Rugă
Maică, fă luna mai mare
C-afară e frig și răcoare
Iar mie mi-e amurg peste pleoape
Și tare greu mă doare
Maică, fă luna mai mică
Că mie mi-e dor și mi-e frică
Vecia-i prea mare și Clipa prea mică
Maică, vino te rog mai aproape ,
Aici lângă inima mea atât de tristă și grea
Încălzește-mi-o maică un pic
N-auzi, te chem, te strig…
—————————-
Valeriu CÎMPEANU
4 februarie 2019
Poetul
Motto:”Sufletul zboară câteodată sus de nu-l mai vezi, cu penele lui albăstrui,
în azur. Și,când se întoarce, miroase a alb și a stele…”(T.Arghezi )
Poetul este paznicul iubirii sacre,
E soldatul ce moare cu credință
Fără arme,fără ură sau distrugere
Creează frumusețe cu a sa ştiință
Poetul te vindecă prin cuvinte,
Amaru-îl preschimbă-n lapte dulce,
Aprinde candela-n altare sfinte,
Armonie şi înțelegere-n lume aduce
Poetul prinde-n versul său lumina,
Din razele de lună, stele sau soare,
Suferința lumii prin poeme o alină,
Din curcubeie şi flori îi dă culoare
Poetul poamele acre le stoarce,
Nectar să curgă-n cupa-i magică,
Din valurile Dunării doruri toarce,
Dorind o lume curată, ecologică
Poetul din arme face doar artă,
Pocnetul lor dă glas artificiilor,
Odă bucuriei lumii să-mpartă,
Și Dragoste prin lumea poeziilor
——————————–
Alexandra GĂLUȘCĂ
Brăila
Să nu-mi porți de dor când plâng
Nu-mi purta de grijă vara
când respir doar dacă treci ;
ci dezbracă-mi de-nserare ,
urmele de pe poteci.
Să nu-mi porți de dor când plâng
sau de cad cu crucea-n glod ;
doar dezbracă-mi depărtarea,
fă-mă iar,când te iubesc,
inocența unui plod !
Poartă-mi cer de dor și drag ,
când sărut urme de pași
și dezbracă-mă din prag ;
ori mă vindeci, ori mă lași .
Să nu-mi porți de grijă ieri,
când iubeam iarba ce-o calci,
ci îmbracă-mă în veri,
cu colind cu flori de maci.
Nu-mi purta de griji de-s Nord
când nuntim fără de miri,
bate doar la mine-n cord,
să nu dori doar amintiri…
————————-
Elena NEAGU
4 februarie 2019
Astãzi ştiu ce rost…
Eram infinit şi migram oriunde.
Când minus, când plus, fãrã timp. Şi iatã
brusc sunt pedepsit ca nişte secunde
sã mã strãbatã.
Totul e-un Acum care-o sã devinã
infinit din nou pentru veşnicie
atunci când voi sta-n splendida luminã
a lui „Sã fie!“…
Astãzi ştiu ce rost a avut popasul,
de ce-a trebuit sã vin într-o sferã.
Pentru cã la toţi, în rãstimp, impasul
ni se oferã.
Venim spre-a afla ce dincolo nu e,
sã rãbdãm un rãu ce-aici doar existã
îndurând sã fim ţintuiţi în cuie
pe-o cruce tristã.
E greu sã trãieşti cu intensitate
şi la nesfârşit numai în feeric.
Trebuie sã ştii cã-n eternitate
e şi-ntuneric.
————————————–
Anatol COVALI
București
4 februarie 2019
O ALTĂ CALE, ALT ZENIT…
Mai vino câteodată să mă mai vezi ce fac,
Să vezi ce haină ți-am împletit cu-andrele…
De multe ori o stric, de nu-mi pare pe plac,
Chiar ferfeniță o fac, ades vrând s-o prefac
Chiar si culori i-am pus, cu visurile-mi rebele,
Pictând sori, lună și stele…
Așa… să treacă vremea, c-ai plecat demult
Și drumul spre căsuța mea ți-e troienit…
Amândoi ne-am schimbat poate prea mult,
De ani, ce ne căzură pe umeri, în tumult…
Orologiu mi-a rămas în colțu-i-ncremenit
Și geamu-n colb, îngălbenit…
Hai pe-ulicioară, chiar de bântuie fantome,
Pe la colțuri curioase cu priviri fosforescente…
Pândesc doar jinduind, trezite ca din come,
La vreo viață mai vibrantă, plină de arome…
Nu te teme, că ne-au mai rămas momente,
Chiar de-s clipe somnolente…
Mai vin-o pe la mine, mâinile să mi le-ntinzi,
Mai prinde-mă de braț, cât sunt eu de fragilă…
Cu dor, ca altădată, poate vrei să mă cuprinzi,
Doar stai să-ntorc anapoda, de pe pereți oglinzi,
Să nu se oglindească-n ele a diavolului pupilă,
Și chipu-mi veșted, de argilă…
Cu palma ține-ți șoapta, peste uscate buze,
Că mult timp n-avem și-o să ne fugă izgonit…
Doar ce ne-a mai rămas, un pic să ne amuze,
Jucându-ne de-ascunselea, cu clipele mofluze,
Să le-amăgim pe drumul, de noi desțelenit,
Pe-o altă cale, alt zenit…
Unde ești starea mea de bine?
îmi umblă timpul in cârje,
un zâmbet străin, abia desluşit
trece strada in mine…
numai sufletul scrie-
trist, ca-ntr-un fel de retragere /din poezie,
e o imagine sfâşietoare
asta a vieţii…
aşa mi se arată…de-o vreme
încremenită-ntr-un regat al gheţii-
fără motiv te iubesc fericire!
iar dacă -nvăţ să rezist,
nu sunt ciudată-
de aceia mă fac mică
aşa cum aş vrea să-mi ramână teama
că nu voi mai iubi niciodată,
în braţele tale,
aş vrea să mă simt/într-o zi
ca un pui de rândunică..
————————————
Daniela PÂRVU DORIN
Iași
4 februarie 2019
Lacrimă în cuvinte
Noaptea muzeelor
fantome bătute-n cuie pe pereți,
ochii îmi fug atrași de umbrele artei
încât se amestecă percepțiile-n minte,
nervii se topesc în lava curiozității
de tot cei omenesc,
îmi scapă printre degete, se vântură ca nisipu-n deșert
fără nicio noimă.
Să vină inefabilul
de la începutul impresiei care atinge sufletul,
să cadă mirarea-n surâsul iubitei.
Din așeptarea ei să se cearnă cartea de poeme
la care scriu,
în fiecare pagină cu miros de mărgăritar
presărat de clopoțeii dimineții,
lacrimă în cuvinte.
—————————————-
Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
4 februarie 2019
Cât de aproape ești?
Am întins palmele spre cer,
Am prins în căușul lor, iubirea,
Avea miros de tine…
de înălțimi cu fiori de dor!
Pe trup se zbăteau palmele tale
cu miresme de crini, ca o rafală de vânt într-o zi de vară…
ce mă chemau într-o lume de poveste…
Îmi plac poveștile de dragoste, spuse la gura sobei,
unde căldura e ca inima,
îți încălzește trupul…
Cât de aproape ești de mine,
cu palmele să ținem iubirea?
———————————–
Miriam Nadia DĂBĂU
(Miriam Miriam)
Paris, Franța
4 februarie 2019
Coborând în negura de vremuri…
Coborând în negura de vremuri, tot răsfoind
Imensele la număr, îngălbenite, prăfuite pagini
Ale registrului confuzei Clio, te miri c-atâtea lumi,
Civilizaţii, înfloritoare şi ajunse în apogeul lor
Teluric, sfârşeau în indecenţă şi desfrâu, ruine
Şi declin, pierzându-şi urmele-n neant! Setoase
De putere, reînviau din scrum pe dărâmături
Noi seminţii care urmau – ah, ce păcat! – aceeaşi
Cale a prăbuşirii, conform unui stupid scenariu,
Demonic, blestemat…
Înalta, lăudata lor cunoaştere n-a fost în stare
Să preîntâmpine căderea şi nu le-a oferit salvarea…
Babilonenii, egiptenii, elenii şi romanii au mers
Pe acelaşi drum: i-au urmat francezii, spaniolii,
Mongolii, ruşii, nemţii, otomanii! În esenţa acestor
Repetări orânduite bine, în rădăcina unui rău
Atât de grav, nimeni nu s-a încumetat să intre!
Măreţia, puterea, splendoarea lor au fost doar
Aparenţe, prin lege pământească menţinute numai
Prin forţă, violenţă. N-au fost consolidate
Pe Adevăr, Iubire şi Dreptate!
Oameni, oare nu e uimitor? Şi astăzi splendid
Strălucesc pe mantia bătrânei Clio perle ce dăinuiesc
Plecării, prăbuşirii acelor neamuri, ce cândva
Se lăfăiau trufaş, văzând Primordialul
În clipe trecătoare, în sete de putere, bogăţii
Materiale, glorie deşartă, aroma aroganţei,
Nălucirii, zidite pe suferinţe şi dureri, lacrimi,
Sânge, amărăciune ce au curs şi curg şuvoi
Necontenit din semeni! Aceste perle sunt
Produsul spiritului: lucrări şi opere de artă!
Ce-a fost în rest, a fost deşertăciune! Ei – toţi! –
S-au prăbuşit, că au căzut în mrejele ispitei, L-au
Ignorat pe Dumnezeu şi terestru deveniră robi
Convinşi ai raţiunii pământești…
23.03.11
Chişinău
Pasaj teluric
Pasaj teluric,
Febril, fatal,
Tăcere mută,
Fără cuvinte,
Goană, zbucium,
Avânt bestial,
Alergări lipsite de sens…
Spre morminte.
Lacrimi, tristeţe,
Nostalgie şi dor
Dar… pentru puţini
Au un sens şi iubire.
Pentru toţi:
Restriştii, dezastre,
Durere, multă durere,
Vrajbă şi confruntări,
Cruzime şi sânge,
Mult sânge
Ce curge şuvoi
Împreună cu ură
Peste frumosul,
Al Terrei,
Verde-albastru veşmânt
(Să-l spele cred,
Din belşug i-ar ajunge).
Cât, Doamne,
Vei mai răbda
Pe Pământ
Atât de urâtă
Făptură,
Teroare, erupţii
Vulcanice de fanatism
Pe ogor?
…Şi păsări cu aripi
Rănite în zbor
Vin cu prunci
Nenăscuţi
Dar…
Nu ajung.
Credinţa-convingere
În Dumnezeu –
Floare rară –
Nu înfloreşte
La munte,
Nici în câmpii.
Câte una
Înfloreşte
În dezgust.
Da! În dezgustul
Delirului
Unei Lumi rătăcite
Care aleargă
Într-o goană
Nebună –
Aleargă în declin.
……………………………………
Ascultă!
Ei se pornesc,
Pruncii cei nenăscuţi!
Ei vin. Zâmbesc.
Le aud şi surâsul
Plin de Dreptate
Şi de Iubire.
Ei vin!
Dar sunt
Încă departe
25 octombrie 2008
Chişinău
Avertisment
Lume de pământeni rătăciţi,
Trezeşte-te! Planeta e în flăcări,
În suferinţe şi chinuri, mâhniri.
De atătea lacrimi, sânge, moarte, nevoi,
Pământul – sarcofag de milenii –
E în doliu continuu, disperat de dureri,
Privat de sfinţenii!
Opreşte-te, Lume de pământeni!
Voi, făpturi ce sunteţi,
Nu moşteniţi păcatul în voi.
Moşteniţi doar pericolul,
Riscul de a naşte păcate.
Tot ce faceţi, voi faceţi de bunăvoie.
Voi nu vă naşteţi în lanţuri,
Voi singuri vă înlănţuiţi,
În neştire creaţi generaţii întregi
De primejdii, nelinişti, epidemii şi nevoi.
Trzeşte-ţi, Lume de pământeni,
Dorul, avântul de Înalturi!
Ascultă-ţi vocea lăuntrică, intuiţia pură,
Care nu minte, nu amăgeşte.
Acest Dar, Marele Dar, Creatorul L-a dat
La toţi pământenii în egală măsură,
De aceeaşi putere,
Este Eul, Omul din voi, Omul nemuritor!
Tot ce este lumesc, tot ce e pământesc,
Tot ce este materii,
Totul e în veşnică pierzanie, totul e trecător!
Lume de pământeni!
Vă îndemn, oameni, să dăinuiţi!
Voi gânduri lumeşti alungaţi spre departe,
Întrebaţi-vă Inima: v-a îmbiat
Ea vreodat’ la minciună şi moarte?
Numai, oameni, deveniţi pământeni-apatrizi
În capcana femeii, de farmec, căzuţi,
De dânsa voită, râvniţi,
De Lucifer tentaţi, ispitiţi
Semănară seminţi:
Să furi, să necinsteşti, să ucizi…
Şi florile Răului au înflorit.
Lume de pământeni rătăciţi!
Nu vă lăsaţi intimidaţi, dirijaţi
De ,,mai-marii, mai-tarii acestui Pământ,”
Înveşmântaţi în straie lumeşti
Şi în goană nebună după trufii şi materii.
08.01.09
Chişinău
Eminesciană Continue reading „Nicolae BĂLȚESCU: Secvențe”
DIN TOT CE AM…
A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,
simt clipele prin amintiri cum zboară
din câte-au fost, din câte-au mai rămas
duc mai departe-a timpului povară.
Și nu mă plâng, și nu regret nimic,
las timpului destinul să mi-l treacă –
din ieri, din azi, din mâine mă ridic
chiar dacă-ar fi să sap și-n piatră seacă.
Ani grei s-au adunat în urma mea
tăcerile, mai lungi ca niciodată,
din gânduri îmi alungă piaza rea
și calea dreaptă-n suflet mi-o arată.
Iar de mă-ntorc cu gândul în trecut,
cărările nu-mi par deloc schimbate,
din tot ce am, din câte am avut,
în inimă-mi rămân doar nestemate.
Ridic din ele-n cuget un altar
pentru tăceri loc sfânt de întrupare
din vorbele arzânde ca un jar,
de strajă stând pe dune mișcătoare.
Iar dacă toamna vieții a sosit,
nu mă opresc din drum, merg înainte,
pornind tăcut din locul hărăzit,
mă-ndrept tot mai smerit spre cele sfinte.
————————————
Corneliu NEAGU
4 februarie 2019