți la boltă-n noapte, cu luceferi înroită,

Ți de pare-o frumusețe născătoare de divin,

Dar și-n ceea adâncime, viața încă e clădită

Ca și-aici, din fericire, din durere și din chin.

 

 

ÎN  CER  ȘI  PE  PĂMÂNT

 

Se-mbrobodează ziua cu umbrele-nserării

Și stele lucitoare pe-a cerului câmpii,

Se-aprind în candelabre cerești, cu zeci de mii

Să se-oglindească-noapte, în adâncimea mării.

 

Prin ierburi, licuricii și ei se-nluminează

Cu mucuri de lumină ca aure lăptoase,

Consoarte să-și găsească prin ierbile mănoase

Și-namorați  o noapte, iubirea steie trează.

 

Eu prins de-acum la mijloc, din tainiță de gând

Aduc din vremi trecute plăcute amintiri,

Ce-au fost cândva, odată, aprinsele iubiri

Ce-mi trec în prag de toamnă, prin gându-mi lăcrimând.

*

Sus, boltă-mi scânteiază în limpezimi de noapte,

Iar jos, sub ierbi, pe humă, luceferii lumești

Se-ntrec în licărire cu astrele cerești

Ademenind iubirea, cu îndulcite șoapte.

 

 

COMORILE   DE  SUFLET

 

Pe ulița-nierbată, în casa-ngârbovită

De ani, de griji, de toate ce Domnul ni le-a dat,

O văd pe Buna  noastră pe prispă, ostenită

De câte-a dus în spate și-n sufletu-i curat.

 

E singură sărmana, că moșu-i la-nvechit

În țintirim, pe Coastă, sub umbra cea de prun,

Rămasă doar cu pruncii, o vreme l-a jelit,

C-a fost un om de treabă, cu suflet mare, bun.

 

Crescutu-și-a copiii, sub Sfânta cea Treime

Și mi-a răzbit prin viață sub umbră de ceresc,

Ei mi s-au dus cu toții spre alte zări străine

Să-și facă rost sub soare, pe-aici, prin cel lumesc.

 

În sat, din  cât e neamul, s-au mai rărit în vreme

Și lângă ei  Măritul, uitatu-mi-o pe-aici,

Acum, sărmana simte că vremea ei se cerne

Iar zilele-i se pare, că parcă-s tot mai mici.

 

A fost și ea, ca alții, o clipă din vecie

Trăită-n suferință, puțină-n bucurii,

Acum, spășit-așteaptă sfârșitul să îi vie

Că-ndestulat îmi fost-a, aicea, între vii.

 

Când ea mi se va duce, trecutu-n mine moare,

Și-apoi, odat’ cu dânsa, frumoasele-i povești,

Ce mi-au ținut pruncia‚’nălțând-o în visare

Preafericindu-mi gândul, cu cele nelumești.

*

Cât încă mi-s la țară bunicii trăitori

Încremeniți în timpul grăbitei cele-i vieți,

Lăsați-vă nepoții, îmi steie răbdători

O vară lângă dânși, cât timp îi mai aveți.

 

Învețe-mi o poveste, o datină străbună,

Îmi țină încă graiul acel frumos, curat,

Să-mi știe-o sărbătoarea când cade într-o lună,

Un obicei ce încă pe-acol’ nu sa uitat.

 

O nuntă cum se face, cu chemători și joc,

Un mort cum se pertece pe drumul către groapă,

De ce o fată-și pune sub pernă busuioc,

Când vremea e de coasă, ori când îmi e de sapă.

 

Așa se-noadă neamul trecându-se-n nepoți

Cu toate ale sale ce încă nu-s pierite,

Așa-i de trebuință să facem astăzi toți

Ca să păstrăm vecia și de acun nainte

**

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Comorile de suflet (versuri)”

Maria HOTEA: Timpul se divide în anotimpuri (poeme)

 

Stau și scriu tăcută despre frumosul univers,
din constelații și din aștrii strălucire pun în vers
dar mă întreb oare de ce în viață e uneori nedrept?
când cu speranța-n suflet clipa de fericire o aștept.

 

 

Dorințe port în suflet când primăvara natura o înnoiește,
în raze de soare se scaldă pământul și totul înverzește
e anotimpul când din frumusețea ei se naște iubirea,
pune și-n sufletul meu încrederea și-n priviri strălucirea.

 

În auriul razelor de soare vara este mereu minunată,
cu ploi trecătoare când pe cer un curcubeu se arată
iar valul marii înspumat scaldă țărmul auriu neîncetat,
privind în larg cu a ei imensitate mereu m-a fermecat.

 

În straiul galben -arămiu toamna natura o înveșmântă,
furând frumosul verii cu nostalgie sufletul ea mi-l incită
cu ploi reci și vânt așterne covor de culoare ruginie…
din frunze desprinse din ramuri de brumă ei argintie.

 

Iarna în albul pur și minunat privirea mi-a fermecat
și-n suflet am simțit magia sărbătorilor ce mi le-a dat
timpul se divide în anotimpuri… trecătoare-s prin ele
viața mi-o petrec cu bucurii dar și necazurile mele!

 

 

La miezul nopții

 

La miezul nopții
în licărit de luminoase stele,
hoinar mi-e gândul
cuprins de doruri grele
plutesc în jurul meu
miresme îmbătătoare,
doar luna se ascunde
în nori,amăgitoare.

 

Pe valul unui vis
alung în liniște ușor tristețea,
să nu mai știu de ea
privesc pierdută la o stea
sub pleoape tremurânde
lumina-i mă pătrunde
și-o rază argintie
în ochi-mi plânși se ascunde.

 

în poala nopții mă așez
când luna îmi zâmbește…
obrazul umezit de lacrimi
o mângâiere își dorește
simt adierea vântului hoinar
prin ramul înfrunzit,
când gându-mi călător
aleargă prin timp neobosit.

 

Își scutură-n tăcere noaptea
valul plin de umbre,
în sufletu-mi pribeag
rămân doar cioburi de iubire
la margini de vis dansează
în clipele fugare amintiri,
ce vin și se topesc în zori de zi
dând ceață în priviri

 

Pe boltă rămân nemuritoare
stelele și luna argintie,
respir și într-o clipă de răgaz
simt inima-mi pustie…
dar cred că într-un răsărit
o dragoste v-a înflori
și-mi va cuprinde sufletul
în vraja ei cu neînțeleși fiori!

 

 

Noian de vise

 

Noian de vise se înfiripă în liniștea nopții
când întunecate îmi sunt cărările vieții,
speranța din suflet îmi spune că nemurirea
e darul suprem ce-l dorește omenirea.

 

Continue reading „Maria HOTEA: Timpul se divide în anotimpuri (poeme)”

Vasile MIRCESCU: Patul tău cu flori

Patul  tău,

cu  flori  e  plin,

Tu  încă  dormi,

ai  somnul  lin,

Eu  vin  încet

și  te  sărut,

Așa  cum  zilnic

am  făcut…

Tu, te  trezești

și  miști  din  pleoape,

Apoi,  te-ntinzi

cât  mai  aproape,

De  partea

unde  stăteam  eu

Și  chiar  de  sunt

așa de  greu,

Mă tragi

în  patul  tău  cu  flori,

Puse  de  mine,

de cu zori

Și-ncepi  ușor

să  vii  spre  mine,

Cuibărindu-te

mai  bine,

La  pieptul  meu,

cel plin  de  dor,

Șoptindu-mi  tandru…

Vreau amor !

Atât am  vrut  s-aud,

făptură…

Era,

dorința  mea  nebună,

Să  facem  dragoste

în  zori,

În  patul,

care-i  plin  cu  flori !

——————————–

Vasile MIRCESCU

Ploiești

Mircea Dorin ISTRATE: Pentru voi (poeme)

MAI  ȚINE  DOAMNE …

 

Mai  ține Doamne veri câte-o să vină

Tot rând la rând cât Tu binevoiești

Și-n caldul lor, mai încă ne alină

Cât viața noastră înc-o sorocești.

 

Mai ține Doamne veri ca altădată

Cu luna-ascunsă după nori în nopți,

Aminte să ne-aducem cum odată,

Îmbrățișam  smerite fete-n porți.

 

Mai ține Doamne veri  în fierbințeală

Să coacă lanuri fie pentru pâine,

Să ostenim din zori și până-n seară,

Îmbucurând și ziua cea de mâine.

 

Mai țiune Doamne verile lungite

Ne sature odată de căldură,

Și-n dor îmi ține mandrele-mi iubite

Ce se smeresc când cerem doar o gură.

 

Mai ține-mi Doamne Tăul cu broscuțe

Și  Valea și izvorul, nesecate

Și mură coaptă dă-mi și dă-mi frăguțe

Înmiresmate toate, parfumate.

*

Mai dă-ne Doamne-o vară, de pomană,

Mai către iarnă, ție-o săptămână,

Și am să pun în zi la-Ta icoană,

Smerite plecăciuni, până-n țărână..

**

Mai dă-ne Doamne vara fie vară,

Ne arză colbul pus pe sfânta urmă,

A carului trecut mai decuseară

Prin timpurile vechi, rămase-n urmă.

 

Mai dă-ne Doamne veri trăite-n pace,

În sănătate încă și-n iubire,

Noi mai vedea-vom încă ce vom face

S-avem la ele, bobi de fericire.

 

 

ALEGERE

 

Române, tu  ești viță de dac, din cei plecați

Columne să se facă prin largile-mi hotare,

În ele-n fala lumii să-mi steie înstelați,

Exemple de virtute, de cinste și onoare.

 

Ei au știut că țara și neamul  și părinții

Sunt stâlpii de nădejde a vieții răbdătoare,

Că Domnul ni-i nădejdea ce-o avem în cuta minții

Și-n umbra Lui  călca-vom, cărare suitoare.

 

Că doar uniți în cuget, în suflet și-n simțire

Strămoșii noști’ din humă ne-or înmii puterea,

Și în curat de sta-vom cu toți-n viețuire,

Ne-om apăra moșia și cinstea și averea.

 

Ni-i prea bogată țara, cu tot ce-n dânsa are,

De-aceea râvnitorii viața ne-o amărăsc,

Mereu  cu focul luptei ne-ncearcă fiecare

Să poată pune mâna, pe ceea ce tânjesc.

 

Posada și Rovine și Baia și Vaslui,

Călugăreni, Șelimbăr, la Plevna, Mărășești,

La Oarba cea de jertfă, la mine-n sat, pe Grui,

Sunt sfinte cimitire cu oase strămoșești.

 

Sunt mulți ca frunza-n codru vitejii mei eroi,

Ce au știut că țara cu jertă mi se ține,

În nesfârșit pomelnic ce-ajuns-a pân’ la noi

Sunt file de istorii, cu ei,  în măreție.

*

Azi ce avem  în țară? Hoție, lașitate,

Nemernicii  în toate, minciună și trădare,

În neam se veștejește iubirea cea de frate,

Își râd în pumn dușmanii, de-a noastră dezbinare.

 

Nemerniciți ai lumii, voi nu vedeți că țara

Cu toate ale sale se află-n cumpănire,

Ne-or secera dușmanii ca lanurile vara,

Ne-o spulbera nu neamul, ci-a noastră dăinuire.

 

Treziți-vă că țara-i pe buză de prăpăstii

Și-un pas greșit de facem, vom pierde tot și toate,

Să-mi cumpăniți dar  bine, că-i cruce de răspântii

Și-acuma se alege viața, de cea moarte.

 

 

REÎNTORS  ÎN  CUIBUL  VIEȚII

 

A plecat, demult, cândva, din sătucul lui uitat

Rost să-și facă-n larga lume, un copil îndurerat,

A lăsat bătrâna casă și s-a dus printre străini

Ca să poa’ să se domnească, în cea lume de haini.

 

A-nvățat pe rupte carte, ca s-adune-nțelepciune,

Să urmeze școli înalte, să îi creasc-al său renume,

Ca să poa’ să mulțumească celor care au crezut

Că va fi copilu-n stare, pentru câte a făcut.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Pentru voi (poeme)”

Alexandrina TULICS: Rodul iubirii (poeme creștine)

Ești pe drum?

 

Ninge cu flori de cais,cu pârgu-ostenit,

în nopți argintii în rugile albite

Dansează petale în alb orbitor ,

ca fete fecioare în ritmuri pornite.

Calcă poteca albită,

un batrân ce s-a -ntors de la poartă,

Așteaptă șă-l chemi cât mai degrabă ,

Din viața-i iertată.

Fulgii-i acoperă fața,cu palme de stele-argintii,

O lacrimă scapă bătrânul

Prin rugă șopteste;

-Vino și eu te aștept mai degrabă să vii.

Ninge cu flori de cais

În gânduri cuminți de fecioară,

Se uită spre cer așteptând

Și-n gându-i se înfioară .

Noapte de noapte se uită,

Cu ochii spre cer înspre zare

Ca alții cuminți ca și ea,

Așteaptă să vii,e-n marea așteptare.

Se-aude un strigăt în miezul de noapte,

Și parcă disting același rugi curate în șoapte;

-Ești pe drum? Când revii, cât esti de-aproape?

Caișii adorm în parfumul de flori

cu gândul la fulgii-n splendoare,

La bătrânul cu fața-i albită în ninsul de cais

 

 

Doamne

 

Păstrează-mă în locul unde vrei să fiu,

La poarta de la răsărit
Unde-am întâlnit Iubitu-Ți Fiu
La Golgota la înviere,
Unde iertare am primit și sfânta Ta putere.
Păstrează-mă cum m-ai făcut
Albită-n scumpa Ta iertare ,
Un lujer nou curat spre Canaan
Ce nu mai vrea nimic de-aici,
Din vale.
Continue reading „Alexandrina TULICS: Rodul iubirii (poeme creștine)”

Adriana Scărişoreanu – Buzad: Poesis

Eterna regăsire

 

Te aştept

Să mă pierzi

În eterna regăsire

A unei priviri

 

 

 Mantra

 

Numele tău-

Mantra gravată-n suflet,

Ce prinde forme diafane,

Atât de străine;

Personalizare a rostirii

Înstrăinare-regăsire.

 

 

 Ideatic 

 

Întind brațele să cuprind

Formele diafane sub care

Te-am clădit în suflet

Păgân și gingaș

Scăldat în sclipirile iubirii –

 

Doar energii

Ce se disipă încet,

Renasc și se-ngrop –

A fost și-a rămas…

——————————

Adriana Scărişoreanu – Buzad

3 august 2020

Marilena ION-CRISTEA: Angoasa din poem (versuri)

 

 

Am scris un poem, dar nu pot să-l trăiesc,

E un soi de neliniște-n el,

Care mă face mai mult să-l privesc,

Trăindu-mi uimirea altfel!

 

L-am scris dintr-un gând cu multe tăișuri,

Ce mi-a intrat pe sub coaste,

Și a tăiat din copaci și hățișuri,

De prin pădurile noastre..

 

Simt nodul în gât cum parcă m-apasă,

Mai mult ca niciodată,

Fără de gânduri, cuvântul nu-l lăsă

Să-mi spele rana ciudată!

 

Plin de emoții e gândul ce zboară,

Punându-mi cuvântul pe buze,

Și chiar dacă rana îmi este amară,

O vindec cu seva din frunze!

 

Am scris un poem plin de angoase,

Dar sufletul mi-e liniștit,

Căci au ieșit niste versuri frumoase,

De până și eu sunt uimit..

 

 

Îmbrățișări cu flori de măr

 

Am pierdut primăvara pe drum,

A rămas în perdele de fum,

Cu regrete ce-au înflorit,

Într-un măr deja obosit..

 

Parcă-o văd în lungi conuri de umbră,

Cu privirea-i mirată și sumbră

Rătăcind printre crengi, fără sens,

Fără nici o dorință de mers!

 

Am pierdut primăvara prin meri,

Și cu ea alte lungi primăveri,

Flori de măr tare arse de soare,

Învățate din muguri să zboare!

 

Ia-mă-n brațe tu măr, cel din urmă,

Așteptarea-mi din vise, o curmă,

Și cu florile roze, plăpânde,

Ia-mă-n brațele tale flămânde!

 

Să atingi cu iubirea din floare,

Ale verii ramase fuioare,

Și să-mi torci cu un fir de lumină,

Doar o pânză ușoară și fină…

 

Am pierdut primăvara pe drum,

A rămas în perdele de fum,

Cu regrete ce-au înflorit,

Într-un măr deja obosit…

 

 

Atât de aproape și totuși departe

 

Te simt câteodată aproape,

Deși, știu că singură sunt,

Când noaptea se-așază pe pleoape,

Și-s doar tăceri pe pământ..

 

Când umbre-mi dansează prin casă,

Iar sufletul meu altruist,

Ca să-mi arate că-i pasă,

Zâmbește, când vesel, când trist!

 

Când călimări se revarsă,

Pe-o filă a dorului, albă,

Ca-ntr-un poem să îmi țeasă

Cuvintele toate din salbă..

 

Când mă blochez de uimire

În ploi mult prea reci și sterile,

Iar stropii străini de iubire,

Transformă noaptea-n idile..

 

Și, totuși, atât de departe..

Căci te-ai născut pentru mine,

Nu ești nici viață, nici moarte,

O, muză-a uitării de sine!

 

 

Timp fertil

 

O, timp fertil al tuturor,

ai înflorit trecând în zbor,

din dorul meu de primăvară

de-a te simți în tâmplă iară!

Ai înflorit așa ușor,

fără să-ți dau vreun ajutor,

cum am facut de-atâtea ori,

pictând pe trupul tău culori!

 

Cum de-ai știut să înflorești

ca o gradină din povești?

Cine ți-a dat fior, putere,

ca să renaști cu-o adiere?

Și fără mintea-mi ascuțită,

de-atâtea ori nepotrivită,

cum de-ai plecat prin lumi străine,

încet, scurgându-te prin mine?

 

Dar eu, cum am putut trăi

fără puterea de a-ți fi?

De-a-mi primeni picioarele

și de a-ți bea izvoarele?

De a gusta din fructe coapte,

lăsându-mă ușor pe spate,

pentru-a vedea un paradis

în dansul frunzelor promis?

 

Fără-a afla veștile bune

urcând pe creste din genune,

în care coboram ostil,

pentru-a mă ridica umil?

O, timp fertil al tuturor!

Cu-al meu cuvânt tremurător,

te rog să mă astepți, mă cheamă,

să-ți simt eternitatea-n palmă!

 

 

Tăcerea rozelor

 

Ai auzit vreodată tăcerea?

Este atât de adâncă,

de-i simt și pe geam mângâierea..

Profundă, superbă, cu palmele moi,

ea se strecoară dansând printre noi!

 

Ai auzit vreodată tăcerea?

Cum scârțâie geamul

revendicându-și căderea!

Senină, măreață, cu aripi flămânde,

în zboru-i măiastru un demon ascunde.

 

Ai auzit vreodată tăcerea?

Cum își lovește din zbor,

într-un perete, de dor, adierea..

În ea se adună nopți fără vis,

parfumul sălbatic de manuscris..

 

Ai auzit vreodată tăcerea?

Cum înfloresc trandafirii în zori,

ascunzând în petale durerea?

Își spun fără glas rugăciunea de seară..

Tăcerea vorbește și te înfioară!

 

Ai auzit vreodată tăcerea?

Cum rozele tac într-un ritm cadențat,

Cum moartea le mistuie vrerea…

Cu chipul lor palid ascuns într-o mască,

Visează, tăcând, să renască!

 

 

Florile speranței

 

Mi-s pline brațele de flori, le simt cântând, parcă-s viori,

Mă-mbratișează tandru, cald, dând la o parte încă-un fald.

Le simt parfumul dulce-n suflet, mă răcoresc cu al lor cântec,

Și un fior de dimineață, și cald, și rece, mă răsfață!

 

Mi-s pline brațele de flori, iar minunatele culori,

Le văd pe cer în curcubeie și-n ochii-mi limpezi de femeie!

O, flori ale speranței, vii, cu mii petale aurii,

Mă-nalț ca Phoenix dintr-o dramă a viselor ce se destramă!

 

Continue reading „Marilena ION-CRISTEA: Angoasa din poem (versuri)”

Ileana VLĂDUȘEL: Regăsiri

Regăsiri

 

Te regăsesc

Întunecat trecând,

De-a lungul și de-a latul unui gând.

 

În glasul mut

Al șoaptelor, strecori

Fiorii reci ai nopții și mă dori.

 

Cu pași tiptili

Himeră înșelătoare,

Îmi întinzi cupa amintirii,  amare.

 

În lacrimă

Stigmat te-ai întrupat

Și-mi sângerezi în amintiri săpat.

 

Și-un dor atemporal

Rămas de veghe

Mă caută în nopți și mă găsește!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

31 iulie 2020