Mugurel PUȘCAȘ: Simfonia frunzelor arămii

 

Simfonia frunzelor arămii

 

E toamnă-n Univers, e-atâta toamnă…

Copacii se dezleagă de amor,

Îmbătrânesc, mor frunzele-n livadă,

Natura e vândută la obor.

 

Din cupe mari se bea în seară mustul,

Stelele blând se-ntorc în matca lor,

Albinele roiesc înspre adâncuri,

Surd, vechile răceli din oase dor.

 

Se pierd la orizont aripi celeste,

Decoruri arămii pe ram și-alei,

Păsări de foc cu triluri vii, măiestre,

Vor reveni la semn de ghiocei.

 

Roua se-aşază tainic peste mirişti,

Un greier mic se roagă de mălai,

La mine-n suflet duduie iar soba….

Veniţi, voi greieri mici şi fără trai !

 

Viori își tânguiesc în asfinţituri,

Romanţe gri pe străzile pustii,

Văratice iubiri se pierd în noapte,

Se vor întoarce castanii spre zi.

 

Trec crizanteme dulci peste limanuri,

Al inimilor delicat pastel

Se primenește-n ruginiul toamnei…

Lin, versul se prelinge din penel.

 

 

Domniță, vine toamna!

 

Decor gălbui, tomnatic în codri vechi, sihaştri…

Pășesc pe potecuța ce duce spre uitare !

Îmi însoțesc periplul doi unicorni albaștri

Cărând pe șei povara iubirilor fugare.

 

Mă învelesc în frunze uscate, fost vernale,

Revine toamna rece, ceţoasă şi haină,

Se-nnourează visul pe pajiști ancestrale,

În curgerea clepsidrei rămâi a mea lumină.

 

Domniţă, vine toamna! Ne-a pregătit veșminte

Din lacrimi rourate sub cerul gri și mut,

Pe ramurile goale, pustii, încremenite,

Stau inimile noastre remodelate-n lut.

 

Femeie arămie cu forme de vioară

Am rătăcit drumeagul ce duce în pustie…

Melancolii, amoruri cu iz de tămâioară

Sub castaniul clipei revin din pribegie.

 

Domniţă, vine toamna cu-a noastră înflorire,

Să bem din mustul vremii iubire și alin!

A greierilor cântec c-o ultimă zvâcnire,

Să ne pecetluiască al dragostei destin.

 

Privesc înspre-nceputuri, trecutul dă năvală,

Brândușele se-nclină în violet prolog,

Romanţa ruginie, pasiunea senzuală,

S-o împlinim, domniţă, pe șei de inorog.

Maria FILIPOIU: Semnul Sfintei Cruci – Simbolul Creștinismului

 

Cea mai însemnată sărbătoare a Sfintei Cruci este prăznuită pe 14 septembrie, în post și rugăciune, spre cinstirea Domnului, care a fost răstignit pe Cruce pentru mântuirea noastră – Înălțarea Sfintei Cruci.

Despre taina Crucii au propovăduit mai întâi Apostolii:

Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume.” (Sf. Ap.Pavel – Gălăteni 6,14.)

„Cuvântul Crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.“ (Corinteni 1,18 – Sf. Ap.Pavel)

Cu această cinstire, a tainei Crucii, au străbătut creștinii în 300 de ani, până în vremea Împăratului Constantin cel Mare (306-337), Crucea devenind simbolul creștinismului, prin care însuși împăratul s-a creștinat, în urma minunii semnului ceresc „semnul Sfintei Cruci”, alcătuită din stele, purtând mesajul „Prin acest semn vei învinge.”

Astfel a devenit Crucea, stindardul purtat înaintea oștirilor sale, când a biruit oastea lui Maxențiu (312), după care, Împăratul Constantin a intrat triumfător în Roma, ca unic stăpânitor peste toată împărăția.

Simțind putere divină în semnul Crucii, a trimis pe mama sa, Elena, în Țara Sfântă, spre cercetarea Locurilor Sfinte și căutarea lemnului ce-a fost Crucea pe care fusese răntignit Fiul lui Dumnezeu.

Altă dovadă de cinstire a Sfintei Cruci a fost descoperirea la Ierusalim a lemnului Crucii pe care a fost răstignit Iisus Hristos, tot în acea perioadă.

În săpăturile pentru Biserica Învierii Domnului, prin minune dumnezeiască , s-au găsit, în apropierea Sfântului Mormânt, cele două cruci, pe care au fost răstigniți cei doi tâlhari. Întrebându-se împărăteasa, care poate fi Crucea Domnului Hristos, tot prin putere dumnezeiască a fost identificată, la apropierea fiecărei cruci de o fecioară moartă, ce era condusă la groapă, dar a înviat la apropierea Crucii Domnului de sicriu, iar la celelalte două nu s-a întâmplat niciun semn de minune.

Atunci s-a închinat împărăteasa Elena, Crucii lui Hristos, iar pentru a fi văzută de tot poporul roman, Crucea a fost ridicată de episcopul Ierusaimului, Macarie, când a strigat mulțimea: „Doamne miluiește!”, convinsă că este minune dumnezeiască, iar Hristos este Mesia, mulți fiind convertiți la dreapta credință.

Din multă evlavie creștină, lemnul Sfintei Cruci a fost împărțit în fragmente mici pentru biserici din întraga lume, spre har din „puterea lui Dumnezeu”.

De atunci a început prăznuirea Sfintei Cruci la 14 septembrie.

Biserica Ortodoxă cinstește Sfânta Cruce de încă trei ori pe an:

în a treia duminică din Postul Mare, la 7 mai și la 1 august.

Crucea rămâne Altarul celei mai mari Jertfe dumnezeiești pentru mântuirea omnenirii.

De aceea, simbolul credinței trebuie să dăinuie în suflet și să ne rugăm:

Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfanta Înviere a Ta o slăvim.”

 

Maria Filipoiu

Sursa: Creștin Ortodox

https://www.crestinortodox.ro/sarbatori/inaltarea-sfintei-cruci/inaltarea-sfintei-cruci-praznuita-14-septembrie-157326.html

 

***

 

PLÂNGEA ȘI CRUCEA ÎNSÂNGERATĂ

 

 

De noaptea când pe Golgota, Crucea-Și ducea Iisus,

Toată omenirea știe că s-au cutremurat

Pământul și Cerul, de -Fiu ce-a fost sacrificat

Cu voia Celui de Sus.

 

Dar Iisus îndura chinurile în tăcere,

Cu sângele să spele păcatul necredinței;

Pe om să-l lumineze cu flacăra căinței,

Prin a Sa Înviere.

 

De mila Lui lăcrima Crucea însângerată,

Când spinii rugului Îi răneau fruntea divină,

Iar El chema pe Dumnezeu, în Duh Sfânt să vină,

Să-i curme crudă soartă.

 

Doar strigăt din rugăciunea Maicii se auzea

Peste întreaga suflare de la Pământ la cer,

Că numai Tatăl știa de-al Învierii mister,

Când Iisus Hristos murea.

 

Dar în miez de noapte, Lumină din Cer coboară

La Mormântul Sfânt, pentru suflarea omenească;

Iar prin minune, credința sfântă să renască

Pe lacrimă de ceară.

 

Suflate păcătoase din Iad le-a eliberat

Iisus, când cu moartea trupească a plătit tribut;

Că Dumnezeu și Tatăl pe om l-a iubit mai mult,

Iar pe Hristos L-a-nviat!

 

———————–

Maria FILIPOIU

14 septembrie – Înălțarea Sfintei Cruci

(Din vol. „La Poarta Divinității” – 2017/ Editura Epublishers – București )

 

 

Cartea a fost difuzată prin:

Amazon – Ediție Internațională: https://amzn.to/2Qdeqwd

https://www.amazon.com/Poarta-Divinitatii-Poeme-Romanian/dp/1984976575/ref=as_li_ss_tl?s=books&ie=UTF8&qid=1536483125&sr=1-1&keywords=filipoiu&linkCode=sl1&tag=dobuynow-20&linkId=864e859d4ffb6044550c7946f7bdf86d&language=en_US “

Librăria Coresi: librariacoresi.ro

http://www.librariacoresi.ro/shop/page/3

http://www.librariacoresi.ro/shop/product/la-poarta-divinitatii-836?search=La+poarta+Divinit%C4%83%C8%9Bii+

Continue reading „Maria FILIPOIU: Semnul Sfintei Cruci – Simbolul Creștinismului”

Camelia CRISTEA: Crucea biruinței (stihuri)

Cruce Sfântă

 

Cruce Sfântă- luminată,

De oameni ai fost trădată

În biserici stai de pază,

Duhul tău ne mai veghează.

 

Cruce Sfântă, ne aștepți

Să fim buni și înțelepți,

Spre Golgota să privim

În viață să ne smerim!

 

Cruce Sfântă, dar divin,

Azi la Tine mă închin,

Pe obrazul plin de lacrimi

Răstignesc atâtea patimi.

 

Cruce Sfântă, ne eșți punte

Când ne rătăcim prin multe,

Și toiag de îndreptare

Trec de muntele de sare!

 

Cruce Sfântă, har și dar

Când privesc spre al Tău calvar,

Cerul tot mi se prăvale

Sufletul e plin de jale.

 

Cruce Sfântă-n cer și casă

Ne eșți pază luminoasă,

Alungi duhuri și dureri

Mă înalți de nicăieri…

 

Cruce Sfântă pe o piatră

Fruntea-ți stă îngândurată,

Frații trec grăbiți prin lume

Fără țel și-un crez anume.

 

Cruce Sfântă pe un lemn

Tu te înalți să nu mă tem,

Să iau forță de la Tine

Când durerea rău mă ține!

 

Cruce Sfântă, fruntea Ta

Duce rana cea mai grea,

Și deschide cerul sfânt,

Urc prin lacrimă-cuvânt!

 

 

Crucea biruinței

 

La talpa crucii tale mi-am aplecat cuvântul

Și trupul meu de humă împovărat de vremi,

Pe fruntea mea căruntă, bătută azi de brumă,

Cu mirul împăcării Părinte să mă-nsemni!

 

Pe crucea răstignirii să moară tot păcatul,

Durerile din lume să se prefacă-n scrum,

Din noaptea de tăciune să se ivească zorii,

În clopotul învierii să ne trezim acum!

 

Cu semnul crucii Tale să biruim vrășmașul,

Toiagul rugăciunii ne-ndrumă pe poteci,

Pe altar de flori și lacrimi să ducem fapta bună,

Un semn frumos să punem pe scara către veci!

 

—————————–

Camelia CRISTEA

Bucureşti, 14 septembrie 2020

 

Iurie BRAȘOVEANU: Muza mea (poeme)

MOTTO:

…Aripa ta e cerul, credința mea şi dorul,

iubirea şi durerea, căderea mea şi zborul….

Iurie Braşoveanu

 

 

 

MUZA MEA

 

Eu știu, a fost război în Cer

Și muza mea e greu rănită.

Cum să renasc eu din blestem

Când aripa mi-e doborâtă?

 

O, Doamne, vreau cu Pacea Ta

Să ungi aripa mea rănită,

Presoară liniștea din Cer

Pe fruntea mea cea obosită.

 

Și-aud un glas:

,, Fii liniștit,

Cel care-mi ceri azi îndurare,

Eu pun hotar între blestem

Și între-a Cerului iertare.

 

În gândul tău înălțător

Cobor scântei de lumânare,

Iar muzei tale îi dau Eu

Un Cer întreg, fără hotare.”

 

 

DAR NU-I AȘA…

 

Dar nu-i așa că stelele

În gândul tău nu mor?

Șopti în noapte-ncet

Un glas mângâietor.

 

Da, am răspuns zâmbind

Spre înălțimi astrale,

Ele-mi adorm gândirea

În visuri ideale.

 

Continue reading „Iurie BRAȘOVEANU: Muza mea (poeme)”

ZAMFIR ANGHEL DAN: Extras din memoria sufletului

Sufletul

terenul de joacă al amintirilor

 

Zilnic aleargă prin curtea lui bucurii purpurii

tragedii

sau cuvinte îmbrăcate în zale

foșnet de săbii ascuțite în gând

sau parfumuri de gesture sublime

ce îl înmoaie

înflorindu-I petalele cu satisfacții de  crin înflorit

și îmbrățișări de  trupuri

agale lipite de împliniri

visate

 

Tolba vânătorului de iluzii

plecată pe  drum

la cules de speranțe

 

Pragul

de care trecem mereu

fără să îl atingem

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

Septembrie 2020

 

 

Cristinel CRISTEA ALEXIEVICI: Poeme

Ce e poetul

 

Prea mic mă simt, a scrie poezie,

Necesită o minte prea aparte,

Un suflet coborât din Veșnicie,

Trecând, gândind și dincolo de moarte.

 

Cred că necesită puțin din toate

Substanțele care compun un geniu,

De-aceea a scris versuri Eminescu,

Care trec din mileniu în mileniu.

 

A fi poet îți este scris în stele

Și aura se dă, nu se obține,

Eu doar găsesc, prin versurile mele,

Câte un drum, sau poartă, către tine.

 

A fi poet își dă verdictul marea,

Doar dacă poți să te-nțelegi cu ea,

Și te primește să visezi, în valuri,

Scriind, cum și Luceafărul scria.

 

A fi poet e un limbaj aparte,

Din tot ce s-a iubit și s-a durut,

Scriind, să treci și dincolo de moarte,

A fi poet înseamnă Absolut.

 

 

Apa minții m-a-mbătat

 

M-am mințit că sunt poet,

Însă timpul care trece,

Mi-a răspuns că-s un bețiv,

Îmbătat cu apă rece.

 

Tinerețe fără minte,

Cu-un surâs de-ndrăgostit

Și cu câteva cuvinte,

Multe inimi am robit.

 

A rămas obișnuința

De-a-i minți iubirii noastre,

Dar mă ceartă azi conștiința,

Pentru-atâtea versuri proaste.

 

Un sărut pe-o dulce gură,

Dorul din privirea ta,

Am vrut eu literatură,

Dar poetu-i altceva.

 

Este vrajă și prezență,

Al lui spirit îl trăiești,

Nu ca mine, o absență,

Vine somnul când citești.

 

Clasa mea este aparte,

Din poeții așa-ziși,

Suflet ce s-a scurs în carte

Și-un sărut pe ochi deschiși.

 

Din curente nu fac parte,

Știu că mă veți judeca,

Un nebun a scris o carte,

Nimeni n-o va cumpăra!

 

Dar a mea singurătate,

Ce, nicicând nu m-a trădat,

Mi-a dat viață fără moarte,

Am scris vers din dor curat.

 

Recunoaștere, nu-mi pasă,

Viața, ca o boare, trece,

Versuri proaste-a scris poetul,

Îmbătat cu apă rece.

 

 

Lacrimi în fața oglinzii

 

Cu căciula pe-o ureche

Și cu ochii în pământ,

Am înlăturat, cu ciudă,

Tot ce-n mine era sfânt.

 

Amintirile de-o viață,

S-au vândut pentr-un argint,

Totul a rămas în ceață

Când am învățat să mint.

 

Azi îmi dau, chiar mie, însumi,

Fericire pe cartelă,

Părăsindu-mi adevărul,

Duc o viață paralelă.

 

Am crezut că eu vânasem,

Astfel, pacea sufetească,

Astăzi nici un sufet sincer

Nu mai vrea să îmi vorbească.

 

Sunt o mare fără valuri

Și un cer fără albastru,

Sunt secat de idealuri,

Părăsit, bolnav, sihastru.

 

Noi găsim, cu toții, calea,

Simt c-așa va fi și știu,

Dar va fi singurătate

Și de-asemeni, prea târziu.

 

 

Mai fă un pas

 

Când o să simți că ai ajuns la capăt,

Și zilele-s din ce în ce mai grele,

Mai fă un pas, o poartă ți-am deschis,

Să te retragi în versurile mele.

 

Poate acolo vei găsi ceva,

Un leac pentru dureri de duh și minte,

Mai fă un pas, fereastra ți-am deschis,

Dă-mi mâna ca să mergem înainte.

 

Prea multă dragoste, prea multă ură,

Ce poate spune-o inimă nebună

Despre iubirea neîmpărtășită?

Cuvintele ce-n suflet încă sună…

 

Alcătuiesc un basm ce se termină

Cu-un vis frumos în neaua ce se cerne,

Coboară-te în versurile mele

S-aduci ofranda dragostei eterne.

 

Când vei simți că se termină drumul

Și-n întuneric, singură-ai rămas,

Coboară lin, în versurile mele,

Iubește iar, dă-mi mâna, fă un pas.

 

Încă un pas, să treci în zi, din noapte

Și-ncearcă, înc-o dată, să revii,

Ca să găsești săruturi printre șoapte

Și dragoste în mii de poezii.

 

 

Să-ți spun cât te iubesc

 

Cântă, cucule nebun, tu cântă,

Singur în pădure viețuind,

Cât de bine te-nțeleg pe tine!

Sunt acel ce s-a născut iubind.

 

Cât de mare-i sufletul în mine!

Calculele s-au făcut greșit,

A trecut prea repede și viața

Și tot nu mă satur de iubit.

 

Mă gândesc la cei ce niciodată,

N-au avut, poate nu își doreau,

Dragoste, să simtă și să-mpartă..

Ce-au avut, trăind, acum ce au?

 

Nu stau mult ca să le plâng de milă,

Ei crezând că-s eu de mila lor,

Căci am dor, durere, vis și lacrimi

Și mă-ndrăgostesc de mii de ori.

 

Cântă, cucule, fără-ntristare,

Uneori, o clipă de iubit,

Între două inimi dăruite,

Poate face cât un infinit.

 

Ce-i un ceas sau o eternitate?

Sunt aceleași, în trăirea lor,

Vine peste noi singurătate,

Când iubirile se nasc și mor.

 

Ce contează ce simți tu, ființă,

Care cânți, sau plângi, sau tacı și-atât?

Dragostele trec, dar cea din tine,

Te-nsoțește-ntr-una, pe Pământ.

 

———————————-

Cristinel CRISTEA ALEXIEVICI

Turcia, Istanbul

12 septembrie  2020

Continue reading „Cristinel CRISTEA ALEXIEVICI: Poeme”

Hussein Habasch: În întâmpinarea bucuriei

                                             Yaha Silo

***

În întâmpinarea bucuriei

 

Cuvintele nu-mi mai sunt cărbunii
de odinioară
ce se înnegreau
în dogoarea jarului
acum se urnesc cu moliciunea
speranțelor
și-n zorii frumuseții
își deschid ochii
gătindu-se deja
pentru veșnicul drum.

 

Hussein Habasch, Kurdistan (Siria)

Traducere: Gabriela Căluțiu Sonnenberg

din „Verletze das Licht nicht“ (”Să nu rănești lumina”)
Editura Hogir, Bonn, 2005

ZAMFIR ANGHEL DAN: Recolte de amintiri

Toamna mi a adus  astăzi în dar

o metaforă a verii precedente

Poartă în chipul ei de jar

un semn de dincolo venit

trasat în raze de ispite.

 

 

E vara veche

ce nu mai vrea să plece din gândul meu

căutător de amintiri cu soare în plete

valuri de mare vineții

sparte de glezna unei fete

 

 

cadoul

am să îl prind iubitei la gât și la ureche

și amândoi o s-alergăm desculți

să ne îmbete viile cu sucurile ei

și lanurile cu recolte de amintiri

cu noi iubindu-ne cu drag

iresponsabil

și fără de pereche

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

Septembrie 2020

 

Alexandrina TULICS: Grupaj liric

Parcă zboruri
(album Splendori)

 

Parcă zboruri nevăzute,
albe-n nori și-n raze vii,
mă ating -n a lor chemare;
-Hai cu noi spre veșnicii,
parcă florile de nuferi,
albe-n dans, pe cer ca stele,
mă îndeamnă să mă-nalț
ca să fiu în zbor cu ele,
parcă plânge ploaia vise,
sufletu-mi acoperind ,
să mă scap de grele gânduri,
învățând din al lor cânt,
parc-un zbor de rândunici
cântă-n viața clipei mele
să învăț din al lor glas
și să zbor spre-nalt cu ele…
parcă-un fulg mi-e inima,
ce se vrea cu ele toate,
înspre infinit să zbor ,
dincol’ de pământ și moarte.

 

 

Ce are toamna?!
(album Splendori )

 

Ce are toamna?
De ce împarte generos aur, aramă, rugini din soare
și lacrimi pe frunzele de ea rupte din ramuri
cu furia vântului ?
Ce are toamna,
de plânge la fereastra unde a adus ceață
și-a facut pat de flori plâns de dorul grădinii?
Ce are toamna, de -și plânge -n sugiț de ploaie
crengile dezgolite de furiile ei?
Ce are toamna,
de ce-i fericită când,
păsările vor să-și aducă lacrimile în plânsul meu?
Ce are toamna cu mine?

 

 

Mă ierţi, iubite Tată? 

(Colț Stelar)

 

Înjunghiat de frig și foame,

În zdrențele în care lumea l-a-mbrăcat,

Pribeag, fără de casă și de Tată,

Își duce viața fiul risipit dar

Tatălui, atât de drag!

Continue reading „Alexandrina TULICS: Grupaj liric”

,,POEZIE FĂRĂ FRONTIERE”, antologie în limba română

“POEZIE FĂRĂ FRONTIERE”
antologia în limba română a poeziilor promovate săptămânal
prin fundația ITHACA – Spania

Editura Tiparg, Pitesti, 2020, nr. 21 in „Biblioteca Revistei Curtea de la Arges” (www.curteadelaarges.ro)

207 de poezii semnate de 200 de poeți contemporani din întreaga lume


O antologie unică, de poezie modern internațională, provenind  din țările: Algeria, Argentina, Austria, Belgia, Bosnia, Brazilia, Bulgaria, Chile, China, Columbia, Croația, Cuba, Republica Cehă, Republica Dominicană, Egipt, Marea Britanie, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Guatemala, Ungaria, Islanda, India, Irac, Iran, Irlanda, Israel, Italia, Japonia, Coreea,
Crete, Kurdistan, Liban, Malaysia, Mexic, Maroc, Nicaragua, Peru, Filipine, Polonia, Portugalia, România, Rusia (Anna Akhmatova), Senegal, Slovacia, Africa de Sud, Spania,
Suedia, Taiwan, Thailanda, Turcia, SUA, Ucraina și Uruguay.

Nu mă socoti migdal

 

Fă-mă amar,

socoate-mă migdal.

Paul Celan

 

Nu mă socoti unul de-al lor,

nu mă pune-n rând

cu amărăciunile toate

sau cu tenebrele cele mai sumbre.

Să nu mă socoți o migdală de-a ta.

Dă-mi mie mai bine,

când noaptea-i prea deasă,

al stelelor licăr

și speranța în zori,

al visului mac.

Germain Droogenbroodt, Spania – Belgia

Traducere: Gabriela Căluțiu Sonnenberg

în colaborare cu autorul

***


Cartea se poate comanda în România, la prețul de 25 de lei, la adresa:
curteadelaarges@gmail.com
Trimiteri în străinătate cu preț ajustat tarifului poștal internațional.

 

„Frumuseţea va salva lumea”, spus-a Dostoievski, iar asta o ştiu şi o încearcă dintotdeauna poeţii. Germain Droogenbroodt, poet belgiano-spaniol, de fapt, poet al întregului mapamond, s-a implicat cu trup şi suflet în „salvarea lumii prin poezie”, coordonând de ani buni o „campanie” cum nu ştiu să mai existe alta: un poem pe săptămână, de autori de pe toate continentele, tradus în zeci de limbi, trimis la mii de adrese e-mail şi publicat în reviste de cultură din diverse ţări – inclusiv în Curtea de la Argeş (www.curteadelaarges.ro). „Responsabil” cu limba română în echipa sa este Gabriela Căluţiu Sonnenberg.

Cei doi ne oferă prin cartea de faţă o veritabilă piesă bibliofilă: aproape 270 de poeme, traduse în româneşte, de peste 200 de autori, unii dintre ei fiind nume mari ai literaturii. Doi profesionişti, entuziaşti-împătimiţi, o muncă sisifică, un rezultat pe potrivă – o antologie de colecţie.

„O boală învinsă-i orice carte”, ne asigură un vers al lui Lucian Blaga. Avem confirmarea în faţa ochilor… (Acad. Gheorghe Păun)