Camelia LUMINESCU: O sferă transparentă

O sferă transparentă

 

Cântecul poeziei
l-a știut doar Eminescu a-l cânta,
îl fredona cu ușurință…universal…
Eminescu și poezia
se contopeau precum
mintea, sufletul și spirtul
când se unesc…
O sferă transparentă
este poezia lui,
un cântec ce călătorește
milioane de ani lumină.

––––––––––

Camelia LUMINESCU

14 ianuarie 2019

 

 

Vavila POPOVICI: Eminescu și dragostea

Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc

N. Iorga

 

    Născut ca Mihail Eminovici, la 15 ianuarie 1850, în satul Ipotești, județul Botoșani, poetul Mihai Eminescu a bucurat nația noastră cu doar 39 ani de viață, dar cu o mare activitate literară. A fost cea mai importantă voce poetică din literatura română, prozator și jurnalist. A fost activ în societatea literară „Junimea” și a lucrat ca redactor la ziarul Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.

   Primul poem l-a publicat la vârsta de 16 ani, la moartea profesorului de limba română, Aron Pumnul. Din 1866 până în 1869 a călătorit din Cernăuți, unde își făcuse studiile liceale, la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la București, luând astfel contact cu realitățile românești din diverse locuri. În acea perioadă s-a angajat ca sufleor și copist la teatru, unde l-a cunoscut pe Ion Luca Caragiale. Din 1869-1872 a fost student la Viena, unde a cunoscut-o pe Veronica Micle. Din 1872 până în 1874 – student la Berlin. În septembrie 1874 a fost numit director al Bibliotecii centrale din Iași. Trei ani, cei mai frumoși ani ai vieții lui, a fost bibliotecar, revizor școlar, redactor la Curierul de Iași. În octombrie 1877 s-a aflat din nou la București. În 1883 a părăsit Bucureștiul, internat fiind într-un sanatoriu din Viena. De aici a trimis o scrisoare în țară, în care vorbea de demoralizarea sa, exprimându-și totodată dorința: „…să mă satur de mămăliga strămoșească”. În decembrie 1884, după un drum în Italia, la Florența, s-a înapoiat la Iași. În august 1885 a plecat la băi lângă Odessa. În vara anului următor – din București, la băile Repedea de lângă Iași, iar în noiembrie a aceluiași an – la ospiciul de la Mănăstirea Neamțului. În 1887 îi răspunde lui Vlahuță la scrisoare: „Nu te pot încredința cât de odioasă este pentru mine această specie de cerșetorie, deghizată sub titlul de subscripție publică, de recompensă națională”. În decembrie 1888 vine la Botoșani, se întâlnește cu Veronica și pleacă amândoi la București. În februarie 1889 se reîmbolnăvește, este internat la spitalul Mărcuța din București și apoi – transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, moare în sanatoriul doctorului Șuțu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. La 28 octombrie 1948, a fost ales post-mortem, membru al Academiei Române.

Momentului dureros al pierderii poetului, i-am dedicat poemul: Ultimu-i drum n-a fost să fie la țărm de mare / – după cum dorea – într-o noapte cu lună plină, / nici la o mănăstire, unde să poată asculta / mult îndrăgita cântare „Lumină lină”. / Drumul zbuciumatei vieți s-a închis / într-un țintirim din țara pe care a iubit-o, / și căreia i-a dedicat frumoasele cuvinte: / „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, / țara mea de glorii, țara mea de dor? / La trecutu-ți mare, mare viitor”. / A fost o zi a lunii florilor de tei, / Se spune că cerul plângea. / Părea, că ultimele lui gânduri / rămase acolo ca zălog în dar, / Domnul pe pământ le arunca. / „Nemuritor și rece”, poetul în sicriu zăcea. / Și îngerii-i cântau „dorul” într-un singur glas… / Cu dorul „Luceafărului” / o întreagă națiune a rămas! (Poemul: Ne este dor de „Luceafăr”).

   Marcel Proust spunea că „Omul de geniu nu poate da naștere unor opere nepieritoare decât crescându-le după dansul și asemănarea nu a ființei muritoare ce este, ci a modelului de umanitate pe care-l poartă în sine. Gândurile lui îi sunt, întrucâtva, împrumutate în timpul vieții sale, ele fiindu-i tovarășe. La moartea lui ele se întorc la omenire și o instruiesc”.

   Gheorghe Bogdan-Duică (1866 – 1934), istoric literar român, membru titular al Academiei Române vorbea la timpul său despre stilul lui Eminescu, despre „minunea eminesciană” – forma limbii sale, muzica poeziei sale: „În cântecul lui este un factor metafizic productiv, care-l presupunem, pe care nu-l cunoaștem decât prin rodul său, la care psihologia limbii nu a ajuns, nu va ajunge.

   „Un visător rupt de realitate care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind seninătatea abstractă”, este caracterizarea făcută de Titu Maiorescu.

   În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, viața i-a fost o suprapunere de cicluri formate din vise frumoase și din dureri datorate impactului cu realitatea. Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasională dintre doi poeți; unul dintre ei trebuia să strălucească! Perioada între 1874 si 1877, Perpessicius a numit-o „perioada veroniană”, când Eminescu a scris cele mai frumoase poezii de dragoste.

   Ca atare, nu voi vorbi despre activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii și nici despre ziaristica de la „Timpul”, cu toate că ele reprezintă o prețioasă și interesantă componentă a vieții sale, ci voi scrie doar câte ceva despre poezia de dragoste. Mihai Eminescu a fost un geniu! Un neam întreg s-a regăsit în opera lui. El ne-a învățat să dăm ascultare inimii, ne-a luminat mintea spre a înțelege bucuria dar uneori și nenorocul de a fi român.

   Se spune despre creație că este rodul neliniștii metafizice; Eminescu spunea că „o gândire este un act, un cutremur al nervilor”. A trăit intens și a prețuit sentimentul iubirii dăruit omului de către Dumnezeu. Este cel mai mare poet al iubirii și al frumuseților naturii.

   La începutul vieții dragostea-i era senină, frumoasă, luminoasă și părea împlinită, cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii proaspete și viguroase, ca în poezia „Dorința”:

Vino-n codru la izvorul / Care tremură pe prund,/ unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund./ Și în brațele-mi întinse/ Să alergi, pe piept să-mi cazi,/ Să-ți desprind din creștet vălul,/ Să-l ridic de pe obraz…”.

Iubita îi apare gingașă venind parcă dintr-un dulce vis, în poezia „ Atât de fragedă…”: Atât de fragedă te-asemeni/ Cu floarea albă de cireș,/ Și ca un înger între oameni/ În calea vieții mele ieși

Seninătatea sentimentului erotic și chiar dragostea lipsită parcă de umbre, simțită ca ideală există și în poeziile scrise mai târziu: „Freamăt de codru”, „Somnoroase păsărele”, „La mijloc de codru des”, la care se pot adăuga inegalabile versuri închinate iubirii și naturii din „Scrisoarea IV” și „Luceafãrul”. Iubirea pentru femeie și natură luminează și tulbură ființa, cele două sentimente însumându-se, ajung să aibă o energie cosmică care la un moment dat scapă de sub imperiul voinței, ca o explozie, determinând destinul ființei umane. Sentimentul iubirii este integral, părelnic infinit; lumea sa de vis, aspirația spre o iubire totală în mijlocul naturii este redată superb în poezia „Lasă-ți lumea”:

Lasă-ți lumea ta uitată,/ Mi te dă cu totul mie,/ De ți-ai da viața toată,/ Nime-n lume nu ne știe./ Vin’ cu mine, rătăcește/ Pe cărări cu cotituri,/ Unde noaptea se trezește/ Glasul vechilor păduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cărării strâmte,/ Și afară doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Părul tău ți se desprinde/ Și frumos ți se mai șede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium sună,/ L-ascultăm cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea lună/ Dintr-o rariște de fag./ Îi răspunde codrul verde/ Fermecat și dureros,/ Iară sufletu-mi se pierde/ După chipul tău frumos.[…] Iată lacul. Luna plină/, Poleindu-l, îl străbate;/ El, aprins de-a ei lumină,/ Simte-a lui singurătate./ Tremurând cu unde-n spume,/ Între trestie le farmă/ Și visând o-ntreagă lume/ Tot nu poate să adoarmă./ De-al tău chip el se pătrunde,/ Ca oglinda îl alege —/ Ce privești zâmbind în unde?/ Ești frumoasă, se-nțelege./ Înălțimile albastre/ Pleacă zarea lor pe dealuri,/ Arătând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de răchiți/ Și suntem atât de singuri!/ Și atât de fericiți!/ Numai luna printre ceață/ Varsă apelor văpaie,/ Și te află strânsă-n brațe/ Dulce dragoste bălaie. 

Mai târziu, dezamăgit de loviturile vieții, de societatea nedreaptă în care își ducea traiul, Eminescu creează poezii profunde, din ce în ce mai triste și mai pline de renunțări. Întâlnim exprimate regretul, tristețea, cât și durerea pricinuită de dragoste. Codrul și-a scuturat  bogăția frunzișului verde, lumina sa de odinioară, culorile și aerul pur din tinerețe. Viața stinge încet lumina acelor ani ai tinereții, culorile devin din ce în estompate… Poetul începe să-și pună întrebări, încearcă să definească amorul prin propriile-i, noile-i simțiri, în poezia „Ce e amorul”:

Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Căci mii de lacrimi nu-i ajung/ Și tot mai multe cere./ De-un semn în treacăt de la ea/ El sufletul ți-l leagă,/ Încât să n-o mai poți uita/ Viața ta întreagă./ […] Dispar și ceruri și pământ/ Și pieptul tău se bate,/ Și totu-atârnă de-un cuvânt/ Șoptit pe jumătate./ Te urmărește săptămâni/ Un pas făcut alene,/ O dulce strângere de mâini,/ Un tremurat de gene… 

Figura femeii iubite, din caldă, luminoasă, mult dorită, devine solemnă, rece, de neatins, marmura sugerând frumusețea înghețată, ireală, precum în poezia „Te duci…”:

Te duci și ani de suferință/ N-or să te vază ochii-mi triști,/ Înamorați de-a ta ființă,/ De cum zâmbești, de cum te miști./ Și nu e blând ca o poveste/ Amorul meu cel dureros,/ Un demon sufletul tău este/ Cu chip de marmură frumos.[…] Când mă atingi, eu mă cutremur,/ Tresar la pasul tău când treci,/ De-al genei tale gingaș tremur/ Atârnă viața mea de veci.[…] Puteam numiri defăimătoare/ În gândul meu să-ți iscodesc/, Și te uram cu-nverșunare,/ Te blestemam, căci te iubesc.[…] O toamnă care întârzie/ Pe-un istovit și trist izvor;/ Deasupra-i frunzele pustie —/ A mele visuri care mor… 

Regretul iubirii care pleacă în afara voinței sale, este redat cu sfâșierea ființei, în poezia „S-a dus amorul…”:

S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le închide-n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/ Si nici pe buze nu-mi mai vin,/ Si nici prin gând mi-or trece./ Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ Si un atât de trist amor/ Am îngropat în ele!/ Din ce noian îndepărtat/ Au răsărit în mine!/ Cu câte lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum străbăteau atât de greu/ Din jalea mea adâncă,/ Și cât de mult îmi pare rău/ Că nu mai sufăr încă!…

Minunate sunt cele două poeme ale iubirii cu meditații asupra existenței, primul fiind: „Mortua est”:

Te văd ca o umbră de-argint strălucită/ Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,/ Suind, palid suflet, a norilor schele/ Prin ploaia de raze, ninsoare de stele[…] Și-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială: / De ce-ai murit, înger cu fața cea pală?/ […] Și totuși, țarină frumoasă și moartă,/ De racla ta reazim eu harfa mea spartă/ Și moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc / O rază fugită din haos lumesc./ Și-apoi cine știe, de este mai bine: / A fi sau a nu fi… dar știe oricine,/ Că ceea ce nu e nu simte dureri,/ Și multe dureri-s, puține plăceri./ A fi! Nebunie și tristă și goală/ Urechea te minte și ochiul te-nșeală;/ Ce-un secol ne zice, ceilalți o dezic./ Decât un vis sarbăd, mai bine nimic… 

În cel de al doilea poem „Venere și madonă”, poetul își privește femeia iubită și o vede când înger, când demon. Și totuși femeii „demon” îi acordă „raza inocenței” și-i dăruie iubirea într-un mod unic:

Suflete! De-ai fi chiar demon, tu ești sântă prin iubire,/ Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.

Scrisoarea IV” dezvăluie drama creatorului care fără iubire – izvorul de energie spirituală – și fără înțelegerea iubitei, nu poate avea strălucirea în artă; neîmplinirea dragostei duce la durere, sufletul totuși nu poate să renunțe la dragoste și de aici zbuciumul sufletesc:

O, arată-mi-te iară-n haina lungă de mătasă,/ Care pare încărcată de o pulbere-argintoasă,/ Te-aș privi o viață-ntreagă în cununa ta de raze,/ Pe când mâna ta cea albă părul galben îl netează./ Vino! Joacã-te cu mine… cu norocul meu… mi-aruncă/ De la sânul tău cel dulce floarea veștedă de luncă,/ Ca pe coardele ghitarei răsunând încet să cadă…/ Ah! E-atât de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă…

Perioade de pasiuni și despărțiri, poetul devine dezamăgit și dezamăgirea a dat limbii românești o capodoperă – „Luceafãrul”, poezie în care e mistuit de iubire, gata să-i jertfească iubitei nemurirea, dar în cele din urmă este copleșit de drama renunțării, a izolării:

A fost odată ca-n povești,/ A fost ca niciodată./ Din rude mari împărătești,/ O prea frumoasă fată./ Și era una la părinți/ Și mândră-n toate cele,/ Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele./ Din umbra falnicelor bolți/ Ea pasul și-l îndreaptă/ Lângă fereastră, unde-n colț/ Luceafărul așteaptă. […] Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează! […] Dar cum ai vrea să mă cobor?/ Au nu-nțelegi tu oare,/ Cum că eu sunt nemuritor,/ Și tu ești muritoare? […] De greul negrei vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă/ Și lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară-ntreagă;/ O, cere-mi, Doamne, orice preț,/ Dar dă-mi o altă soarte,/ Cãci tu izvor ești de vieți/ și dătător de moarte;/ Reia-mi al nemuririi nimb/ Și focul din privire,/ Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire.[…] El tremură ca alte dăți/ În codri și pe dealuri,/ Călăuzind singurătăți/ De mișcătoare valuri;/ Dar nu mai cade ca-n trecut/ În mări din tot înaltul:/ – Ce-ți pasă ție chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor si rece.

Trecut-au anii’’ este de asemeni poezia celei de a doua părți a vieții poetului:

Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri/ Și niciodată n-or să vină iară,/ Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară/ Povești și doine, ghicitori, eresuri, […] Pierdut e totu-n zarea tinereții/ Și mută-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpul crește-n urma mea… mă-ntunec!

   Ce bogăție de nuanțe ale iubirii, ce profunde sondări ale inimii! Bucurii și dureri ale iubirii – căci nu poate fi o fericire veșnică – , poetul aflându-se de cele mai multe ori în mijlocul naturii, din ale cărei frumuseți își hrănește ființa, iar atunci când se află în interiorul unei odăi, privește și înțelege mișcarea și glasul naturii:

Și dacă ramuri bat în geam / Și se cutremur plopii, / E ca în minte să te am / Și-ncet să te apropii…

   Eminescu a redat farmecul și durerea dragostei, căci iubire înseamnă a primi și a dărui, și uneori dăruiești prea mult, storci ființa ta ca pe o rufă, dai totul și simți că nu mai primești nimic din ceea ce ți-ai dori… Sau, se întâmplă să ți se ofere totul și tu să nu mai poți dărui ceea ce visai cândva să dăruiești…

   Până în ultima clipă a vieții lui creatoare s-a aflat în căutarea echilibrului lăuntric, a privit iubirea și natura ca pe o evadare din realitatea brutală. Ion Caraion scria despre Eminescu: „Înainte de a fi idee, sentiment, amintire, filosofie, regret, istorie, autenticitate, travaliu, eres, revoltă, pesimism, ton premonitoriu, tandrețe, dor, cultură, solitudine, Eminescu este muzică.” „Eminescu este imponderabil și muzică.” Eminescu chiar cânta frumos și înainte de moarte, plimbându-se pe aleile spitalului, își învăța frizerul, cântecul „Deșteaptă-te române!”

   Alexandru Surdu a consemnat faptul că Eminescu a fost una dintre „personalitățile hibride, filozof-poet.” Noica îl considera etalonul poeziei românești spunând că „Arborii nu cresc până în cer. Nici noi nu putem crește dincolo de măsura noastră. Și măsura noastră este Eminescu. Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometați.

   Îmi amintesc vremea adolescenței mele, de serile când adormeam cu volumul de poezii al lui Eminescu sub pernă, repetând cu glas tare și apoi în gând, strofe întregi, până mă fura somnul… Și ceea ce memorezi

la acea vârstă, nu se uită niciodată. La treisprezece-paisprezece ani, fascinată de versurile lui, scriam într-un jurnal, poezia „Lui Eminescu”:

A-ți scrie măcar două versuri/ De câte ori n-am încercat./ Să-ti spun ce simt cu-adevărat / Cuvinte – alese-a trebuit să cat./ Luam mereu în mâna mea/ Creionul și coala de hârtie/ Dar ce folos, căci mă-ntrebam/ De ce eu totuși nu-ți pot scrie?/ Nu știam cum să-ți mărturisesc/ Că recitindu-ți cartea „mare”/ Simțeam inima-mi tare bătând/ Și-n ritmul ei strofele tale./ Dragoste, melancolie-adâncă/ Rânduri scrise-n duioșie rară/ Și copiilor noștri încă/ Ne-ntrecut de frumoase-au să le pară./ Ai biciuit acea societate/ Fără de teamă, cu  dispreț și chiar blestem,/ Nu îți păsa de consecințe/ Erai un revoltat mândru și ferm./ O meritau mișeii, nedrepți și cruzi,/ Pe placul lor a scrie îți cereau/ Să-i preamărești, să-i lingușești / În schimb ce-ți dăruiau?/ În mizerie și sărăcie te cufundau./ „Va suferi și scrisu-i mai frumos va fi!”/ Ce socoteli meschine mai făceau!?! Asta voiau!/ Să-ți facă degrabă un mormânt/ Să pună mâna pe caietu-ți sfânt/ Și-apoi pe piatra de mormânt/ Să scrie un singur cuvânt… / Eminescu – mort?/ O, nu, nu! Asta niciodată!/ Trăiești! Ești tot atât de viu/ Prin cartea-ți minunată!

                                                        

(Articolul a fost publicat în ziare și reviste și în „Articole si eseuri – vol. II”- 2012).

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

 

Lia RUSE: Mărite Domn

MĂRITE DOMN

 

Iarăşi şi iar mă întorc cu faţa  spre lună…

Apoi, nedumerită, descânt stele!

Gândind la poezia cea mai bună

Stau de vorbă cu Mihai în visele mele…

 

Trimite-ţi harul de geniu-ntr-al nostru timp,

Te rog, Crai Nou, aleargă peste vremuri

Armonizând cuvântu-n orice anotimp

Şi poezia în atâtea feluri.

 

Mărite Domn, şi noi te iubim acum

Cum te-au iubit   oamenii de altădată

O, de te-ai întoarce te-am aştepta în drum

Stângaci dar ţi-am deschide orice poartă…

 

La noi coboară, luceafăr scump şi drag!…

Adu limba dulce de Ipoteşti

Căci lumea noastra sare peste-al limbii prag

-Aruncă vorbe pe jumătate româneşti…

………………………………………………

Îmi pare că ţara,-n vorbe,-i mai săracă!

Gândul ne arde,..iar timpul e în somn…

Trimite un vers de dor ca să ne treacă,

Noaptea când stelele ies, Mărite Domn.

————————————-

Lia RUSE

Laval-Montreal, Canada

14 ianuarie 2019

Nicu GAVRILOVICI: Urme pe zăpadă

Urme pe zăpadă

 

Fulguia ușor
în retina ochilor tăi
când brațele mele te-au învăluit
precum marea…
Acceleratul
se urnea greoi înspre alte
primăvăratice reîntâlniri.
Calde,
pleoapele tale ascundeau ghiocei
în timp ce pe buze
un înger tocmai îți picta
ultimile raze ale apusului.
Împreună cu noi,
Gara dansa gârbovită
de trecerea timpului
doar tânărul acela îmbătrânit
ne privea înțepenit
inhalând din punga cu prenadez.

Pe fereastra cerului,
Dumnezeu ne privea cu un ochi râzând
și cu unul plângând
cernând fulgi
în troienele cărora noi,
efemeride alergând înspre veșnicie,
ne semănam întretăindu-se

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

12  ianuarie 2019

Anatol COVALI: Nu am uitat

Nu am uitat

 

Nu am uitat şi îmi aduc aminte
de tot ceace-n viaţa mea a fost,
iar pasiunea ta, mereu fierbinte,
o simt şi-o ştiu aproape pe de rost.

Nu am uitat. Povestea minunată
va străluci superb în viitor,
neîncepând nicicând cu-a fost odată,
ci părând vie-aproape tuturor.

Nu am uitat. O astfel de iubire
se împlineşte rar pe-acest pământ,
arzând într-o deplină împlinire,
fiind mereu necontenit frământ.

Nu am uitat ce mare pasiune
ne-a mistuit,cum mistuie şi-acum,
când rugul încă n-a ajuns tăciune
şi-n flăcări nu se-arată niciun fum.

————————————–

Anatol COVALI

București

13 ianuarie 2019

Dan MORARU: Eternitate…

Eternitate…

 

Pierdută-n vis și în neant,
Steaua, ce-acum a răsărit,
În dar primind eterne clipe
De întristare și de frig.

Îngheață într-un nor galactic
Călătorind prin univers,
Se-aprinde, caută jăratec
Se stinge-n spațiu, fără sens.

Însingurată-i este calea
Neant se-așterne-n al său drum
În timp își caută căldura
Dar trupul se preface-n scrum.

Infinitatea ce-o așteaptă
Asteroizi ce o lovesc,
Imense clipe de emoții
Și frica de un somn ceresc.

Meschină soartă ce te lasă
Uitat și viu în univers,
Trăind mereu o altă viață
Dar veșnic, neavând un sens.

Eternitate absolută
Emoții ce n-a cunoscut,
Iubire, veșnic nenăscută
Fior de dragoste pierdut.

—————————

Dan MORARU

12 ianuarie 2019

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Rugăciunea din urmă

Rugăciunea din urmă

 

era târziu și era iarnă
bătea un suflet în poartă
în lacrima nopții eu împleteam amurguri
plămădind lumina în numele sorții
sprijineam crucea de trupul beteag
căutând începutul pe creste de munte
din înghețul primar se năștea cuvântul
făuream o cântare în trupul plăpând
trăiam în privire la limita nopții
de veghe pe urmele vieții
la întretăieri de noi începuturi
în liniștea clipei coboară îngeri mângâind a chemare
un nume din căi nenăscute
mă ating tăceri sângerânde
mă adap în nemărginire
renasc sfios în palma Ta
tânjind la clipa rugăciunii
spre necuprinsul drum al mântuirii

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

12 ianuarie, 2019

Daniela PÂRVU DORIN: Să fii fericit e cumplit…

Să fii fericit e cumplit…

 

te privesc puţin altfel cu aceiaşi doi ochi
stilul asta mă prinde, deşi-i banal
e cel înrudit cu fuga de-acasă,
tocmai de aceea
despre viaţă şi mine nu voi scrie la ziar
dar petrec cu mintea tot ce vreau să petrec-
de aceia steaua mea stă ascunsă-n iarbă,
în fine…
mă poţi desluşi, dacă vrei,
după inima cu care ne strâmbăm în vitrine…
sau după voce dacă mă pierd…
amândoi desenăm scări albe şi negre…
ţi-aduci aminte?
până mai ieri, când vorbeam de uitare
fără un azi când trăim ca şi cum
noi avem de urcat
pe un pian răsturnat în picioare!
ţine-mă de mâna strâns, să nu cad-
azi n-am să mai plec, cum n-am să mai vin,
să fii fericit e cumplit
c-o lacrimă ce-ţi râde din senin…

————————————

Daniela PÂRVU DORIN

Iași

12 ianuarie 2019

Anna-Nora ROTARU: La granița-ntre vise

DE BUN RĂMAS…

 

Îţi las o scrisoare pe masă,
Că vreau să mă pierd în lume…
Aici, parcă nu mai am casă,
Tristeţea mută m-apasă,
De parcă un rost n-am anume !

Îţi scriu două rânduri în grabă,
Că ce-a fost odată, ne-a fost…
O lumină mai pâlpâie slabă,
Din basm mai păstrez o silabă ,
În minte-n ungher, l-adăpost !

Departe în noapte chemând,
Ecoul cu vocea lui blânda,
Citise ascunsul meu gând,
Cum inima-mi cere plângând
O viaţă de care-i flamândă…

Sătulă-i de ani de-agripnie,
Întuneric doar s-o-nveşmânte…
Mi-i noaptea albă, de insomnie
Dar şi neagră-i, rece şi pustie,
Cu umbre doar s-o-nspăimânte…

Acum mă avânt pe-ulicioară,
De gând nu ascult, că-i făţarnic…
Bocceaua o pun în subsuoară,
Paşii-mi urcă, paşii-mi coboară,
Nu-mi pasă, ca-mi sunt paznic !

În urmă îmi las zbuciumate,
Şuvoi clipele frânte-n beţie…
Îmi las şi dorinţele fărâmate
Şi turnurile de vise dărâmate,
Zvârlindu-mă în nouă drumeţie !

 

LA GRANIŢA-NTRE VISE

 

Drum lung prin viaţa mea am făcut
Şi pe pământ, în genuni şi printre stele…
Ielele de m-au-mbiat, eu… am tăcut,
Să nu mă prind în dans înşelător cu ele…

Am colindat ani şi ani, negăsind un leac,
Căutând prin neant, pe cineva… ceva…
Voiam să strig, dar nu puteam decât să tac,
În vis, himere să nu mă bântuie cumva !

M-am avântat… ca şoim crezând, spre cer,
Dar aripile mi-erau mici… de rândunică,
Ce, vrând cunoaşte dintr-al lumilor mister,
I s-au frânt, de vrea să se înalţe, pică…

Cătând pe drumuri, dădui de cel din urmă,
Prin străfunduri pribegii şi printre-abise…
Mi-e stinsă vocea, puterea mi se curmă,
Tăcută-n letargia mea, la graniţa-ntre vise…

Aştept Lumina Sfanta, după nopţi în şir
Si cânt angelic, ce nimeni nu-l poate auzi…
Din stropii vieţii sorb, prelinşi dintr-un potir,
Să pot să mă mai bucur, de zorile de zi…

Apoi… m-oi îndrepta pe Calea mea Lactee…
În Univers voi hoinări, de oameni neatins…
Cu visul meu pelegrinând, acum, eu Zee,
La graniţă-l voi trimite, de unde s-a desprins…

—————————–

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU

Atena, Grecia

12 ianuarie, 2019

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: La granița-ntre vise”

Claudia BOTA: Dumnezeu ni l-a dăruit pe Eminescu

Dumnezeu ni l-a dăruit pe Eminescu

 

Dumnezeu ne-a trimis îngeri ocrotitori,
La acest neam ai venit Eminescu cu dor,
Fiind o stea între solii buni cuvântători,
Ai învățat fiii noștri să iubească patria lor.

Eminescu, fericit bărbat cu dragoste de țară,
Trăiască națiunea și dușmanii să piară,
Ai întipărit cuvinte pe pietrele din suflet,
Iubim glasul tău viu din cugetul de ascet.

Dorința ta de reîntregire a Daciei Mari
Făclie ce luminează mintea peste veacuri,
Înger de pază mai cere o șansă,
Mirul din candelă stă și nu se varsă .

Luceafăr luminos ce strălucești pe cale,
Codrul fiindu-ți aproape și marea departe ,
Buciumul sună cu jale, dușmanii o iau la vale,
Prigonit este profetul în propria țară pentru dreptate.

———————————

Claudia BOTA

12 ianuarie 2019

 

Pictură de Sabin Bălașa