ÎNTREBÂNDU-MĂ  ÎN  GÂND     

 

Stau în fața colii albe, întrebându-mă în gând

Ce s-aștern ca să vă placă versul meu săpat în rând?

Că nimicuri sunt destule să le-așezi în ritm și rimă,

Ca apoi nepricepuții, să-ți arate a lor stimă.

 

Poți să scrii, că foia rabdă, despre tot și despre toate

Câte sunt pe astă lume și-a ta minte va socoate

Că e bine ca să știe și prostimea care crede

Ce vei spune-n poezie și ce ochiul ei nu vede.

 

Dar cu de-astea-mi ești nimica, martor viu la vre-o-ntâmplare

Ce se uită-n două zile și putere nu îmi are

Să rămână-n cela suflet preasmerit și simțitor,

Ca să-l urci o clipă, nicidecum să mi-l cobori.

 

Spune-i dară de ce-l doare al  său suflet chinuit,

Și-n cuvinte potrivite fă-l să fi fericit,

Ca să uite mâzga lumii ce din părți îl înconjoară

Și nu-l lasă facă-și viața mai frumoasă, mai ușoară.

 

Dă-i speranța ce-ntărește și dulceața din iubire

Ce ca umbra el și-o poartă  într-un bob de amintire,

Spune-i că strămoșii fost-au fala ăstei lumi odată,

Și de vrea și el îmi fi-va, măreție așteptată.

 

Poartă-mi-l prin ce-a pruncie pură toată și curată

Să mai guste din trăirea ce îmi fost-a nespurcată,

Să nu uite preacuratul unui suflet de copil

Ce-a trăit o clipă-n raiul,  ca-ntr-o ziuă de april.

 

Și de-l faci ca al său suflet tăinuit să lăcrimeze,

Versul tău va ști de-acuma ca un înger să-l vegheze

Și, cu fapte bune viața  pietruiacă-și-o de-acum

Ca să meargă-n demnitate, pe al vieții sale drum.

 

Dacă asta poate facă versul tău plin de simțire,

Darul, harul, ce ți-l dat-a sfânta cea dumnezeire,

Va sădi în al său suflet ce-a sămânță ce-o să schimbe

Mersul lumi care astăzi, are legile prea strâmbe.

 

Și de el va mângâia-va  struna sufletului harpă,

Ca viața nu râmână ne-mplinită, fadă, stearpă,

Doar atunci tu fi-vei mare ca poet și-n nemurire

Al tău nume s-o petrece încă-n lungă veșnicire.

 

 

AȘA  E  VARA

 

De jar e soarele de vară topindu-mi umbra pe nisipuri,

Morgane ape-n tremurare mi se lățesc spre orizont,

Lăptoase cețuri mișcătoare, îmi fac în zare hâde chipuri,

De parcă ar pluti pe valuri, corăbii reîntoarse-n port.

 

Așa e vara care-i vară și-așa a fost în vremi mereu,

Îmi arde colbul sub picioare, uscată-i talpa la fântână,

S-ascunde turma prin umbrare, e caldă apa-n heleșteu

Și-așa o ducem toți de-acuma, mai bine de, o săptămână.

 

Gândim déjà la ceea toamnă, bătrăna doamnă lenevoasă,

Cu zori cețoase, zgribulite, cu-amiază blândă și călduță,

Cu noaptea-ntinsă, tot mai lungă și încă tot mai friguroasă,

Ca o băbuță-ngârbovită, de-acum uitată, sărăcuță.

 

Până atuncea nu vă plângeți, lăsați-mi vara fie vară,

Să-mi coacă dară grâu-n holde și poame legănate-n ramuri,

Că orice ziuă ce începe, mi se sfârșește într-o seară,

Când potolite-mi fi-vor toate, ca valul care-mi spală maluri.

 

 

FILOSOFÂND  ÎN  GÂNDU-MI

 

V-ați întrebat cumva vre-odată, de când suntem și noi pe lume?

De când în noi îmi este viață, cu-a sale rele ori mai bune?

De când simțirea naște gânduri și judecata ceea dreaptă?

De când cu vrerea noastră încă, pe ele noi le facem faptă?

 

E mult departe clipa-n care, din boaba humei de-nceput,

Pe undeva, nici știm noi unde, scânteia vieții-a apărut

Și de atunci, trecând milenii în scursul vremilor trecute,

Noi fost-am  rând pe rânt mai toate, a vieții forme concepute.

 

Am fost nimicul, o celulă și algă, vierme, târâtoare,

Și pește în oceanul lumii și poate broască săritoare

Și cel balaur din poveste și o jivină pe imaș

Și o maimuță-am fost la urmă, ce-n peșteri ne-am făcut sălaș.

 

Așa că ne-au rămas în minte și-n simțurile noastre toate,

Lupta pe viață și pe moarte, apucături de vietate,

Dorința încă de putere, cea lașitate, viclenie

Și astăzi încă peste toate, cea vrere de înavuțire.

*

Acestea-s marile păcate, ce încă-n minte le vom duce,

Povară grea purtată-n spate pe drumul vieții, greauă cruce,

Iar până când n-om lepăda-o noi încă oameni nu vom fi,

C-avem în noi jivină multă, din greu trecutele vecii.

 

De-aceea-ncătușați ne ține această tină lipicioasă

Și doar cu gându-n zbor spre stele mai câte-odată ea ne lasă,

Ca să ne-ntoarcem în trecutul, acela-n care-am apărut

Și să vedem cu ochii minții, clipita noastră, de-nceput.

 

Poate că-n alte lumi și alții sunt tot așa cum suntem noi,

În altele poate că alții sunt mai ‘nainte sau ‘n-apoi,

E cale multă până încă, un cineva din noi ajungă,

Să plece spre adâncul lumii, întors pe-a noastră cale lungă.

 

 

LĂCRIMATA  MEA  CHEMARE

 

Migratori și-atâtea molimi și războaie mari, cumplite,

Au trecut prin viața noastră pe a timpului aripe,

Noi aicea îmi rămas-am, veșnicindu-ne pe humă,

C-am știut că ea ne este, pentru toți, o bună mumă.

 

Chiar răriți de coasa sorții în postățile de timpuri,

Revenitu-ne-am în vremuri, tot trecând prin anotimpuri,

Dară astăzi de cea humă mai nimic nu ne mai leagă,

Iară  neamul, țara asta, la prea mulți nu li-i mai dragă.

 

Cine astăzi și-ar da viața pentru huma cea străbună?

Câți din noi mai țin la vorba ce-a vorbit-o draga Bună?

Câți din ceia tineri încă îmi mai țin o sărbătoare

Și din suflet îmi înalță azi o rugă la altare?

 

Azi ne-mpuținăm la număr nu din cruntele războaie,

Nu din molime nebune ce-s din munte la zăvoie,

Ci că noi, cu-a noastră vrere ne lăsăm la greu cuibarul

Și plecăm în largul lumii, să-ndulcim cumva amarul.

 

Niciodat’ nu pribegit-am în afara țării mele,

Am rămas aici cu toate câte-s bune, câte-s rele

Și așa-m trecut urgia până când ne-am vindecat,

Stând aici cu toți aproape, nu cu gândul la plecat.

 

Rău e că trăim pe-aiurea, silnicind la nu știu cine,

Că uităm cine mai suntem și cum neamul mi se ține

Cu toți fii ei aproape și la bine și la rău,

Tot având în gânduri țara și pe Bunul Dumnezău.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Infinitul clipei (poeme)” →